femeia simplă

Una din cautarile cu care s-a ajuns astazi pe blogul meu este “cum imi dau seama ca sunt anorexica”.  Ii raspund aici, serios, pentru ca la randu-mi, fiind foarte slaba, am fost ani de zile banuita de anorexie de catre prieteni. Prietenii in cauza erau englezi, iar la ei in tzara anorexia este o boala care se bucura (si atunci si acum) de multa atentie. 

La vremea aceea eu eram cu totul nepregatita sa ma confrunt cu asha suspiciuni si mi-a trebuit vreo juma de an sa inteleg ce voiau oamenii aia de la mine. 

Totul a inceput discret: am inceput sa primesc de la prietenii englezi tot felul de pliante despre tulburarile de alimentatie.  Dupa ce-am primit mai multe serii de astfel de materiale ajunsesem la concluzia ca prevenirea tulburarilor de alimentatie e un fel de hobby national la englezi.  Si deja nu-i mai bagam in seama. Luam pliantele gratios si le depozitam direct la cos (… dupa ce plecau).

Apoi, cand se intampla sa mananc alaturi de ei, dupa masa, auzeam invariabil fraza magica: ‘ma bucur sa vad ca ai mancat’ (?!?! Asta ce-o fi? Vreo politetze britanica? Si cum s-o raspunde?)  

Intr-o zi am primit o carte intreaga pe tema anorexiei, de la prietena mea cea mai apropiata (dintre toti englezii ashtia de care va zic). Am ramas perplexa de lipsa de imaginatie de care dadea dovada (ma cunostea suficient de bine ca s-o nimereasca mai bine cu cadourile) …si am avut revelatia: Michelle, tu crezi ca-s anorexica?!

Drept raspuns ea mi-a intins o foaie de hartie si un creion si mi-a zis:  deseneaza-te, te rog! (acum stiu: unul din semnele anorexiei e faptul ca te vezi gras/a cand esti slab/a; in viziunea ei eu ar fi trebuit sa desenez o grasa si sa scriu deasupra ‘irina’; cum insa n-aveam chef de desenat am declinat invitatia).

N-am reusit atunci s-o conving ca nu-s anorexica (am incercat o vreme sa-i explic, dar am renuntat sa mai duc munca de lamurire cand ea mi-a zis ca un anorexic adevarat nu se recunoaste a fi anorexic si neaga vehement orice acuza in aceasta privintza).  Am avut nevoie de ani de zile (vreo 5) timp in care ‘ei’ au putut observa ca nu mor (in ciuda faptului ca refuz sa ma tratez de anorexie) si nu slabesc sub greutatea mea obisnuita.  Si, in acest timp, am fost mai atenta la orice info legata de anorexie.   In continuare, va impartasesc din experienta mea acumulata atunci (disclaimer: nu-s nici medic, nici psihoterapeut). 

 Anorexicul este o persoana care, desi este sub greutatea normala, se vede prea grasa si-si dedica o mare parte din timp slabitului.   

Pasi pentru a vedea daca esti sau nu anorexica:

1. intreaba-te: sunt grasa? Daca ai raspuns ‘nu’, te poti opri aici. Nu esti anorexica. Daca ai raspuns ‘da’, treci la pasul 2.

2. mergi si afla-ti indicele de masa corporala. Daca tu te vezi grasa si, calculandu-ti indicele asta, afli ca te incadrezi la slabe/foarte slabe… e foarte posibil sa fi anorexica. 

Reiau ideea: o persoana slaba care e convinsa ca e grasa e probabil anorexica. O persoana slaba care stie ca slaba e… o persoana slaba. O persoana grasa care se stie grasa e, la randu-i, grasa. 

Alte lucruri pe care le pot face anorexicii:  - isi cunosc in amanunt orice portiune a corpului cu urme de grasime si sunt oripilati ca le poseda (pe respectivele portiuni).

- petrec mult timp gandindu-se la mancare si la modalitati de reducere a numarului de calorii ingurgitate. Grasimile sunt absente din meniul lor.

- le place sa gateasca… pentru altii. Umplu cu generozitate farfuriile comesenilor si insista ca acestia sa manance in timp ce ea/el evita cu totul sa inghita ceva din ce-au gatit sau isi pun in propria farfurie o boaba de mazare pe care o mai si taie bucati inainte s-o manance.

- se imbraca in haine lalai; isi ascund corpul

- fac sport cu obstinatie

- se cantaresc, tot cu obstinatie, si totul se evalueaza in calorii

- e posibil sa-si provoace varsaturi, in rarele clipe cand ajung totusi sa manance (asta e insa mai degraba semn de bulimie; bulimicii manaca necontrolat, se simt cuprinsi de vinovatie dupa, si vomita; tot tulburare de alimentatia si asta, dar ceva mai usor de tratat pentru ca bulimicul macar e constient ca are o problema).  

 Dupa cum ziceam, problema principala a persoanelor anorexice este ca nu-si dau seama ca au o problema. Sunt absolut convinse ca sunt prea grase, in ciuda oricaror evidente care zic ca-s altfel. De cele mai multe ori anorexicii au nevoie de ajutor din afara- de familie sau prieteni care sa ‘se sesizeze’ si sa faca primul pas pentru ei.  Solutia e psihoterapia. Pentru Bucuresti, pot sa recomand eu psihologi ok, daca nu stiti la cine sa apelati (trimiteti mesaj la irina.nita at yahoo dot com).