femeia simplă

In clipa asta sint in capitala statului New York, Albany. Miine plec spre orasul New York (unde am bilete la Rent, pe Broadway!), iar poimiine  seara am plecat spre tara. De ajuns, ajung duminica.

Azi am incheiat si intilnirile de job. Ultima-ultima a fost cu cineva din echipa lui Daniel O’Donnel, congresmanul care a promovat accesul echitabil la casatorie pentru cuplurile gay din statul New York.  Dupa intilnire am vizitat impreuna congresul. Pe multe dintre pupitrele membrilor congresului existau drapele curcubeu, pe linga steagul SUA.

Asta e imaginea cu care vin acasa. Daca membrii congresului lor pot, vor putea si parlamentarii nostri. Ceea ce ne ramine de facut e sa scurtam numarul zilelor care trebuie sa treaca inainte sa ajungem acolo.

o imagine magulitoare a des moines-ului

Iowa este un stat paradoxal- pe de o parte este un loc cu oameni conservatori, pe de alta este primul stat american care a recunoscut casatoria intre persoane de acelasi sex. Oamenii locului cu care am vorbit zic c-ar fi din cauza ca iowanii sint respectuosi la adresa celuilalt si putin dispusi sa se amestece in aspecte care nu-i privesc. Asa incit, chiar si printre cei care dezaproba homosexualitatea, exista multi oameni care cred ca nu e posibil sa interzici cuplurilor gay sa le fie recunoscut si oficial un statut care exista oricum in realitate.

Oamenii pe care i-am cunoscut si cu care am apucat sa vorbesc erau dintre cei care se implica in activitati LGBT, asa incit de la ei stiu ce va spun. Poate daca as fi vorbit cu conservatori adevarati, ei ar fi spus altceva… Ce stiu cu siguranta e ca oamenii din Des Moines sint amabili si prietenosi. Aici nu-i suficient pentru vinzator sa salute, ci se asteapta de la el sa zica macar un “ce mai faci” dupa salut. Si in ultima mea zi aici mi-am dat seama ca nu era suficient sa zimbesc si sa raspund, ci ar fi trebuit sa intreb la rindu-mi ‘si tu cum esti?’ Toata lumea are timp si rabdare. Pe strada oamenii sint rari, masinile la fel. Casele au spatii mai mari intre ele, zgirie norii sint putini si par sa fie construiti asa, pentru impresie artistica, nu de nevoie. E confortabil.

Intilnirile de Iowa, pe scurt

*** OneIowa , Troy Price: cind vorbim de casatorie intre persoane de acelasi sex, nu folosim cuvintul “drepturi”, ci vorbim de dragoste, asumare a relatiei, angajament. Iowanii reactioneaza la astfel de valori, la corectitudine, echitate, dreptate. Am obtinut casatoria acum 3 ani si oamenii au putut vedea ca asta nu a dus la distrugerea societatii, ca nu a crescut rata divorturilor, ca nu s-au abatut molime asupra statului. Acum 47% dintre cetatenii Iowa sprijina ideea de casatorie accesibila tuturor. Exista si destui oameni care militeaza impotriva homosexualitatii si cel putin teoretic oricind e posibil ca dreptul la casatorie sa fie anulat.De aceea e important sa ajungem la peste 50% sprijin.
-Cum faceti asta?
- Cu pasi mici. De exemplu prieteni de-ai organizatiei care sustin “echitatea in casatorie” organizeaza petreceri la ei acasa la care invita citiva prieteni care nu au o parere clara in aceasta privinta, sau chiar prieteni care sint impotriva. Oamenii isi prezinta argumentele pro si contra. Simplul fapt ca se discuta pe tema asta, ajuta. Unii oameni sint impotriva fara sa-si fi dat timp sa se gindeasca bine la acest subiect.

***Gay and Straight Alliance, liceul Roosevelt. 16 elevi, 3 profesori, 2 ore. Am avut o prezentare despre Romania si situatia lgbt de la noi si am raspuns la citeva intrebari. Alte lucruri pe care le-au avut pe agenda: un mic joc de cunoastere/echipa si o discutie de 5 minute despre cine ce poate face ca sa stringa bani pentru pregatirea unei …prezente alegorice la o parada programata pentru octombrie. Grupul este coordonat integral de elevi- profesorii au rol consultativ si … sint obligatorii, ca prezenta, in toate activitatile organizate in spatiul liceului. Pare foarte usor si eficient. Cine porneste primul grup de felul asta la noi?

***Profesoara Maura Strassberg, care tine un curs la universitatea Drake despre felul in care legile abordeaza sexualitatea. Am mers cu oarece semne de intrebare pentru ca mie mi se pare ca nu poti reduce orientarea sexuala la sexualitate si ca tocmai acesta este lucrul de care majoritatea homofoba nu-si da seama atunci cind zice ”eu n-am nimic cu homosexualii dar sa fie homosexuali la ei in dormitor.” Problemele pe care le au oamenii gay si care “ne mina pe noi in lupta” :) nu-s legate de dormitor ci de restul aspectelor unei relatii.

Asa. Am inceput prin a o intreba de ce spune ca se ocupa de sexualitate si nu de drepturi civile sau mai stiu eu ce. Prof Strassberg mi-a scos “suportul de curs” si a inceput sa-mi povesteasca felul in care e structurat… si intemeiat pe felul in care a fost abordata contraceptia, de exemplu. A fost incredibl. Nu va dau detalii, caci le pastrez pentru un post ulterior- acum insa zic ca a fost cea mai utila intilnire a mea ever. Nu m-am razgindit (in continuare cred ca nu-i vorba de sexualitate ci de recunoasterea aspectelor sociale ale unei relatii de cuplu), insa am o serie de argumente, informatii si idei noi. Ii invidiez pe studentii prof S! Ca sa-i intregesc profilul va spun si ca este o lesbiana care-si asuma public acest lucru, care are doi copii… si un talent didactic incredibil- de nu stiu ce sa zic de ea mai degraba- ca-i o inteligenta admirabila sau ca-i un pedagog fabulos.

Ma opresc aici, cu regret, fara sa inchei listarea tuturor intilnirilor din Des Moines. Mi-a placut foarte mult Iowa si cel mai mult mi-a placut ca oamenii par sa se gindeasca cum sa te ajute, nu cum sa-ti explice ca ce-ti doresti sau ce-ti trebuie nu e permis. Am vizitat capitoliul (parlamentul lor), care este in vacanta- pustiu deci. Am ajuns singura in camera senatului si faceam poze in coltul in care era permis accesul. In sala propriu zisa erau doua femei care pareau ca lucreaza si care au inceput sa vorbeasca despre mine. Una dintre ele a venit spre mine si a inceput conversatia standard care se face aici inainte de orice. Ma asteptam sa-mi spuna ca nu-i voie ceva- sa folosesc blitzul, sau chiar sa fac poze.

 In loc de asta mi-a zis “Nu vrei sa-ti fac poze la prezidiu?” si “Ai grija sa nu te impiedici” (cind treceam de banda care ar fi trebuit sa-mi interzica accesul). Mi-a facut vreo 5 poze, in locuri diferite, mi-a explicat cine unde sta in senat si la sfirsit mi-a aratat pe unde s-o iau ca sa ajung la un etaj care nu se vizita in mod obisnuit, sa vad mozaicul si sa fac poze mai bune. Pur si simplu.

Sint in Atlanta acum. Am si aici net, voi face si aici poze.

Sa-i dea Dzeu sanatate cui a pus internet gratuit in aeroportul mare din San Francisco!  Se vede ca Bunul doreste sa va informez despre cum au decurs lucrurile in acest oras, ca alta explicatie nu exista :)

Am stat aici 4 zile in care am si vizitat frumusetile (neinsufletite:P) ale locului, m-am si intilnit cu organizatii care lucreaza in domeniul LGBT. Frumusetile au fost pe mai multe planuri si cind o sa-mi mearga si computerul cum trebuie (cel mai sigur dupa ce ma intorc acasa) o sa pun si ceva poze pe picasa.  Orasul e incredibil – in primul rind din cauza pantelor foarte abrupte pe care tre sa le urci si sa cobori. Senzatia cind stai in masina in susul unei strazi, inainte s-o incepi, e de montagne rusee, fara exagerare. Din pacate mersul propriuzis pe ele e mai putin palpitant, caci trebuie condus tare incet, din cauza aceleiasi pante.

Castro, cartierul gay, a fost umpic dezamagitor. Nu stiu la ce ma asteptam, dar desi m-am bucurat sa vad drapele curcubeu peste tot, n-am fost chiar coplesita. Poate din cauza ca in afara cartierului gay, nu am vazut alte insemne gay friendly? Sau poate din cauza ca n-am vazut, de cind sint aici, decit o singura data, 2 tipi tinindu-se de mina. (Adevarul e ca nu pare sa fie prea popular tinutul de mina, caci nici cupluri hetero nu am vazut sa faca asta.)

Organizatiile vizitate au fost majoritatea din seria centrelor care ofera servicii diverse pentru comunitate. Am vizitat o clinica adresata in primul rind persoanelor LGBT si HIV+, alta tinerilor, alta care era un centru de zi pentru toata lumea (cu multe evenimente culturale, printre o expozitie pe care am vazut-o- asta chiar a fost emotionanta- se chema “”moartea fetei mele”" si pleca de la remarca unei mame care atunci cind au auzit ca “fiica” se indentifica drept barbat a spus “fata mea a murit”. Expozitia consta in fotografii ale unor persoane trans (femei spre barbati). Fiecare persoana era fotografiata o data intr-un sicriu, ca femeie, si o data “in viata”, ca barbat.

Si tot asa. Probabil ca cea mai utila intilnire a fost cea cu Out & Equal, o organizatie care se ingrijeste ca firmele private si de stat sa respecte si sa ofere conditii bune de munca persoanelor LGBT. Care Out & Equal mi-a promis sa ne puna in legatura cu persoane cheie din citeva firme internationale care in America se implica serios in sprijinirea drepturilor civile ale LGBT… si, in plus, a ramas sa ne dea structura cursurilor pe care le tin ei, sa avem sursa de inspiratie pentru cursuri adresate angajatorilor pe care sa le facem noi.

Am mai avut in program si o vizita la o casa a unei familii americane “adevarate”, pentru cina. Si acolo am intilnit, pe linga gazde, o adorabila fosta prima balerina (70-75 de ani?) pe care am iubit-o in ciuda parerilor ei homofobe (era suparata pe numarul mare de parteneri si pe sexul …sportiv,  pe care le remarcase la unii dintre balerinii gay cu care lucrase). Oricum, conversatia cu ea pe alte teme decit cele gay a fost adorabila :). Iar gazdele au fost mai mult decit prietenoase (si si-au cerut scuze la sfirsit pentru momentul de controversa pe tema gay). Casa lor era ca din povesti… iar drumul pina acolo a fost cu feriboatul, ceea ce, in sine a fost o experienta incintatoare.

Ma opresc caci incepe imbarcarea. Dupa cum ziceam pe FB, plec spre Des Moines, Iowa- unul din cele mai conservatoare state americane… care insa recunoaste casatoria intre persoane de acelasi sex.

In SF am dormit foarte mult. Sper ca Iowa sa ma gaseasca mai odihnita… si cu internet in hotel. Nu stiu citi dintre prieteni si cunoscuti ma citesc, dar mie mi-a lipsit momentul de impartasire a experientelor zilnice… pe care reusisem sa-l instaurez cit am fost la Washington. Vedem :)

Miine, dupa trei intilniri pe care sper sa ajung sa le povestesc la timpul lor, plecam spre San Francisco.  Aici lumea vorbeste in continuare de cutremur (au fost ceva replici (pe care nu le-am simtit)) si se pregateste pentru uraganul care e programat sa ajunga in Washington simbata. Ingrijorarile reale sint pentru alte zone ale coastei estice asa incit sper sa n-avem intirzieri sau alte probleme cu zborul de miine noapte.

Nu mi-e clar daca dincolo am net… asa ca iata, fac un efort cam mare  si povestesc acum, cind netul e sigur, cum a fost azi.

Joi a fost ziua fermecatoare. Incep cu prinzul absolut adorabil la care am fost invitata impreuna cu mai multe (5) persoane trans de catre Kay Milas de la GLIFA (grup care aduce la un loc persoanele lgbt&familiile lor care lucreaza pentru guvern), la ea acasa. A fost un timp petrecut senin si armonios in compania unor doamne distinse si cu suflet. Am vorbit despre situatia trans din US si cea din Romania. Toate doamnele trans aveau peste 5o de ani, o experienta de viata admirabila, si profesii de tot felul inclusiv functionar guvernamental sau personal militar. Mincarea a fost minunata, atmosfera la fel. (Si am intilnit-o si pe Mara Keisling, de la National Centre for Transgender Equality; o comoara!)

De acolo am plecat spre intilnirea cu Maya Rupert de la National Center for Lesbian Rights (Maya e avocata, dar si scrie pe teme legate de drepturi lgbt. iata aici articol depsre bisexualitate scris de ea). Iar NCLR lucreaza pentru toata lumea LGBT, nu doar pentru lesbiene. Organizatia din Washington e atenta mai ales la felul in care diversele agentii guvernamentale respecta peroanele LGBT. NCLR are si un sediu in San Francisco (ma intilnesc si acolo cu ei), iar pe coasta vestica activitatea lor se concentreaza pe litigare strategica. Mi-a placut Maya, mai ales ca seamana cumva cu o fosta colega, Dorina :).

Ultima intilnire a fost cu Chloe Schwenke si Ajit Joshi, USAID.  Am vorbit mult despre situatia trans de la noi si despre cum am putea face sa-i prindem pe americani din urma in privinta integrarii pline de respect a persoanelor LGBT in rindul angajatilor guvernamentali. si nu doar in rindul lor. Am mai vorbit despre bani, mai exact spus despre lipsa lor si am primit citeva sugestii de finantatori posibili. Vedem.

Iar prima intilnire (ordinea in care va prezint intilnirile fiind, evident, nu cronologica) a fost in cabinetul singurei femei membre a congresului care este out ca lesbiana – Tammy Baldwin, unde m-am intilnit cu membri ai echipei sale si am aflat de grupul parlamentar care se ocupa de chestiuni LGBT. Impresia cea mai puternica mi-a fost lasata de …placuta de la intrarea in birourile dnei Baldwin. Pe ea scrie <Bine ati venit! Va rog, intrati>. Aceeasi placuta se afla pe usile tuturor membrilor congresului american, alaturi de steagurile regiunii pe care acestia o reprezinta si cel al US.

Pozele de azi sint dupa cum urmeaza: posta veche, cerul de seara, intrare la metrou, semafor (Ghiciti ce culoare e verdele pentru pietoni aici?), eu si Katherine Diop (Program Officer la Departamentul de Stat pentru Europa si Eurasia, una din doamnele incintatoare care s-au ocupat de vizita mea), eu si USAID, eu si …etc :)

Pe 24 august am avut doar doua intilniri- drept care am avut timp si de batut muzeele. Am batut muzeele e tare bine spus, caci acum ma dor talpile intr-un fel care nu poate fi descris usor. Ma dor rau :) (Muzee Smithsoniene; intrarea gratuita. Sculpturi in aer liber, apoi arta in galeria de arta de est si apoi istorie americana. foarte foarte frumos. mai ales sculpturile lui Rodin.) (E prima data cind merg singura prin Washington- nu ca ar fi complicat, dar pina acum am facut fiecare pas alaturi de Virgil; si o sa mai fac in continuare o gramada de pasi impreuna cu el- caci asa e protocolul programului).

Intilnirea de dimineata a fost cu Ty  Cobb de la Human Rights Campaign. HRC e un fel de ACCEPT mai mare. De vreo 200 de ori mai mare. Fac litigare strategia, monitorizeaza (si dau note in niste “indexuri de echitate”) felul in care drepturile LGBT sint luate in seama de companiile private, de sectorul de sanate, de sistemul de educatie. Mi s-a parut incredibil ca HRC lucreaza cu diverse culte religioase urmarind sa obtina sprijinul acestora pentru drepturi LGBT fie si partial. (dupa modelul “intelegem ca nu sustineti casatoria gay, dar ne asteptam ca in privinta infractiunilor motivate de ura sa veniti cu o luare de pozitie care sa le condamne”).  Facerea de coalitii si gasirea de aliati- asta spune Ty ca a fost cheia succesului lor.

Cea de dupa-amiaza a fost cu mai multi oameni de la PFLAG (organizatie a parintilor, prietenilor, colegilor persoanelor LGBT).  Am vorbit mai ales de felul in care se implica ei in combaterea discriminarii LGBT in sistemul de educatie si am primit o serie de materiale realizate de ei pentru scoli, sa le avem ca sursa de inspiratie. De fapt de la PFLAG am primit multe materiale si o poveste. Aceasta organizatie (care este tot una uriasa) a fost inceputa in ziua in care mama unui baiat gay nu a mai suportat sa-l stie hartuit de colegi si l-a insotit pe acesta la un mars gay.  Pentru ca s-a facut ceva vilva in jurul ei, alti partinti si alte rude de tineri LGBT au ajuns s-o contacteze… si pina la urma au pus de au facut organizatia.

A fost o zi pozitiva, in care am intilnit oameni senini si hotariti, si in care am adunat multe surse de inspiratie pentru materialele noastre viitoare :)

Pozele de azi sint dupa  modelul “eu si…”. Nu mai stau sa le pun legenda. Dar de vrea cineva sa stie ce e cu unul sau altul din reperele turistice incluse, sa intrebe, ca-i spun. (E prima data in viata mea cind am astfel de poze in cantitate atit de mare. Multumita lui Virgil. Multumesc, Virgil, asadar :)).

Am promis ca fac poze cu cei cu care ma intilnesc. N-am facut. Am uitat, pentru ca prima intilnire m-a prins cu totul (a fost genul de intilnire inspirationala), a doua a fost o incintare pentru mintea mea simpla:P (care mai greu gaseste interlocutori care sa o surprinda printr-o complexitate clar exprimata a rationamentelor), inainte de a treia a fost rarul cutremur, iar la a treia am primit niste neasteptate confirmari din partea unui distins si erudit profesor ce preda politici publice. Trebuia sa am 4 intilniri, dar din cauza cutremurului cladirea cu intilnirea 4 a fost evacuata si intilnirea contramandata.

Pe rind si pe scurt:

1. inspirationala: Mark Bromley. E presedintele Council for Global Equality, o coalitie de … entitati cu interes in domeniul LGBT, care vegheaza ca liderii Americii (din congres, casa alba, ambasade si corporatii US) sa-si foloseasca influenta pentru a se opune abuzurilor intemeiate pe orientare sexuala, identitate sau expresie de gen. Printre cei 3 fondatori ai Consiliului se afla si Michael Guest, fostul ambasador SUA in Romania, si primul ambasador SUA care a si-a facut publica orientarea sexuala.  Pe linga discutiile despre organizatia sa si despre ACCEPT&Romania, Mark mi-a facut si citeva recomandari excelente de persoane si organizatii cu care sa ma intilnesc in San Francisco.

2. incintarea pentru minte: Jeff Krehely si Jerome Hunt, de la Center for American Progress.  CAP-ul e o institutie uriasa (think tank), care are si o sectiune dedicata LGBT. Jeff (care a vorbit mai mult decit Jerome) are o gindire foarte bine structurata si orice mi-a prezentat, a facut-o plecind de la prezentarea realitatii asa cum este ea inregistrata de cercetari. Am vorbit mai ales de activitatea pe care o au legata de tineri si de sistemul de educatie- am aflat de la Jerome ca tinerii lgbt sint pedepsiti mai mult si mai des decit cei straight (in scoala, de catre profesori). Si multe alte lucruri. Vreau sa pastram legatura; ideea de a intemeia orice campanie de advocacy pe “fapte” nu e noua, dar ei par sa stie cum sa gaseasca faptele care sprijina cel mai bine campania.

In loc de prinz am vizitat pe fuga Muzeul de istorie naturala, din seria muzeelor smithsoniene. Un fel de omagiu pe care l-am adus pregatirii mele de geologa :). A fost relaxant.

[cutremurul: 5.8 grade richter, ora 1.50 pm, pe coasta de est a americii unde nu sint cutremure- motiv din care la stiri a ajuns prezentat "a rare quake". eu nu l-am simtit (si ma bucur). a durat cam mult si in unele locuri s-a simtit puternic (am vazut diverse inregistrari din timpul lui); rar, a darimat lucruri si fisurat ziduri. ]

3. confrimatoarea: cu prof Mark J. Rozell. Profesorul Rozell avea rolul de a prezenta sistemul federal al SUA (pe care, cu uimire va spun, incep sa-l inteleg la nivelul sau de baza). L-a prezentat absolut charmant, printre sms-uri venite pe telefoanele tuturor pentru a verifica felul in care am fost sau nu afectati de cutremur. Spre sfirsit, cind am ajuns la drepturile omului si LGBT imi spunea ca exista diferente uriase intre ultimele 3 generatii de americani. Generatia parintilor lui e homofoba majoritar, in timp ce pentru generatia copilului sau deja drepturile LGBT nu mai sint subiect de dezbatere- le e clar ca e de bun simt sa fie aceleasi drepturi disponibile unui cetatean indiferent de orientarea sexuala si identitatea de gen. L-am intrebat cum isi explica aceasta schimbare de atitudine la 180 grade. Raspuns: pe de o parte a contat faptul ca destui politicieni, vedete si alte figuri publice care se bucurau de respect si credibilitate si-au facut coming out-ul.  Pe de alta considera ca avut un rol hotaritor faptul ca multe dintre organizatiile lgbt au schimbat abordarea si in loc sa se bata cu oponentii lor, au cautat punctele comune cu publicul general, pe care se putea construi. Astfel incit si-au centrat discursul pe corectitudine sociala, respect, acceptare si valorizare a diferentelor. (asa cred si eu ca poti razgindi pe cineva, plecind de la punctele pe care le ai in comun si construind pe ele).

Intilnirea 4 ar fi trebuit sa fie cu National Centre for Transgender Equality, cu Mara Keisling – o doamna despre care am auzit lucruri extraordinare. :(. Sper sa reusim sa ne gasim cumva, in ciuda piedicilor puse in cale de… univers.

Bonus pentru cine a ajuns pina la sfirsitul articolului- citeva poze de azi, cu Washington DC ca personaj principal.

Azi am trecut prin 3 intilniri de job.

1. Cea de prezentare a programului. Norocul meu continua, doamnele de care a depins organizarea itinerariului meu dovedindu-se a fi, fara exagerare, incintatoare. Iar detaliile pe care le-am aflat despre program ma fac sa ma simt intr-o poveste. Nu le deconspir :). Pentru cine nu stie incotro merg, pot da citeva indicii: dupa Washington urmeaza San Francisco, apoi Iowa/Des Moines, Atlanta si Albany&New York/NY.

2. Intilnire cu Vic Basile  (care este nici mai mult nici mai putin decit primul director al Human Rights Campaign, in prezent cea mai mare organizatie din US care apara drepturile civile ale LGBT). La intilnire a participat prin telefon si Anne Vonhof care este chiar persoana care se ocupa de “diversitate” in Biroul de …HR, ca sa zic asa (Office for Personal Management), care are in vedere toate agentiile guvernamentale (la nivel federal) din SUA. De la Anne Vonhof am aflat ca guvernul american are acum si o serie de recomandari privind angajatii trans… si ca toate politicile lor privind diversitatea sint publice. (A ramas sa primesc linkuri la ele pe mail; cind le am, le spun, ca doar de aia le-am cerut).

De la dl Basile am aflat (si vazut) o fotografie graitoare pentru absurditatea situatiilor la care a dus homofobia. Aflati dragii mei ca pe vremea cind homosexualitatea era considerata boala psihica (1960 adica), un psihiatru a acceptat sa prezinte intr-o dezbatere publica argumentele pentru ipoteza ca homosexualitatea n-ar fi boala, doar cu masca.  Asa am ajuns sa vad o fotografie in care sint prezenti o lesbiana, un barbat gay si un psihiatru, in care masca e purtata de acesta din urma. ha! :)

3. Multi oameni de la Biroul pentru democratie, drepturile omului si munca. Ocazie cu care am vazut la cine ajung rapoartele pe drepturile omului la care sintem traditional invitati de Ambasada SUA sa contribuim, pentru domeniul LGBT.

De data asta am povestit mai mult eu, despre situatia din Romania. Si m-am gindit oare cind va veni si clipa in care reprezentanti ai guvernului Ro sa se preocupe de drepturile cetatenilor romani lgbt.

PS: de miine incolo, fac poze cu oamenii cu care ma intilnesc :)

PPS: am descoperit si Washington Blade, saptaminal gratuit, LGBT. Mi-am luat un ziar adevarat (pe hirtie adica), dar el poate fi citit si pe net. Iata link la un articol despre rezultatele recensamintului lor in privinta persoanelor gay din Washington DC. (va dati seama ca asta inseamna ca la “ei”, oamenii chiar raspund la intrebari legate de orientarea sexuala?)

Pe toata durata celor 3 saptamini petrecute in State, sint insotita de V, un domn de origine romana care ma ajuta logistic, lingvistic si cultural. Azi, fiind zi libera am vizitat.
- Ce-ai vrea sa vezi? Muzee, monumente?
- Nu monumente, zic. Muzeele sint ok… de arta de ex. Doar ca nu-s o fiinta culta- stiu ca ma impresioneaza ce-i frumos. Mai imi plac pietzele (d-alea de fructe etc). Si-mi mai place sa stau intr-o cafenea, la strada, sa ma uit la lume.

Si am petrecut o zi intreaga vizitind monumente memoriale. :) De buna voie si nesilita de nimeni. Memorialele sint aici, la Washington, la ele acasa. Foarte frumos puse in valoare si legate intre ele- mergi sa vizitezi unul si usor treci in altul. Dincolo de faptul ca-s impresionante ca opere de arta si semnificatie, cele de aici sint impresionante si prin energia pe care o primesc de la americanii de rind, cu mandaul carora sint ridicate. Caci am aflat ca statul nu plateste pentru ele. Ci banii se string dupa modelul “dati un leu pentru Ateneu”. Fiecare monument are in spate multimi de americani care au contribuit timp de 10-15 ani pina s-au strins toate fondurile necesare. (de analizat aceasta idee, ca tema de casa, de catre cei care vor catedrala neamului nostru)

M-am atasat de cel al lui Thomass Jefferson, de pe treptele caruia am asistat la o galagioasa si, intr-un tirziu, ploioasa furtuna. spectaculos si curatzitor!

Am facut ceva poze- le urc undeva online cind ajung iar la netul romanesc si nelimitat. Am facut, din cauza lui V:), si poze cu tema “eu si monumentul”- deci ma voi intoarce pentru prima data acasa cu dovezi ca am ajuns acolo unde zic c-am fost.

… as mai avea de scris, dar e 22.45 aici, adica 5.45 acasa. mi-e asa de somn incit daca nu ma culc acum de buna voie, voi adormi tot acum, fara sa-mi fi dat consimtamintul. (nu stiu al cui e meritul, dar se pare ca m-am adaptat spontan la noua ora (chinuita de amintirea unor anterioare si dureroase adaptari la alte fusuri orare, acum am recurs la un remediu homeopat si la metalonina.) )

Miine imi incep programul “de lucru”.

Am inceput de ieri o experienta tare promitatoare: o vizita profesionala in US, vizita in care, timp de trei saptamini, urmeaza sa inteleg cum functioneaza sistemul american si ce abordari sint folosite aici pentru combaterea homofobiei. E un program personalizat intru totul- voi calatori dintr-o parte in alta Americii conform unei agende care urmareste prioritatile mele.  Banii, ca si intiativa, vin de la Departamentul de Stat al SUA.

Nu stiu cum o sa fie, dar acum, in ziua 1, planuiesc sa scriu si aici, si pe blogul ACCEPT despre ce mi se intimpla.  Nu m-as mira sa renunt pe parcurs, caci cine ma cunoaste stie ca prefer sa traiesc clipa decit s-o fotografiez (de exemplu)… pe de alta parte sint pentru prima data in US si ma astept ca lucrurile pe care le voi avea de spus sa fie multe.  Vedem.

Ca sa clarific numaratoare zilelor, ieri voi considera c-a fost ziua 0; simbata am ajuns cu greu, dupa 20 de ore petrecute pe drumuri, intr-un hotel din Washington DC. (Hotelul e excelent, camera sublima, internetul bun si acesibil si din pat, iar patul e urias, comfortabil si cu multe perne.)

Functionarul care mi-a luat amprentele  si m-a pozat in aeroport a fost incredibil- s-a straduit si a reusit sa ma faca sa rid pentru poza, desi sint convisa ca nu facea parte din obligatiile sale  si desi inaintea mea si dupa mine erau oameni din toate rasele, fara numar. Si am aflat ca a fost in Ro, cu turneul lui Michael Jackson. Ei? Nu ma asteptam la asa primire din partea lumii noi.

Iar Washingtonul, asa cum l-am vazut de pe fereastra taxiului deocamdata si din mica excursie in cautarea unei sticle de apa in imediata apropiere a hotelului, e o mare surpriza pentru mine.  Imi place… si nu seamana cu imaginea pe care mi-o facusem despre el.  Dar voi avea o idee mai intemeiata pe seara, caci azi e ziua alocata vizitarii sale, din cele 7 pe care le petrec aici.

Va dati seama ca mi s-a intimplat un fel de miracol, daca scriu aici si acum, la trei luni distanta de postul anterior.

Da. E vorba despre un restaurant italian in care am ajuns oarecum conjunctural, caci se afla la jumatatea drumului dintre locul meu si al unei prietene, de munca. Amindoua apreciem bucatele italiene ( si de alte nationalitati), asa ca ne-am dus sa-l testam cind l-am vazut ca s-a deschis. Dupa testare, l-am inclus pe harta locurilor cu mincare si l-am mai vizitat de 3-4 ori intre timp. De fiecare data ne-au primit cu pasta de masline si piine prajita din partea casei. Ba chiar, odata, ne-au dat si un amaretto dupa masa, tot din partea lor.  Dragut.

Astazi insa s-a intimplat ceva inimaginabil.

Am mers in acest loc la prinz, si cum prietena in cauza si cu mine nu ne mai intilniseram de ceva vreme, aveam mult de povestit. Asa ca am mincat piinea cu masline primita din partea casei, am vorbit, am mincat niste paste cu fructe de mare (ea) si cu somon (eu), am vorbit, am baut un cappuccino (eu) si un cappuccino decaf (ea), am vorbit, am cerut nota, am vorbit, am platit, am vorbit, am mai cerut un ceai (doar eu), am vorbit, am mai cerut o data nota si am mai platit o data, am vorbit, am vorbit, am vorbit. M-am gindit de citeva ori, in trecere, ca stam fara sa  “consumam”, dar se dusese ora la care oamenii maninca de prinz si nu venise ora la care oamenii maninca de seara, asa ca am zis ca nu incurcam pe nimeni.  Ma asteptam insa, neconstient, ca personalul sa se uite urit de la un punct incolo. Si sa fim intrebate mustrator “mai doriti ceva?”.

Asa incit nu m-am mirat cind, intr-un tirziu tirziu, una din tinerele  care se ingrijeau de noi a venit si a pus niste tacimuri pe masa. Le-am luat drept un fel de somatie /invitatie la masa de seara:) si am dat sa chiar plecam.  In timp ce-mi adunam geanta, am auzit:
- Nu mai stati?! Macar cinci minute!
- mmmnnnu mai stam, am zis in culmea confuziei. am stat destul, nu? :)
- mai stati doar umpic. voiam sa va aduc niste ananas din partea casei.

Pane e Vino. Pe strada Popa Nan.

Care credeti ca este postul cel mai citit de la mine de pe blog?

“Cum se scrie corect veti?”. Nu-i mai pun link deoarece google, si abia trezit din somn de-ar fi, va trimite drept la mine daca-l intrebati asta.

Stau si ma intreb daca acesti cititori se pun sau nu. Oare citi dintre ei se uita si pe altceva dupa ce afla raspunsul la intrebarea care i-a calauzit intii si intii aici? Si citi dintre ei sint nemultumiti ca nu mai gasesc pe blogul meu articole similare celui de popularizare a scrierii lui “veti” legat?

Si plecind de aici, continui cu intrebarile: cit de important e sa scrii corect? si ce face ca ortografierea corecta sa fie un capat de tara pentru unii oameni?

Imi aduc aminte ca atunci cind mergeam in vacanta la tzara, vorbeam uneori cu dezacorduri. “Nu stiu ce face ei.” Mi se parea ca ma intelegea mai bine mamaia, care doar asa vorbea. Era cam la acelasi lucru cu copierea accentului, pe care o faceam in locuri diferite tot asa, dintr-un fel de simpatie. Odata intoarsa  din vacanta (sau cind vorbeam la tzara cu oameni de la oras) faceam automat trecerea la “nu stiu ce fac ei”.  Si ambele situatii mi se pareau naturale. Asta nu m-a impiedicat ca, la aceeasi virsta, sa privesc cu dispret si sa-mi iau peste picior colegii de scoala de bucuresti care vorbeau dezacordat.

Apoi mi s-a intimplat  sa cunosc oameni potrivit de destepti si cu care aveam valori comune, care abia la virste avansate ajungeau sa se chinuie sa inteleaga deosebirea dintre sau si s-au.  Si mi-am dat seama ca de fapt n-am nici un merit ca am crescut printre oameni care au pus pret pe felul in care scriu. Altii au crescut altfel. Iar altii au crescut ca mine dar nu au reusit sa inteleaga- desi pe alte lucruri le inteleg la fel de repede ca mine, sau poate chiar mai repede.

Pina la urma ce ne spune despre cineva faptul ca acesta scrie sau nu corect?

Femeile sunt diferite!  Ele au insa ceva in comun: Dulcolax.

Serios. Asa am auzit la tv, intr-o reclama.

Uitindu-ma la reclame, imi pot da seama ca burta e unul din elementele centrale ale omului (mai centrala decit inima pe care noi toti sintem indemnati sa o becel)- pentru ca multe reclame ii sint adresate. Dar nu e doar atit, importanta. Burta si probleme ei sint si niste indicatori de gen. In consecinta, la fel medicamentele si iaurturile dedicate ei. Reclamele la medicamentele pentru diaree ne prezinta barbati afectati de aceasta problema, iar cele pentru constipatie -femei.

Ca femeie care n-are dulcolax, ma intreb a cui o fi impartirea asta: chiar asa arata  statisticile despre consumul medicamentelor, sau e o coincidenta generata de ideile fixe comune din capul creativilor/farmacistilor?

Acest post nu este un strigat de ajutor, ci un promo pentru numarul pentru urgente europene.

Cu ceva vreme in urma, noaptea, in fata blocului, m-a amenintat cu un cutzit un cetatzean. N-am apucat sa aflu ce voia, deoarece el mi-a spus “nu tzipa”, eu cu mare si nebanuit volum am tipat, iar el a fugit. repede. (Diana, pls, nu-i spune lu’ mama :D).

Eu, in seara respectiva, acasa la mine, il aveam pe bunicul care (adormit) se uita la tv asteptindu-ma sa ma intorc, ca sa-mi predea copilul; asa ca n-am comentat incidentul in nici un fel, ca sa ajunga si minunatul bunic sa se odihneasca la el acasa pina la urma. M-am  gindit o vreme sa merg a doua zi sa reclam la politie, dar am renuntat la gind. Caci nu-i retinusem deloc fatza omului, si sa merg sa fac o plingere de principiu, nu prea vedeam la ce ar ajuta.

La citeva zile dupa, am ajuns sa ma gindesc c-ar ajuta alti oameni care vin noaptea acasa… dar tot nu m-am dus la politie. iar dupa o saptamina cineva mi-a zis “trebuia sa suni la 112. trimiteau un echipaj de politie in zona. si chiar daca nu-l prindeau, cetazeanul cu cutitul ar putea fi macar intimidat de prezenta politiei in zona.”

Si atunci a fost  prima data cind m-am gindit la 112 in respectivul context. Pentru mine 112 era numar pentru urgente, ori eu scapasem de agresor, deci n-aveam nici o urgenta.

Ieri am vorbit cu un om din politie despre asta. Om care mi-a spus ca trebuia sa sun la 112 si dupa ce “urgenta” a trecut. Un cetazean cu un cutit in mina e motiv suficient pentru ca mai multe echipaje de politie sa fi fost trimise in zona. Daca ar fi prins pe cineva care corespundea semnalmentelor, atunci politia m-ar fi contactat si mi-ar fi cerut sa vin sa fac o declaratie. daca nu, n-ar mai fi trebuit sa fac nimic in plus  DAR politistii ar fi fost atenti in mod special in zona respectiva, la barbatii care aveau semnalmentele agresorului meu. S i toata lumea ar fi fost in mai mare siguranta.

[In alta ordine de idei, eram odata intr-un autobuz in care 2 oameni au inceput sa se bata. cineva a sunat la 112 si, spre mirarea mea, in 2 minute un echipaj de politie a oprit autobuzul, a invitat extrem de politicos oamenii care se bateau sa coboare (respectivii au coborit), si in 5 minute de cind bataia incepuse, ea si disparuse dintre noi.]

Asadar, eu n-am stiut, dar acum stiu, si va spun si voua: 112 nu e doar pentru urgente “active”, e si pentru informat politia de posibile probleme, spre binele tuturor. In plus, uneori e posibil sa treaca doar citeva minute de cind suni, pina politia ajunge.

Sau, cum imi zicea cineva, 112 e ca apa sfintita:  cind  ai o problema, poate nu ajuta, dar nici n-are la ce sa strice daca suni. :)

Cu vreo 20 de ani in urma, am nimerit in avion linga un alt student la filosofie (“student la filosofie” este doar coincidenta care mi-a permis recuperarea acestei amintiri; nu are nici o alta semnificatie.)  Care tot pe feministe avea boala si voia sa vorbim despre asta. Nu stiu cum e cu feministele, i-am zis, dar stiu ca nu-mi place cum sint “abordata” ca femeie de catre lumea in care traiesc. Sint discriminata. (Abia invatasem asta, cu sint discriminata, de la sefa mea englezoaica. recunosc :))

- Cum esti discriminata? Respectul meu pentru femeie este nesfirsit, nu ma intelege gresit. Dar cred ca femeia in romania poate sa faca orice face un barbat.

- Femeia din romania (anului 1990siunpic) nu poate sa mearga cu o prietena intr-un bar, in ro. deci sint discriminata (paranteza pentru cei care nu inteleg: in anii de dupa revolutie existau doar circiumile de cartier, in care o femeie “respectabila” nu putea intra orice ar fi fost, si restaurantele obosit-comuniste in care ca femeie trebuia sa intri neaparat insotita de un barbat. altminteri se chema ca esti lucratoare de sex comercial, care cauta clienti. ca a venit vorba de restaurant- acolo o femeie respectabila nu putea sa dea comanda- era nevoie de un barbat ca sa comunici cu chelnerul. punct. zau :))

- Nu e vorba ca nu poate, imi raspunde tinarul. E vorba ca nu vrea.

- Ce nu vrea? N-auzi ce eu vreau? si nu pot. Asta iti zic.

- Nu e vorba ca nu poti. Nu e nici o lege care sa te opreasca. Si sint convins ca daca ai intra intr-o circiuma de cartier, n-ar veni nimeni sa-ti zica sa iesi afara. Poti sa mergi unde vrei. Intrebarea este de ce ar vrea o femeie sa intre in spatii in care sint doar barbati beti, sau in care femeile singure la  masa sint automat bifate la prostituate? Poti s-o faci. Dar daca o faci, iti asumi consecintele- nu vii dup-aia si zici “am  fost discriminata. m-a ‘njurat “.

————-

Discutia de acum 20 de ani nu mai are nici o miza in prezent. Tot asa, pun pariu ca filosoful din povestirea de alaltaieri, peste 20 de ani va zice senin, de exemplu: da, bai, chiar erau de ris regulile pe vremuri. femeile luau numele sotului, cind se maritau. iar daca divortau si voiau sa pastreze numele pe care il folosisera in ultimii 3-5-15 ani, ex-sotzul putea zice “ba nu, ca nu vreau eu- e numele meu”. si “nu” raminea. ha :)

Acum mi-a zis  “dar nu obliga nimeni pe nimeni sa ia numele nimanui. asta nu e o problema.”

Am avut recent o mica ciondaneala cu un tinar student la filosofie care mi-a explicat ca el e mare iubitor si respectator de femei.

si eu la fel, am zis  la inceput, crezind ca, iata, am gasit deja ceva semnificativ si comun. ca sa inteleg repede ca tinarul cind zicea femei, in expresia de mai sus, se referea la mama sa. A-ha. ok. eu n-o cunosc pe doamna. Am vrut sa schimb subiectul, caci  doamna mama nu ma interesa…ca sa constat insa ca tinarul pornise un dialog pe termen lung in care eu primisem din oficiu rolul de ascultator. voia sa vorbim despre feministe, si sa zicem, in cor, ca feministele, spre deosebire de mama sa, sint niste femei frustrate care  vor nu se stie ce, dar foarte probabil – mai multe drepturi ca barbatii.

Am regretat o data in plus ca n-am cultura feminista; sint femnista, dar asa, mai din popor. dogma, n-o cunosc. Si atunci, cum sa fac conversatie cu filosoful? mda. sa-i zic deci pe intelesul meu. Pentru mine feminista inseamna normala la cap. Femeia care vrea pentru ea (si pentru celelalte femei) sa fie lasata in pace. fara ca nimeni sa-i explice ce s-ar cadea sa faca si ce nu, sau ce poate sa faca si ce nu. Si pentru barbati, feminista din mine vrea tot asa.

si tinaru’  mi-a zis aproximativ: uite, vezi, asta e cusurul tau (si-al feministelor, fie ele culte sau din popor):  exagerezi! cine nu te lasa pe tine, sa faci ce vrei?

[va urma]