femeia simplă

Intr-un mod pe care nu reusesc sa mi-l explic, garsoniera in care am locuit 6-7 ani, dar din care m-am mutat acum 5, a ramas pentru mine casa mea.

Atunci cand m-am mutat in ea arata ca in Marile Sperante, singura deosebire fiind ca lipseau soarecii si tortul. Am facut curat indelung, am schimbat diverse, am zugravit… Nu era inca ‘gata’ cand am aruncat (intr-un provizorat care s-a dovedit definitiv) o saltea pe jos si … m-am mutat.

“Casa” era ok, fiind luminoasa si spatioasa. Dar era intr-un bloc de garsoniere, cu nesfarsite usi inchise insirate de-o parte si de alta (coridor de inchisoare), usi printre care trebuia sa trec ca sa ajung la a mea (ca a mea era ultima pe dreapta). Vecinii erau pensionari si veneau sa se planga de diverse, adesea. Iar ’fatza blocului’ parea sa aiba un rol mult mai important decat in cazul blocurilor in care locuisem inainte, fiind aproape in permanenta asezonata cu vecini cu priviri iscoditoare.

Nu-mi placea si gata!  Vedeam locuitul acolo doar ca o solutie de compromis.

Dupa ceva vreme mi-am recunoscut insa ca eram multumita ca pot ajunge oricand in 20’ la universitate (intr-un troleibuz in care gaseam mereu loc). Apoi mi-am dat seama ca-mi placea “zona”. Desi nu era o parte a bucurestiului bine famata, imi placea ca dupa 9 seara prindea viata; strazile erau luminate si zumzaiau de oameni care stateau la taclale, se plimbau sau mergeau “cu treaba”.

Paranteza: Daca ma intorceam acasa dupa lasarea intunericului, cu troleibuzul de care ziceam, aveam de mers cateva minute pe o straduta plina de buticuri. In fata buticurilor stateau de vorba o multime de tiganci. Cele mai in varsta erau grase si mancau seminte asezate pe vine, scuipand nonshalant cojile in directia in care aveau indreptata, la momentul respectiv, gura. Cele tinere erau suple si hatzanau carucioare cu copii mici, cam de aceeasi marime toti. Stateau si ele tot de vorba, dar mai incolo si in picioare. Daca dimineata plecam de acasa foarte devreme gaseam locurile de socializare ale doamnelor grase marcate de individuale, generoase si perfect desenate arce de cerc, construite din coji de seminte. Mi se pareau (arcele) chiar mai tonice si mai expresive decat doamnele insele. Din pacate cineva le matura la prima ora si doar rar mi-a fost dat sa-mi incep ziua cu vederea lor (a arcelor, zic). Inchid paranteza.

 Ma rog. Cand am ramas insarcinata, m-am gandit ca s-ar cadea sa ma mut mai aproape de parinti (care erau dispusi in coltzul opus al orasului). Asa ca am anuntat garsoniera a fi de vanzare. Au vizitat-o multi oameni adusi de diverse agentii imobiliare. Unul dintre vizitatori, o doamna, m-a marcat. In loc sa se apuce sa caute nod in papura (cum facea majoritatea), s-a purtat de parca era in vizita la un muzeu de arta. Avea o expresie destinsa, usor curioasa si se apropia de pereti sau de obiecte (casa era inca mobilata) cu un fel de respect incantat. Si conversatia ei era diferita de scenariul standard pentru astfel de situatii:
- Putine sunt locurile in care m-am simtit atat de bine. Imi pare rau ca trebuie s-o vindeti.

Abia atunci mi-am dat si eu seama ca si mie imi placea casa :). Totusi, de mi-ar fi spus cineva ca ma legasem de acea garsoniera, i-as fi ras, senina, in fatza: Nicidecum, i-as fi zis. Totdeauna am considerat-o o locuinta ‘de trecere’. Si chiar de n-as fi crezut-o asa, eu nu ma atasez de locuri.

Si … am vandut-o (altcuiva, nu ciudatei doamne).
Care a fost, in cei 5 ani trecuti de atunci, unica tema recurenta a viselor mele?
Garsoniera.

De 3-4 ori pe an visam ca ma intorceam acasa. Ma ascundeam de vecini pentru ca stiam cumva, in vis, ca n-aveam dreptul sa locuiesc acolo. Ma apucam sa repar (de fiecare data altceva, dar ‘reparatul’ era secventa nelipsita). Uneori, noii proprietari erau in casa, dar gaseam mereu o cale de a-mi face loc acolo si, pana la sfarsitul visului, dispareau. Cu fiecare vis intoarcerea mea era tot mai elaborata, pentru ca in timpul visului eram tot mai constienta ca aceea era casa altor oameni.

Exemplificare/Ultimul vis
Actualii proprietari o parasisera de tot. Casa era ingrozitor de urata si eu ma bucuram ca e asa pentru ca mi se parea ca asta imi creste sansele de a ramane in ea. Nimeni altcineva n-ar fi vrut sa locuiasca acolo. De data asta, dupa ce cateva saptamani am locuit in garsoniera fara sa stie nimeni, am inceput sa vorbesc incet-incet cu vecinii (pana atunci ma ascunsesem de ei in fiecare vis). Le explicam ca m-am intors inapoi, ca cei carora le-o vandusem disparusera si ca am mult de reparat la casa, ca-i ingrozitor de darapanata. Usa de la intrare nu mai era deloc si eu cautam pe cineva care sa puna o usa noua. Munceam din greu la refacerea ei cand m-am trezit chemata de un om cu parul alb care statea la o masa pe un balcon aflat in prelungirea balconului meu. M-am dus acolo si batranul mi-a spus, privindu-ma in ochi:
- Irina, te rog sa intelegi. Asta nu mai e casa ta!

 … sfarsit
 
Sau cel putin asa am crezut. De la intalnirea cu batranul, nu mi-am mai visat casa… si credeam ca-i o poveste (in sfarsit) incheiata. Dar, lunile astea, cand am tot vrut sa-mi continui seria pisiceasca, nu am reusit sa scriu nimic coerent din cauza … casei. Toate pisicile mele au existat pe vremea cand am locuit acolo. Si de cate ori am inceput sa scriu despre pisici m-am pierdut in prea multe cuvinte dedicate casei.

Acum, ca am mentionat-o in post dedicat ei, sper sa pot trece cu povestile mai departe :).