femeia simplă

Dupa cum poate ati citit prin ziare sau ati vazut la stiri, instanta a hotarat ca distrigazul l-a discriminat pe DZ.

Context
Anul trecut, pe 14 iulie, Daniel Zavoian si Octav Popescu erau dati afara dintr-un sediu Distrigaz Sud SA intr-un fel spectaculos pe care l-am povestit pe larg aici.  Cum incidentul a fost generat de reactia unui angajat distrigaz fata de presupusa homosexualitate a celor 2 (plus ‘romanitatea’ (tot presupusa) a lui OP), si cum DZ si OP s-au aflat in acea situatie ca angajati ACCEPT, toate cele 3 parti (DZ, OP si accept) au depus cate o plangere la CNCD.
CNCDul are caderea de a efectua investigatii proprii in cazurile de discriminare si de a sanctiona actiunile catalogate a fi discriminatorii… Ca sa investigheze avea nevoie sa afle numele angajatilor reclamati ca ar fi discriminat; nume pe care le-a cerut de la distrigaz, si pe care distrigaz nu le-a dat. Distrigazul a informat insa CNCDul ca-si desfasoara propria ancheta interna in aceasta privinta, atat doar ca, dupa cum zice chiar distrigazul, ‘va rugam sa observati insa si contextul in care angajatii sus-mentionati* au raspuns intrebarilor angajatorului si anume, procesul complex de reorganizare si restructurare a Distrigaz Sud SA, care impune nu doar schimbari in structura si numarul angajatilor, dar si implementarea unor valor noi ale companiei’. …!!! Wow!  Deci- fara nume. Dar cu restructurare, reorganizare, implementare si cu valori noi. Emotionant! :)

Ancheta interna a distrigaz stabileste (in septembrie 2006) ca n-a fost discriminare. Si cum CNCDul nu parea sa progreseze cu investigatia sa, DZ a recurs in ianuarie 2007 si la cealalta cale prin care poti reactiona daca te simti discriminat: instanta.

Prezent
Luna aceasta instanta s-a pronuntat: a fost discriminare. 

Distrigaz declara intr-un comunicat de presa (citat din adevarul): “Totuşi, informaţiile aflate la dispoziţia noastră confirmă că, din cele cinci capete de cerere prezentate în instanţă, patru au fost respinse, iar valoarea despăgubirii cerute de reclamant nu a fost acceptată, suma fiind diminuată la 1.000 euro. Sentinţa nu este definitivă, urmând a fi contestată“.

Interpretare personala
Asa este cum spune distrigazul:), unele capete au fost respinse. Care erau ele?
- obligarea paratului (=distrigaz) sa ia masuri institutionale care sa previna incidente similare in viitor
- obligarea paratului sa includa in regulamentul de ordine interioara o prevedere prin care sa interzica orice comportament discriminatoriu in relatiile de munca si sa organizaeze un curs pentru angajati, in legatura cu nediscriminarea
- obligarea paratului la plata unei amenzi pentru intrarzieri in punerea in practica a celor de mai sus

Sa va zic ce inteleg eu ca spune Distrigaz in citatul anterior:
varianta 1: dracul nu-i asa de negru. La urma urmei instanta zice doar c-a fost discriminare, nu zice si ca ar trebui sa schimbam ceva. 
Sau (varianta 2): nu intelegem ce se intampla. Daca tot e discriminare ar fi trebuit acceptate si capetele celelalte. Vom face recurs pentru remedierea acestei inadvertente :)

In incheiere, va citez si un comentariu postat de Arhanghel la articolul pe aceasta tema publicat ieri de gandul:
Inteleg sa fi batjocorit fiindca esti homosexual si tigan dar ce ne facem atunci cand un simplu cetatean e tratat cu lipsa de respect de catre cei de la distrigaz?

Eu zic ca, macar pentru moment, nici distrigazul, nici arhanghelul nu inteleg.  Diferenta dintre distrigaz si arhanghel este insa ca distrigazul a avut la dispozitie un an in care sa se gandeasca la asta. Si ce folos?

* angajatii erau mai ‘sus mentionati’ astfel: ‘angajatii identificati a fi prezenti in biroul indicat de catre petitionari’. Ati inteles care angajati, nu?

1. Vrei ploaie? Vineee! A descoperit cum colegul meu DZ, in versiunea online a anuntul telefonic, la sectiunea afaceri. Se rezolva cu 10 mii euro trimisi la Reghin +/- costul unui sms in care zici UNDE vrei sa ploaie:

2. Asta e o veste buna pentru mine. Pentru ca irina, tiza  mea de la rulmentul ro, imi zice cum sa-mi descopar adevaratul potential:

PS: va rog sa nu abuzati si sa ma coplesiti cu sugestii pe adresa mea de job. n-am mai facut efortul s-o ascund, ca oricum e publica :)

Pana pe la 20 de ani, pisicile existau pentru mine doar cu rol decorativ sau de cursa de soareci.  Eram ‘cel mai bun prieten al cainelui’.  Asta nu insemna ca umblam cu mancare pentru caini in geanta sau ca ma opream sa mangai si sa relationez direct cu orice patruped canin. Nu. Si cu cainii, ca si cu oamenii, sunt destul de distanta.  Insa, spre deosebire de pisica (care nu-mi spunea niciodata nimic mai mult decat mi-ar fi putut spune o vrabie, sa zicem), un caine intalnit imi putea sugera macar o stare de spirit, daca nu chiar elaborate scenarii. Orice caine e ‘intr-un fel’: bucuros, absent, preocupat (imi plac in mod deosebit catzeii seriosi care par sa zica ‘lasa-ma acum, am treaba’), neincrezator, naiv sau sofisticat.

Asa. Cu parere de rau pentru cei care sunt indiferenti la animale (sau doar la pisici), va anunt ca inaugurez azi o noua categorie: pisicile din viata mea :).

Felix

Intr-o vreme in care ‘serviciul’ meu era la etajul unu al unei cladiri aflate in dreptul minusculului parc de pe Pitar Mos, s-a intamplat ca, intr-o zi, sa aud neobisnuite si diverse mieunaturi de pisica. Sau de pisici? Am iesit pana la urma pe balcon sa inteleg cine si de ce mieuna … si am vazut o scena de desen animat. Cineva lasase intr-un colt al parcului o cutie cu 5 pisoi. Patru iesisera in lume si erau insirati indieneste pe Pitar Mos, la 1-2 metri distanta unul de altul. Trecea un trecator in susul strazii? Pisoii in cautare de stapan datator de mancare si mangaieri mergeau (asa insirati) dupa el, mieunanad. Venea cineva in sens invers? Pisoii se intorceau unul cate unul si urmareau noul potential ingrijitor. Mieunand.
Pisoiul 5 mieuna si el in timp ce se chinuia cu obstinatie (dar fara sorti vizibili de izbanda) sa iasa din cutie. 

Am iesit de cateva ori pe balcon in timpul urmatoarelor ore si am observat cum dispareau pisoii plimbareti, dupa metoda negrilor mititei. Pana n-a mai ramas nici unul. Pisoiul 5, in cutie, isi continua salturile jalnice fara sa dea vreun semn ca ar putea invata ceva din experienta; nici nu schimba strategia, nici nu renunta la tentativele de evadare.
La un moment dat s-a facut liniste. Am iesit iar pe balcon si l-am vazut pe nr 5 stand istovit si (prespun) victorios, langa cutie. Nu facea nimic. Statea. Un binevoitor, a trecut pe langa el, s-a oprit, l-a mangaiat un pic si … l-a pus inapoi. In cutie. 

Pe mine m-a apucat o miloasa exasperare (plus ca mi-am dat seama ca dupa atata timp i-o fi probabil foame/sete).  Cu bucurie am vazut venind pe strada, intr-o neprogramata vizita, pe M, partenerul vietii mele de atunci.
-M, strig eu cu …delicatete de la balcon. Adu-mi, te rog frumos, pisoiul ala din cutie.
-Poftim?!
-Pisoiul. In cutie e un pisoi. Adu-mi-l sus.

M era incurcat de-a binelea. Se vedea ca nu voia sa aduca nici un pisoi, dar nici sa continue conversatia in acea forma, de la blacon la trotuar.
- Hai, adu-l. sa-i dau macar apa, ca e de dimineata acolo.

Si l-a adus. Era o ciudatzenie mica-mica, negru cu alb, cu urechi uriase si ranite (am prespus ca fusese muscat de frati).  L-am luat in palme si a inceput instant sa toarca zgomotos si sa ma zgarie constiincios si ritmic pe maini…. :D… Nu prea mi-a convenit asta cu zgariatul, dar nu m-a lasat inima sa-l opresc. Parea un pisoi fericit si era prima data in viata mea cand vedeam un pisoi fericit :).
Am luat pisoiul in grija temporara, urmand sa-i gasim un rost. M s-a lasat destul de greu convins si a pus conditii de felul ‘pisoiul n-are voie in bucatarie, in pat si in alte locuri frecventate mai des si de M’.  Am zis ok, si l-am asigurat ca-l tinem maxim o luna, pana-l punem pe picioare.

Pisoiul s-a dovedit insa a fi foarte greu de dat si am sfarsit prin a-l tine mai mult de 6 luni.  In primul rand pentru ca era bolnav.  Am descoperit ca ranile de la urechi erau o boala de piele si nu muscaturi pisicesti. Veterinarul m-a asigurat ca nu se transmite la om si mi-a dat o alifie, apoi alta, apoi alta … care pareau (toate) sa n-aiba nici un efect.

As putea zice ‘noroc ca eczema s-a transmis la M’ :D (care aproape nu se atinsese de pisoi).  Pentru ca pisoiul a fost vindecat de dermatologul la care a mers M.
-cresteti vitei? a intrebat doctorul cand a vazut ‘buba’.
-Nnnnu.
-Atunci aveti pisica?
-Da. Are si ea niste bube care nu-i mai trec desi am incercat solutii diferite.
-Ma mir c-ati luat boala de la pisica; de la pisica nu se transmite la om, si daca totusi se transmite, se transmite la copii, nu la adulti. Probabil ca stati tot timpul cu ea in brate. Va dau un unguent. Sa-i dati cu el si pisicii.
Asa am facut si, in 2-3 zile, M si pisoiul au scapat de bube.

Deci, pana la urma l-am vindecat, deparazitat, ingrasat (arata deja a pisoi frumos) dar … nu era suficient ca sa-i gasim o familie adoptiva. Intre timp descoperiseram ca are niste obiceiuri care-l faceau destul de putin dezirabil. Era un pisoi foarte tandru si isi exprima tandretea torcand si zgariind ritmic (nu zgaria foarte rau, dar mainile mele erau in permanenta acoperite de ‘semne’. lungi).  Nu l-am putut dezvata… desi am incercat.
Apoi, din motive pe care nu le-am inteles, pisoiul Felix obisnuia sa-si ia elan din cel mai indepartat colt posibil al casei ca sa poata sari cu capul in geamul de la balcon :D.  Facea asta in fiecare zi si, pe masura ce crestea, ne era tot mai clar ca o sa ajunga sa sparga geamul.  Uneori facea acelasi lucru cu usa de la intrarea in casa. Stateam la bloc si bubuieturile lui Felix reverberau complex pe hol.

Eu ma atasasem de el si descoperisem, in sfarsit, ca o pisica are si ea ‘temperamentul’ ei. Si preocuparile ei. Si preferintele ei. Si se poarta diferit cu oameni diferiti… etc.  M nu parea sa fi descoperit prea multe; il tolera doar din cauza ca nu e genul de om care sa arunce o … fiinta in strada. Amandoi eram insa de acord (eu mai putin, totusi) ca Felix avea nevoie de un alt fel de … locuinta, cu mult mai mult spatiu la dispozitie.  Pana la urma l-a luat mama lui M, probabil ca sa-si scape baiatul de convietuirea cu pisoiul. Desi cred ca initial il luase tot spre temporara ingrijire, Felix a ramas la ea, si a devenit repede personaj principal al gospodariei.  S-a atasat de doamna si presupun ca pe mine nu m-a iertat niciodata :D, pentru ca in noua lui casa eu n-am mai putut pune mana pe el. 

Vineri, 13 iulie, pe la pranz, mergeam cu mare ingrijire pe strada Lirei. (Daca inainte L era o strada cu piatra cubica si gropi, acum e o strada cu gropi si piatra cubica.)  Ridicand ochii ca sa-mi actualizez traiectoria care m-ar fi dus la poarta pe care voiam sa intru, am dat peste imaginea care ar fi putut genera o fotografie-document (tema ‘obiceiuri mai putin cunoscute ale muncitorului reparator de strazi’: siesta).

Pe trotuarul din dreapta erau insirati la umbra, unul langa altul, ca niste purcelusi sugari adormiti in timpul alimentarii, 10 +2 muncitori. Dormind. Primii 10 asezati transversal, ceilalti 2 -paralel cu directia trotuarului. Toti stand pe o parte, toti imbracati in salopeta de serviciu si toti, indiferent ca erau perpendiculari sau paraleli, adunati intr-o … compozitie compacta.  Nu am putut inregistra imaginea pentru posteritate din motive circumstantiale.

Astept insa cu nerabdare amiezele acestei saptamani… poate mi se da o a doua sansa :).

Ieri seara/noapte m-am urcat intr-un autobuz si m-am asezat pe primul scaun liber (erau mai multe locuri neocupate). Alaturi statea un barbat care era umpic imprastiat si peste locul meu. Ne-constient, ma asteptam sa se restranga in clipa cand m-am asezat. Nu s-a restrans, asa ca m-am uitat la el, sa vad ‘cine’ era acest om: omul nesimtit, omul cu spatiu personal inexistent sau omul absent. (ca omul foarte gras, nu era).
Am inlemnit. Pentru ca am vazut omul-personaj de film ieftin, ala care este banuit de toata lumea a fi criminalul in serie.  Avea o rana pe fatza, un fel de zgarietura lunga si adanca, inca necicatrizata (adica cu ‘coaja’ incomplet formata, pe langa care se vedea un rosu inchis, de sange mai proaspat). Si avea ochii pierduti sub arcade pronuntate, cu o privire abrutizata si rea. Dupa cum spuneam si mai sus: de criminal in serie, in faza fioroasa.

Acuma, eu cu mintea mea de femeie simpla si cliseistic ganditoare am si vazut, in fractiuni de secunda, scenariul cel sumbru: ‘rau facatorul’ de langa mine isi stabilise ca prima persoana care se aseaza langa el va fi urmatoarea lui victima. … ma rog, as putea detalia un pic, dar va scutesc. Va spun doar ca in copilarie eram mitomana si-s inca foarte buna la construit tenta de credibil in cele mai absurde si creative scenarii :).

Asa.  Peste cateva clipe, in timp ce eu redeveneam o fiintza capabila sa rationeze decent, omul se intoarce spre mine si intreaba (tot fioros):
- asta merge in Pantelimon?
- nu, intoarce la Rosseti, raspund eu cu intonatie rezonabila.
Ce s-a intamplat a fost … metamorfoza!!  Si anume metamorfoza ‘criminalului’ in copil de 4 ani, proaspat pierdut de parinti:
- Nu merge in pantelimon? (privire albastra, dezorientat-rugatoare, in care parca vedeam nascandu-se lacrimi de disperata exasperare) (ei, exagerez putin, n-a inceput sa planga).
- nu.

S-a ridicat nesigur, a calcat stramb unul din cei 5 pasi pe care ii avea de facut pana la usa, si a coborat la prima.

Calin este baiatul de aproape 5 ani, ale carui comentarii sunt listate partial in sectiunea dedicata lui. Pot spune ca e baiatul meu (pentru ca este), dar adevarul este ca mai degraba eu sunt mama lui. :)

Revelatia asta, cum ca eu sunt definita in ochii multora prin relatia mea cu el, mi-a fost prilejuita de potzekalnikov.  Nu-l cunosc pe potzekalnikov, cu care am schimbat doar 2-5 vorbe virtuale pe niste bloguri (asta in conditiile in care el pare sa fie foarte vorbaret din fire, ca-l vad comentand adesea :)).  Zilele trecute insa m-am regasit in blogrollul lui, sub numele de ‘mama lui calin’.  M-a bucurat. Intai, pentru onoranta includere in lista, apoi pentru nominalizarea mea in aceasta calitate. Am zambit si am vrut sa-i multumesc.  Cum insa nu m-am invrednicit s-o fac spontan, tot gandindu-ma ‘sa nu uit sa-i zic merci’, mi-am dat seama ca are mai multa dreptate decat vazusem eu initial.
Pentru un numar covarsitor de oameni, asta (si doar asta) sunt: mama lui Calin.
In partea de lume in care Calin isi face plimbarile, cel putin, C stie pe toata lumea (din categoriile vanzatori si vecini); le stie numele, problemele personale (daca sunt publice), preferintele alimentare, problemele domestice (de genul ‘o chiuveta care trebuie reparata’), bolile etc.  Saluta frumos si raspicat si ofera informatii despre preocuparile lui (daca e intrebat). Intreaba daca omul a gasit un instalator bun (pentru chiuveta aia de care ziceam mai sus). Intreaba ce fac rudele, cainii sau pisicile oamenilor pe care-i intalneste (daca stie de existenta lor). Daca nu, vorbeste despre aspecte generale ale lumii si vietii (cum sunt E-urile din alimente, problema spatiilor verzi din capitala, faptul ca trenurile au intarzieri atunci cand e foaaarte cald pentru ca se deformeaza sinele de la caldura si mecanicii trebuie sa conduca incet ca sa nu deraieze trenurile. Adica sa nu sara de pe sine). Si, foarte important, vorbeste clar si armonios, de parca tot ce spune e de importanta capitala pentru celalalt. (Am inregistrat o data, in joaca, o conversatie dintre mine si Calin. La reascultare, m-a frapat diferenta: desi ceea ce spuneam eu era important si relevant (parerea mea), ma auzeam de parca eram o caseta pusa pe fast forward… pe care o bazai ca sa ajungi la ceea ce vrei sa asculti cu adevarat. Interventiile lui Calin erau de asa natura ca te faceau sa te opresti din orice sa vezi ce are ‘acest om’ de spus.)

Eu, ies foarte rar la cumparaturi in cartier, iar cand o fac ma marginesc la … cumparaturi, buna ziua, multumesc, da, nu, la revedere.

In aceste conditii cred ca nici nu mai trebuie sa va explic ce se intampla atunci cand eu ies cu copilul, la cumparaturi, in zona lui de influenta:
- Buna ziua. E-AAA este MA-MA Mea. Am iesit impreuna sa cumparam (…).
:))
Mi se pare o situatie extrem de avantajoasa.  Multumita lui, am parte de un ‘tratament’ preferential, de oameni care ma privesc in ochi si zambesc cu toata gura in timp ce-mi umplu sacosele.  Si nu am obligatia de a face, ’la schimb’, conversatie, pentru ca de asta se ocupa (cu gratie) Calin.  Recunosc ca ma simt …norocoasa. Norocoasa ca sunt ‘mama lui Calin’. :)

PS: nu m-ar mira sa aflu ca Calin il stie pe potzekalnikov :).  Am patit-o deja la job, unde C (venit in vizita) m-a prezentat unei doamne venite cu ‘treaba’, dar pe care eu o vedeam pentru prima data; doamna pe care C o stia bine din alte medii. :)

Am ramas cu o poveste/intrebare restanta.  In noaptea institutelor culturale (22-23 iunie) am zabovit mai mult la Institutul Cultural Roman.  Acolo s-a intamplat si o expozitie de fotografii ascunse (autori Vlad Eftenie, Rares Avram, Bogdan Tutuneanu, Gabriel Barbu).  Asta a insemnat ca o serie de fotografii plastifiate erau ‘expuse’ in gradina institutului, pe ziduri, pietre, prin boscheti, copaci.  Fiind noapte, era intuneric. Cateva reflectoare plimbau lumina colorata de colo-colo… Ca sa vezi o fotografie (dupa ce o gaseai) trebuia s-o desprinzi de zid, sculptura, gard viu sau copac si sa astepti sau sa vanezi… lumina.  Mi-a adus aminte de visurile din copilarie (‘cand ma fac mare, o sa caut comori’) … m-am bucurat si, intr-o prima faza, am crezut ca asta-i ‘specificul’ expozitiei.  Dar era mai mult de atat.

In timp ce umblam brownian dupa fotografii, o doamna a venit pe langa mine si a zis:
- puteti lua fotografiile
- multumesc, am zis eu binevoitoare (normal ca le luam, ca altfel nu se vedeau; si dupa ce le luam&vedeam, le puneam la loc (sau alaturi))
- puteti sa le luati acasa
- … da?!

Inainte sa fiu sigura ca am inteles corect m-am dus drept la poza asta:

Care arata incredibil de frumos (parerea mea), chiar si pe intuneric. Si am luat-o. Da’ parca nu-mi venea sa cred. Cine a mai vazut expozitii la care sa poti lua exponatele acasa? Eu nu.  Indemnul dnei fusese insa urmat si de altii si mai multe fotografii plecasera cu gasitorii lor.

(…)
Dupa ceva timp petrecut prin institut (m-am uitat la scurt metraje… si din cand in cand la poza :)) m-am intors in aceeasi gradina, unde era programat un concert de jazz.  Majoritatea fotografiilor disparusera… dar chiar pe peretele de la intrare mai era una de care-mi aminteam ca n-o intelesesem oricat ma uitasem la ea (si, din acest motiv, nici nu ma miram ca ramasese neluata).

Am dezlipit-o frumusel si am plecat in cautare de lumina sperand ca poate de data asta voi vedea despre ce este. Mult chinuindu-ma, am vazut in sfarsit … picioarele.  Si am inteles. Si am luat-o. Iat-o:

Sunt 2 funduri de ratze (lebede?) care se scufunda dupa mancare. … :))))
(ambele foto sunt facute dupa foto plastifiate… cred ca va trebui sa ma credeti pe cuvant, ca de vazut, nu se vede prea bine.)

Asta a fost ‘povestea restanta’ de care ziceam in deschiderea textului. Povestea include si urmatoarea intrebare, anuntata tot in deschidere:
Cine este autorului pozei 1? (poate stie cineva)

Foto 2 este a lui Vlad Eftenie: hello to the world. 

LE: Iar foto 1 este a lui… Vlad Eftenie :).  o cheama ‘locuri uitatate’ si iata-i  ‘adevarata‘ forma. (nesfarsite multumiri lui pity :))