femeia simplă

Ploua, era seară si tramvaiul venise greu. O multime de lume s-a urcat repede, scuturându-se de apă. La doi pasi de mine s-au oprit trei femei. Toate mărunte si foarte grase. Din conversatia lor care se purta chiar sub nasul meu am înteles imediat că erau o mamă si fiicele ei. Si-au scos glugile si au început sporovăiala:
- Aoleu, fată, ce mai plouă! a zis copila cea mare.
- Da, fată. Si iar ne-a prins fără umbrelă, a răspuns cea mică, miscând capul în stânga si în dreapta pentru a îndepărta cele câteva picături de apă ce atârnau pe suvitele bretonului ei ca turturii la streasină.
- Ei, ho, că nu v-o fi topit! le-a îmbunat mama lor.
Stăteam foarte aproape de ele si încercam sã nu dau atentie la nimic, mai ales mirosului de câine ud care era înăuntru.
- Azi iar am dat de aia la servici. Da’ ce? Crezi că i-am dat bună ziua? Ei, as! Da’ ce, sunt proasta ei? a spus fata cea mare.
- Bine i-ai fãcut. Ia mai dă-o dracului! a consolat-o mama pe fata cea mare care, fie vorba între noi, era chiar mare de tot. Vorba unui comic: “era exagerat de mare”! M-am uitat la ea si am văzut abia atunci cât era de grăsunã. Toate hainele ei erau mulate si făceau colăcei peste tot. La un moment dat a început din nou să grăiascã:
- Stii ce mi-a fãcut ăla azi? a continuat ea.
- Ce? a întrebat maică-sa alarmată.
- Mi-a zis că dacă nu vreau sã merg la teatru…
- La teatru?! s-a minunat mama, de parcă nu mai auzise în viata ei asa ceva. Oricum, era ceva taaare ciudat sã mergi la teatru. Ce, la televizor nu vedeai destule? De ce să te duci undeva unde oamenii se scălămbăie pe scenă si tu trebuie sã stai linistit într-un scaun, la distantă de ei, fără să poti mânca sau face comentarii. După care a continuat:
- Si tu ce-ai zis?
- I-am zis că da.
- Bravo, mămică! s-a linistit femeia.
După câteva momente de tăcere, a intervenit si mezina, care până atunci fusese ocupată doar cu uscatul bretonului:
- Si când e, tu?
- Pe douăspatru! a spus grasa cea mare, mândră.
- Si te duci cu el? zise cea micã.
- Păi cu cine, fată, cã doar nu cu tine! El m-a invitat!
- Aaaa!…
După câteva clipe conversatia a prins din nou viată:
- Da’ când e 24, tu? s-a întrebat mă-sa.
- Vineri, a răspuns fără să clipească fata cea micã.
Mi-a ve­nit să-i soptesc că vineri e 25, dar m-am abtinut. Doar nu era frumos să mă bag în vorbă, chiar dacă nu eram decât la jumãtate de metru distantă de ele si eram familiar cu subiectul discutiei.
- Nu cred că 24 e vineri, fată! a spus maică-sa.
“Sigur nu e vineri!!!”
- Păi în ce zi e azi? s-a întrebat cea mare, scotând cu greu mobilul din buzunarele jachetei de fâs. Al dracu’ telefon, iar i s-a descărcat bateria! a adăugat ea scârbită.
Eu, tot acolo. Si, culmea, stiam răspunsul si la această în­trebare: “22. Azi e 22. Vineri e în 25!”
- E în 20, a conchis cea mică victorioasă, după câteva calcule care au făcut-o să se încrunte si să-si dea ochii peste cap.
“Nuuuu, azi e 22!!!”, am urlat eu fără glas.
- Azi e în 22, a decretat mama lor, hotărâtă.
“Slavă Domnului!”
- Deci vineri e 24, a socotit invitata la teatru.
- Nu, fată! au zis într-un glas celelalte două. Si eu o dată cu ele, dar în gând.
- Păi de ce, fată? Miercuri, joi si vineri. E simplu! a spus ea numărând pe degete zilele ce urmau să se scurgă până la marele eveniment.
- Păi azi e marti, fată, nu miercuri, s-a auzit glasul plângăret al celei mici, care avea fata rosie si rotundă ca o sfeclă.
- Ba nu, fată, e miercuri. Dar  după un moment de gândire si-a revenit:
- Azi nu e marti?
Nimeni nu i-a mai rãspuns. Si maicã-sa, si sorã-sa considerau cu sigurantă cauza ca si pierdută. Privirea ei tulburată  s-a întâlnit cu a mea:
- E marti? a miorlăit ea către mine.
Am dat din cap că da, prăvălindu-mă de râs.
Cele trei s-au îndreptat către usa tramvaiului în grup compact, mă­turând orice li se împotrivea, si asta nu din lipsă de delicatete, ci din cauza gabaritului depăsit. În timp ce trecea pe lângă mine, fata cea mare si grasă mi-a aruncat o privire voalată si a spus ca pentru sine:
- Ce ti-e si cu zilele astea!…
Profund filozofic, nu? Am mers acasã multumit că biata fată nu a ratat întâlnirea de la teatru pentru o nimica toatã. Păi, n-ar fi fost păcat?

scrisa de Mugur