femeia simplă

Exact acum cand am ramas fara cititori ma gasesc si eu sa apelez la ei. Asadar: Stie cineva dintre cei 4 cititori constanti sau dintre ceilalti 3 trimisi de google (de obicei din greseala) sa-mi spuna si mie unde sunt pocnitorile de alta data? In anii trecuti pisica parintilor mei ajunsese ca, din cauza zgomotului, sa mearga pe burta in saptamana pre-revelion.

Nu inteleg ce se intampla. Si la cat de rupta sunt eu de realitate ma gandesc ca-i posibil sa existe o explicatie pe care s-o stie toata lumea care mai sta pe langa un televizor si mai rasfoieste un ziar. Sau pur si simplu e configuratia astrala de asa natura incat toti cei care se bucurau de ele pana acum si-au gasit alte motive de bucurie?

Sa nu se inteleaga ca ma plang de lipsa pocnitorilor. Nu ma plang. Sunt fericita. Si tot asa va doresc si voua sa intrati in noul an :) (bine, voi puteti avea si alte motive… si va doresc sa le si aveti). Dar as vrea sa inteleg. Ce se intampla?

Nu stiu altii cum sunt (presupun ca-s diferiti), dar eu cand sunt acasa nu stau pe net. Nu-i vorba doar de blog, ci de net. Ieri-alaltaieri ma gandeam chiar daca n-ar fi cazul sa ma las de blog; ca postul anterior e de pe 21 decembrie, in conditiile in care am cel putin 2 articole ‘de sertar’, pe care le-as fi putut oricand posta… Si de intrat pe net, am intrat de cateva ori, de fiecare data pentru cateva minute- cat sa verific comentariile. Dar n-am postat (imi cer iertare de la comentatori. de unele comentarii m-am bucurat. dar n-am raspuns:D). Si, cum ziceam, ma gandeam ca poate mi-a trecut. Poate a fost doar o ‘faza’, asta cu blogul.

Ei, cu sufletul impacat pot azi sa anunt: nu-i doar o faza. (cred ca lipsa de interes pentru blog e mai degraba legata de Calin. Cum stau prea putin acasa, timpul de ‘acasa’ e rezervat copilului.) Acum, nefiind acasa, am intrat pe net si m-a uitat Dzeu aici. (cand eram mica mamaia imi spunea cam in fiecare seara: ‘treci in casa! Te-a uitat Dzeu jucandu-te!’. Si eu mi-l imaginam pe Dumnezeu asa: foarte batran, cu barba lunga, alba si imbracat cu o haina de preot, dar albastra. Si mi-l imaginam foarte ocupat, intr-un fel de biblioteca plina cu dosare groase, din care tot citea. Fiecare dosar era pentru cate un om. Citea din cate un dosar, mai tragea cu ochiul pe Pamant (la ce facea omul ala), hotara una-alta si-l punea la loc. Cand ma striga mamaia, Dzeu ridica ochii din dosar, isi dadea cu mana peste frunte si zicea “iar am uitat-o pe irina p-afara!’)

Asa. Ziceam ca am intrat si am ramas pe net. Mi-a luat destul de putin sa-mi verific mesajele… restul timpului am stat pe bloguri. Si din blog in blog am ajuns aici. Ce vreau sa va spun? E un fel de cadou de la mine, pentru voi. Unul de care stiu ca n-o sa tineti seama, dar cred in salturile calitative generate de acumulari cantitative :P.

Ei, in articolul la care va trimit scrie, de exemplu, ca nu-i adevarat ca tre sa bei 8 pahare de apa pe zi. Poate ca-i adevarat, poate nu-i adevarat- nu asta vreau sa propun ca subiect de conversatie. Ideea (mea) e ca oamenii astia care au ca indatorire profesionala sfatuirea de bine, se razgandesc ades. Eu zic ca fiecare om ar fi inzestrat cu un organ care-i permite sa-si dea seama ce-i face bine si ce nu. (sa nu-mi veniti cu exemple de cardiaci care fumeaza din greu; sa-ti dai seama ce e bine nu inseamna ca o sa si faci asa. Ziceam doar ca-ti POTI da seama SINGUR. Daca esti putin atent).

Dar sa revin. Recomandarea (disclaimer: aceasta recomandare vine de la o amatoare, nu de la o specialista in sfaturi) pe care v-o fac cadou e urmatoarea: beti apa cand va e sete.

Vreau sa multumesc pe aceasta cale celui/celei/celor ‘din’ inspectoratul scolar de bucuresti care a/au avut glorioasa initiativa sa interzica temele pe durata acestei vacante.

Mi-am adus aminte, cand am auzit stirea, de toate sfarsiturile de vacanta de pe vremea mea. Nu mai conteaza acum ca eram nefericita (in adevaratul sens al cuvantului) ca s-a terminat vacanta si ca trebuie sa plec de la tzara (singurul loc in care m-am simtit acasa pana pe la 13-14 ani)… nefericirile astea nu le mai tin minte prea exact. Insa tin foarte bine minte cum ma dureau degetele de atata scris, in weekendul de dinaintea inceperii scolii. Pentru ca niciodata nu mi-am facut tema de vacanta in timpul vacantei.

Scoala este rea. (ok, ‘era’ rea)

Multa vreme am crezut ca nefericirea asociata cu scoala era generata de absenta vacantei. Dar, nu. Pe langa ca lipsea vacanta, mai avea si scoala meritul sau direct. La cativa ani dupa terminarea facultatii am intrat intr-o scoala generala standard. Veneam din partea unei organizatii neguvernamentale sa vorbesc cu nu stiu ce diriginta despre o eventuala colaborare. Si eram incantata de oportunitate, ca sa ma exprim in lemnul limbajului de ‘specialitate’.

Ei, am mers pana acolo incantata; cand am trecut pragul scolii si m-am trezit pe obisnuitul coridor de scoala, mi-a inghetat inima. Atat de clar si de tare incat m-am oprit din gandurile momentului sa ma mir. Si abia atunci mi-am dat seama de senzatiile pe care “scoala” mi le genera la vremea ei.
Eu sunt mioritica de fel. Traiesc ceea ce mi se intampla, oricum ar fi, si nu prea ma gandesc ca as putea face sa fie altfel. Sau ca pentru altii e altfel. La vremea cand imi petreceam macar 5 ore pe zi in scoala am prespus neconstient ca asa se simte ‘omul’. Abia acum, dupa ce karma mi-a permis si altfel de fiintare, imi dau seama ca n-ar fi fost obligatoriu sa fie asa … si mi-e mila de mine de atunci. Pe bune. Si trimit niste ganduri invatatoarelor si profesorilor pe care-i mai tin minte.
Ganduri bune nu am. Poate ganduri indiferente, pentru majoritatea lor… Ba, pardon. Am doi profesori de desen din scoala generala, care merita ganduri bune. Si mai am un profesor de romana, tot de atunci.

Am vazut ca altii au amintiri ceva mai luminoase din acele vremuri. Poate la mine a contat si faptul ca o data la 2 ani am tot schimbat ‘scoala’. Din diverse motive.
Din cauza acestor schimbari dese, in clasa a 8a am hotarat ca singurul lucru care conteaza la scoala e norocul. Si ca eu, personal, n-aveam cum interveni. Pentru ca, la fiecare mutare, eu ajungeam la scoala inaintea foii matricole. Deci invatatoarele sau profesorii n-aveau indicii despre ce fel de eleva eram eu. Si asa s-a nimerit ca 2 ani eram printre premianti, 2 ani printre cei de mijloc (mijloc inseamna ca rar mergeam peste 8). Apoi iar 2 ani premianta, 2 ani de mijloc, 2 ani premianta… intelegeti, nu? :) Impresia mea era ca eram constanta, adica de invatat am invatat la fel tot acest timp. (si anume minimum necesar). Doar ca eu reactionez bine la recompense (bine= in directia in care isi doreau profesorii). Daca eram la o scoala unde ‘ei’ credeau ca-s printre cei mai buni din casa, raspundeam frumos, complet, si aveam grija sa-mi copiez in timp util toate temele pe care nu apucasem sa le fac acasa. Daca eram la scoala unde hotarasera ca sunt mediocra, mediocru raspundeam. Adica, doar strictul necesar ca sa ma lase in pace.

Na, ca-mi vin amintirile una dupa alta :).
Imi aduc aminte de profu de matematica din liceu. Prin clasa a 12a eram in situatie de corijenta (omul punea notele pe baza lucrarilor de control, si puncta doar rezultatele corecte; eu nu stiu sa fac socoteli simple (in sensul ca uneori la mine 2+5=6). Ziceam ca eram intr-o situatie trista; am iesit la tabla (invitata de el). Si am facut exercitii dupa exercitii; greseam calculele cu gratie si proful ma tot corecta pe masura ce scriam. Ma gandeam ca e exasperat de greselile de calcul si imi tot da inca un exercitiu de facut ca sa poata sa-mi dea 6 (ca atat imi trebuia). Dupa multe exercitii scrise de mine pe tabla, omul imi zice perplex, spre perplexitatea mea:
- Nita, dar tu stii matematica!! 9!
Perplexa am fost, v-am zis. Pentru ca stiam tot atata matematica cata am stiut cand imi daduse 3. Ca rationamentele erau mereu corecte (zic eu :D); rezultatele erau gresite. Si eu ramasesem cu impresia ca pentru omul asta conteaza doar rezultatul. Era dreptului lui sa zica asa, drept pe care nu i-l contestasem niciodata. Ca sa descopar in acel moment ca profu nu dadea 2 bani pe ‘socoteli’, ci ca aprecia doar rationamentul. Si inca il aprecia mult, pentru ca 10 era o nota foarte, foarte rara la el. Adica nici chiar colegii foarte bine cotati nu luau usor 9 la el. Sunt convinsa ca perplexitatea mea a fost mai mare decat a lui.

Partea cea mai jalnica (dupa parerea mea) este ca majoritatea profesorilor mei au fost bine intentionati si muncitori. La ce mi-a folosit?

Cu speranta ca acest post va fi citit pana la coada de eventualii profesori (ca doar lor le place sa scrii mult :P), le spun (lor) urmatoarele:
- doresc dascalilor mei sarbatori frumoase, atat de frumoase incat ganduri noi despre rostul profesorului pe lume sa le dea prin cap. La fel doresc si profesorilor care seamana cu profesorii pe care i-am avut eu.
- profesorilor care sunt potriviti sufletului meu le doresc sa li se implineasca tot ce le ureaza elevii care ii iubesc.

Iar inspectoratului de bucuresti ii mai multumesc inca o data . Ca merita :)

(text scris de Mugur)

Era una dintre zilele acelea în care nu ai chef de nimic. Fiind totusi iarnă, nu m-am mirat că afară era o ninsoare de mai mare frumusetea, desi nu-mi plăcea deloc si mi-era si somn pe deasupra. M-am urcat în tramvai si mă gândeam cum de pot caii să doarmã în picioare, când…
- Luati loc, vă rog, a spus un tânăr amabil către un domn în vârstă.
- A, nu, multumesc mult, dar nu.
- Dar vă rog! a insistat bãiatul.
- Nu, chiar nu. Locurile din tramvaie sunt pentru doamne!
Tânărul s-a ridicat totusi în picioare, dar locul lui a fost ocupat repede de o “doamnă” care a început să mănânce seminte, scuipând gratios cojile în palmă, ca de îndată ce se înmulteau să le arunce discret pe jos. Foarte delicat, feminin si, mai ales, deosebit de elegant…
- Eu nu stau niciodată jos în tramvai, a început bătrânul, ceea ce s-a dovedit a fi o foarte importantă lectie de viată nu numai pentru tânărul care-i oferise scaunul, ci si pentru noi toti cei prezenti. De tânăr am făcut asa si uite-te la mine! s-a fălit el.
- Da, arătati foarte bine, într-adevăr.
- Sigur că arăt bine si sunt sănătos, că nu m-am ferit niciodată de miscare si de stat în picioare!
Tramvaiul s-a mai smucit putin, a mai stat câteva clipe si apoi a mai înaintat doi metri, “încurcat” de zăpada care nici măcar nu se asternuse.
- Stii dumneata ce făceam eu când eram tânăr? Mergeam dimineata la serviciu – că pe atunci trebuia să fii la 7 la slujbă, nu ca acum, ca boierii – si, nu stiu dacă stii (că nu erai pe vremea aia), a fost o iarnă în ’57 ceva de groază!
- Stiu de la părintii mei si de la bunici, a îngăimat tânărul.
- Ei si, cum îti spuneam eu dumitale, mergeam la serviciu. Si era o stradă aici, la Chibrit, care avea zăpada până sus. O dăduseră oamenii si făcuseră niste troiene înalte… Și mie îmi plăcea sã merg pe strada aia si să simt ozonul.
- …
La fel ca si bietul interlocutor, ne-am uitat uimiti si noi, călătorii participanti fără voie la discutie.
- Uite-asa se simtea ozonu’ când iesea din zăpadă! a arătat bătrânul, făcând gesturi largi cu bratele. Și făceam, dom’le, trei-patru ture pe strada aia, ca să mă ozonific. Și dup’aia mergeam la servici. Sănătate curată, nu alta!
Ne-am mai smucit vreo trei metri cu tramvaiul gândindu-ne cu totii cum o să stim să ne “ozonificăm” când om avea zăpadă destulă la dispozitie.
- Dar am mai văzut si altceva la viata mea. Ai fost vreodatã la Slănic Prahova?
- Nu, dar am văzut în zonă…
- Că acolo – i-a tăiat repede domnul cel în vârstă vorba – sunt mai multe! (“ca în orice alt loc”, m-am gândit). Sunt saline de sare (“de ce ar mai putea fi salinele?!”), e o grotă cu o mireasă (“biata de ea!”) si mai e si salina aia mare. Și acolo am văzut, dom’le, ceva care n-am înteles la început. Era un grup de nemti si unu’ mergea în zig-zag. Noi, ăstilantii, ne uitam ca la urs! Ăla nimic, în zig-zag, cum ti-am zis.
Ne uitam cu totii mirati sau doar cu urechile ciulite – care din ce pozitie era – si asteptam să vedem ce era cu “ăla”.
- Și era unu’ mai bătrân pe acolo si mi-a zis si mie. Se ozonifica, dom’le! Profita si mergea de două ori mai mult decât ăilaltii si se ozonifica!
- ?!…
- Da, se ozonifica, cum îti zic. Dup-aia m-am dus si eu acolo si asa era: se simtea ozonu’ cum iesea din sare. Că d’aia e si de tratament acolo. Pentru astmatici; stă ăia acolo si se tratează cu ozon.
- Se ozonifică, a îngăimat tânărul zâmbind.
- Păi da. M-am apropiat de perete si uite-asa iesea ozonu’ din sare, povestea el cu patos gesticulând sugestiv. Iar noi toti parcă si vedeam ozonul! Apoi a continuat:
- Că dacă stăteai prea aproape îti îngheta nasul si obrajii si asta nu era bine. Și de asta mergea neamtu’ ăla în zig-zag. Că nici prea mult ozon nu e bine…
Am rămas o clipă pe gânduri. Găsiserăm cu totii solutia pentru îngrosarea stratului de ozon, despre care auzim aproape zilnic că se subtiază din ce în ce mai mult: să dărâme, dom’le, plafoanele salinelor – neapărat alea de sare – si să dea drumu’ la ozon în aer. Să se ozonifice si el!
Tânărul trebuia să coboare; si-a luat la revedere de la domnul ce îi împărtăsise din experienta lui de viată cu atâta generozitate, când…
- Nu vă supărati pe mine. Am mai stat si eu de vorbă cu cineva. Dar să stiti, de obicei nu intru în vorbă cu oricine, că nu e frumos să sari asa pe om…
- Mi-a făcut plăcere, a spus tânărul. Eu cobor aici.
- … dar sigur nu v-am deranjat prea tare?
- Nu, nu, nu e nici o problemă! Sănătate!
- Multumesc, poate ne mai întâlnim!
- Da, da, sănătate multă, a mai reusit tânărul să spună în timp ce usile tramvaiului se închideau, prinzându-i geanta.
- Mai sunt si tineri de treabă, a mai spus bătrânul ca pentru sine, dar destul de tare încât să-l auzim cu totii.
Am coborât si eu. În cap îmi suna celebrul refren “Mai ahiii, mai ahooo, mai ahuuu, mai aha-ha!…” Să fi stiut si băietii de la Ozone toate astea poate că mai cântau si astăzi.

Privind eu la rezultatele unui studiu asupra blogerilor (studiu la care am ajuns via arhi si dan) am aflat ca:

5% din blogeri au peste 36 ani (eu am peste 36)
26% sunt femei (eu sunt femeie)
 
Din pacate lucrez in alt domeniu decat m-am educat, ca alfel parca vad ca faceam un masterat ( si intram in cele 17 procente de blogeri cu master) sau, cu putina bunavointa, un doctorat (3%). Asa, din punctul de vedere al educatiei, am ramas in grupul blogerilor cu facultate, care e majoritar (64%).

Dar chiar si asa, fara doctorat, tot am suficiente motive sa va anunt: va aflati in fata unui blog cum putine altele mai sunt. :)

HaiPa face lunar un domeniu(+gazduire) cadou, unui blogger. In fiecare luna, altui blogger :).  Aida, castigatoarea lunii decembrie, va fi cea care va desemna castigatorul lunii ianuarie. Si ea ma roaga sa postez si aici anuntul ei. Iata-l:

A venit timpul sa declar deschisa „competitia” pentru un domeniu oferit de Haipa.ro pe luna ianuarie.

Eu sint cistigatoarea unui domeniu+hosting gratuit timp de un an (cu posibilitatea de prelungire a gratuitatii), cadou pe care il puteti admira chiar aici. Haipa se ocupa de mutarea calimarei-cu-cerneala in noua sa casa si o face admirabil (iar eu sint un client cam dificil).

Pentru a fi declarati eligibili trebuie sa va straduiti muuult, sa scrieti cit mai deees, sa fiti foaarte activi pe alte bloguri… V-ati cam speriat, nu?

Acum vorbind serios, oricine se poate inscrie pe aceasta lista, astept propuneri si autopropuneri in cunostinta de cauza. Cel mai important criteriu de eligibilitate este dorinta pura si simpla de a primi acest dar si de a-l folosi!

Imi doresc sa primesc cit mai multe comentarii care sa inceapa cu „Vreau”. O sa intru pe blogurile tuturor celor care se inscriu / sint inscrisi pe lista.

Acesta a fost anuntul. Va rog sa va indreptati cu sugestii si inscrieri spre calimara cu cerneala a Aidei.

1. Ciorapel (care declara ca imparte responsabilitatea pentru initiativa cu Arhi) propune ca bloggerii sa se identifice: scriu de placere? sau scriu pentru bani? Si pune la dispozitie 2 butoane pentru asta.
Eu as prefera sa scriu de placere, pentru bani. Din pacate nu-mi imaginez ca va fi posibil sa faci bani in viitorul apropiat dintr-un blog ca al meu. Blog care, cel putin deocamdata, e singurul fel de blog pe care vreau ‘sa-l scriu’. Iar eu am deja o varsta. Deci, de placere :).

2. Azi de dimineata am trecut cu metroul prin statia Piata Victoriei, mergand spre Iancului. Pe la pranz, tot azi, am trecut prin Piata Victoriei, spre gara (adica am trecut prin acelasi loc, in sens invers) . As putea sa bag mana in foc (dar ma abtin) ca de dimineata statia asta de metrou era gri. Pot sa bag mana in foc ca la pranz era albastra. Cineva, dintre cititorii care trec pe acolo, sa-mi spuna si mie: ce culoare e piata victoriei ?!!

 …si 10 pentru Romania
CTP? cel mai bun jurnalist?
Si (mai ales) Iliescu? Cel mai bun parlamentar?
Sigur ca da. Pentru Romania. Nici nu stiu ce semne de punctuatie sa pun. Sau ce vorbe. Adica vorbe as sti, dar nu le folosesc nici chiar pentru aceasta ocazie. (Vor mai fi fost si altii la fel de memorabili dar la acestia doi s-a intamplat sa ma uit. Si mi-e suficient.)
(va rog sa nu comentati acest ultim punct. Sau sa comentati, daca doriti, ca doar sunt libere comentariile, dar sa nu va imaginati ca am propus o tema de discutie la care sa continui sa contribui. Ca eu nimic altceva nu mai am de zis.)  

LE (ca se potriveste cu titlul de “diverse”): am gasit un blog nou, de citit. multumiri lui dan. :) 

UPC-ul face concurs cu premii, pentru bloggeri, pe tema cel mai misto cadou. Dupa cum v-am zis umpic mai devreme aveam leapsa concursului in cauza primita de la Aida, leapsa de care credeam c-o sa ma ocup (mult) mai tarziu. Pe de o parte pentru ca mi-e mai greu sa scriu pe teme ‘impuse’, pe de alta pentru ca incep sa fiu atinsa de ‘spiritul’ sarbatorilor… si ma simt alunecand pe melodramatice pante. Asa ca am preferat sa mai zabovesc putin rememorand (pentru mine) cadouri diverse si stari generate de ele. Dar iata ca m-am edificat. Dintre cadourile mishto de pe lumea mea am ales 2, amandoua cadouri vechi. Criteriul: continua, peste ani, sa-mi aduca din bucuria de atunci.

1. Turta dulce pe care mi-o lasa strabunica (mamaia batrana) pe gard.
Din motive pe care nu le stiu, mamaia batrana nu era binevenita in curtea bunicilor mei. Ei, ea, de cate ori mergea la targ sau la balci, imi cumpara cate o bucata de turta dulce, pe care o lasa pe partea dinspre casa a gardului. Uneori era un dreptunghi simplu, alteori era in felurite forme, generos decorata cu modele tipator colorate. Adesea o gaseam chiar in ziua in care mi-o lasa. Dar cum habar n-aveam la varsta aia (4-5-6 ani) cand era zi de targ, si cum doar eu stiam unde mi-o lasa, o data s-a intamplat sa gasesc pe gard o bucata de turta dulce tare ca piatra. Pe asta, piatra, o tin minte mai bine decat pe toate celelalte. (Am mancat-o; pe toata :)).

2. Cel mai misto cadou
Eram proaspat indragostita, proaspat mutata ‘impreuna’ si acut nefericita. Pentru ca el plecase din tara pentru 2 luni, cu o bursa. (Toate acestea se intamplau in vremurile de dinainte ca internetul sa ajunga in ro. Asa ca primeam si trimiteam scrisori. Si vorbeam la telefon. Telefon fix. Si atat.) Si era ziua mea. Si eram singura.

(Ok, mi-e greu sa recreez acum nefericirea de atunci. Va trebui sa ma credeti pe cuvant.)

A venit ziua mea. Am coborat multele scari abatuta (locuiam intr-o mansarda), cu sufletul intzepenit pe undeva prin gat; concentrata ca sa-l tin acolo, ca nu se cade sa plangi pe strazi, dimineata, nu?
Si m-am uitat din reflex in cutia postala (imi primisem o scrisoare cu niste urari deja). Si am vazut un plic!
In plic era felicitare hand-made, cu el, frumos, cu privirea si zambetul pe care le avea pentru mine, el care imi intindea un buchet urias din florile mele preferate.

#########

Leapsa merge mai departe la exstatic, oblia, medeea, diana, diana:), madelin (madelin, cea care scrie frumos si prea putina lume o cunoaste), BlindGirl

Si, cu voia dvs, ultimul pe lista si in afara de concurs: DoDu.

PS, daca tot am ajuns la rubrica “cel/cea mai”: cea mai frumoasa declaratie de dragoste e de la Calin, baiatul meu: mama, o sa te iubesc si cand o sa fiu fantoma! :)

PPS: concursul expira pe 19 decembrie. oricine doreste se poate inscrie… nu trebuie sa asteptati leapsa de la nimeni. iar daca o vreti neaparat cu dedicatie, ziceti-mi mie, si v-o dedic :)

Am primit de ceva vreme o leapsa de la Aida… pe care am de gand s-o onorez… candva. Si am zis sa va anunt despre ce e vorba, ca parca vad ca eu o sa raspund la ea dupa ce se termina concursul.
Pentru ca e un concurs la mijloc, facut de UPC. Trebuie sa scrii un post pe tema “cel mai misto cadou” (pe care l-ai primit sau pe care ti l-ai dori), sa dai leapsa mai departe la 5 posesori de bloguri active si sa anunti UPC ca ai scris. Uite detaliile aici. Marele castigator va fi unul singur si va primi ca premiu un laptop MacBook
(Bine, teroetic au existat si premii pentru promptitudine; primele 50 de articlole primite de UPC primesc automat un stick de memorie… dar prespun ca astea sunt deja date.)
Concursul se incheie pe 19 decembrie.

Am fost cu colegii de job la Bran, pentru o saptamana. Fiind vorba de o “retragere de echipa”, o parte a echipei si-a exprimat fantezia de a sta la o pensiune (nu la hotel) si de a face cu acest prilej si niste …transfer de expertiza bucatariceasca.

Pe Casa Braneana am gasit-o pe net si am apreciat (cu totii) la ea faptul ca avea fiecare camera in alta culoare, ca existau camere suficiente pentru noi toti (noi, care eram 10) si ca ni s-a confirmat ca putem folosi bucataria pentru a bucatari singuri atunci cand dorim.
De ce o aduc in discutie pe pensiune? Ca sa va spun sa nu mergeti acolo.

Trec peste
- faptul ca era neincalzita (centrala a fost pornita in ziua in care am ajuns acolo si, oricum, incalzirea exista doar in camere- holurile au ramas inghetzate pe toata durata ‘retreatului’),
- ca intr-una din zile nu a existat curent pentru cateva ore (si desi ne vedeam destul de des cu oamenii pensiunii, abia in clipa in care s-a oprit curentul si am intrebat ce se intampla ni s-a raspuns alb: azi nu e curent. intre 9 si 3. ori nu lipsea doar curentul, odata cu el a lipsit si caldura),
- ca una dintre colege a trebuit sa insiste mult ca sa i se schimbe lenjeria de pat (gasita, la venire, cu fire de par straine (si, prespun, cu acarienii bine ingrasati de pielea oaspetelui anterior)).

As fi trecut peste toate si n-as fi zis nimic pentru ca, una peste alta am petrecut zile frumoase acolo si am mancat niste feluri de branza excelente. (dar branza era a locului, iar frumusetea zilelor a venit tot de loc. + colegi).

Dar nu mai pot sa trec peste faptul ca factura pentru mesele oferite a continut si cele 2 mese pe care noi, din timp, le anuntasem a nu le manca “de la pensiune”: cea in care ne-am cumparat mancarea si am pregatit-o singuri si alta in care am mancat in Brasov. Adica am platit un prinz si o cina (pentru 10 persoane) pe care nu le-am mancat. Motivul invocat de pensiune? Ei nu asigura in mod obisnuit masa si au facut eforturi si cheltuieli pentru a o asigura inclusiv in zilele in care nu a fost nevoie. Si in care anuntaseram ca nu vom manca la ei. Si ‘ei’ zisesera ok.

Cred si eu c-a fost ok. Pentru ei.

Mara povesteste cum a ajuns sa-i puna baiatului ei numele Max. Si intreaba cititorii ‘voi cum ati ajuns la numele copiilor vostri?”
Am dat sa-i raspund intr-un comentariu, dar
1. am scris prea mult
2. mi-am dat seama ca vreau sa pastrez povestea pentru Calin (ca d-aia il tot mentionez aici, pe blogul meu. ca eu sunt uituca si ma gandesc c-o sa-i placa, atunci cand va fi ‘mare’, sa stie cat mai multe lucruri despre el ‘mic’).

Asa. Pentru ca, pe deasupra mai e si duminica (zi potrivita pentru povesti de familie, adica), am ajuns pana la urma sa scriu aici.

Eu cat am fost insarcinata am schimbat numele copilului cel putin o data pe luna. Constant a fost faptul ca tot timpul cat am fost insarcinata am povestit cui voia sa auda ca o sa am un copil frumos si destept. Prin luna a 7-a am inceput sa ma ingrijorez, pentru ca mi-am dat seama ca “lumea” s-ar fi putut sa ma fi inteles gresit cand ziceam “frumos”. N-aveam pretentia ca voi produce un copil cu trasaturi ‘standard’; cand ii ziceam ‘frumos’ ma refeream la suflet. Eram convinsa ca va fi un copil la care sa-ti fie drag sa te uiti.
Dar daca o sa iasa uratzel? Un copil uratzel la care sa-ti fie drag sa te uiti? M-am speriat la gandul ca oamenii or sa se uite cu mila de el (aoleu, dar urat mai e saracu!), cu atat mai mult cu cat il prezentasem drept frumos. :D… si m-am ingrijorat cum doar o viitoare mama se poate ingrijora. Eram tot timpul cu ochii dupa bebelusii altora ca sa-mi fac o idee despre cam cat de urat ar putea sa fie un copil mic. :))
Si am inceput sa-mi corectez discursul de prezentare… spuneam tuturor c-o sa fie frumos si destept + ce inteleg eu prin frumos.
Ei, exact in aceasta perioada mi-a picat in mana un dictionar cu nume (LE: onomastic … am un lapsus… sa-mi zica cineva cum ii zice dictionarului care explica nume!!!). Explicatia aproximativa la Calin era ‘om atat de bun incat e frumos’. Si am zis ‘Calin este!” :)

Si ca sa termin povestea cu numele; mai are un nume, ales de nasha: Stefan. Calin s-a nascut cu 3 saptamani inainte de termen. Cand am ajuns acasa si m-am uitat in calendarul ortodox la ziua lui am vazut, cu incantare, pe sf stefan printre sfintishorii mici si negri enumerati la ziua in cauza. Calin Stefan s-a nascut de ziua lui. :)

Baiatul meu, Calin (prezentat cu vorbele lui, aici) a inceput sa scrie. Calin a fost invatat de altii sa citeasca literele mari, de tipar. Saltul spre scriere l-a facut singur, zilele trecute. Si vreau sa ma laud :)

S-a intamplat asa. Calin era racit, ragusit, acasa, cu buni. Fiind el asa ragusit (si necajit), nu putea sa vorbeasca. A cerut o foaie de hartie si un creion. Si a scris urmatoarele:

(daca e necesara, iata traducerea: buni te iubesc) (da click pe imagine ca sa vezi scrisul).

A doua zi l-am gasit iar scriind pe o foaie ceva. N-am inteles ce scrie si l-am intrebat. “Luminati”- mi-a spus. Eu, foarte incantata sa vad ca primele cuvinte scrise de copilul meu sunt despre dragoste si lumina, i-am cerut foaia, s-o pastrez.
- Pai, voiam sa scriu si ‘bordei’- zice el
- Iti dau alta foaie, si scrii acolo.
- Nu, ca voiam sa scriu ‘luminati bordeiul’!
Am dat foaia inapoi. A completat mesajul. Iat-o scrisa:

(nu se vede foarte bine… asa ca iata ce scrie pe fiecare rand, de jos in sus:
LUNIM…ATI…BORDEI..U)

(continuarea conversatiei:)
- Ce e ala bordei? intreb eu
- O casa mica-mica, in care oamenii se plicitsesc. D-aia am zis: sa fie lumina in ea.

Iar ieri, am gasit o noua foaie cu ceva in baza ce parea sa fie ‘scris’ dar nu ma puteam dumiri de loc “ce zice”:

Am intrebat si sunt in masura sa va traduc: sunt numerele de la 1 la 11, scrise din … memorie. Remarcati “10-le” va rog :)))

Nu stiu ce sa va spun mai intai. Asa ca vi le prezint in ordinea in care m-am intalnit cu ele:
1. Sutu anunta o petitie. Ca sa vina PJ Harvey si Radiohead.

2. Tot la Sutu am gasit o… ceva care mi-a placut (se gaseste pe blogul lui, in stanga jos). Doar ca am vrut si eu sa-mi fac cont, sa-mi pun poza, sa-mi dau blogul si sa exist pe harta lor si… n-am putut. Ca dupa ce ma chinui la your profile sa-mi trec anul nasterii (pentru mine s-ar putea sa fie mai greu decat pentru voi. ca pentru data nasterii au un calendar care pleaca din prezent si trebuie sa dau ceva clickuri ca sa ajung din 2007 la anul meu), asa… deci dupa ce ma chinui cu profilul ala, cand dau save info, ma trezesc cu o pagina goala in fata. Si profilul nesalvat. Stie cineva sa-mi explice cum sa fac?

3. Copacul de hartie cere ajutor. Eu zic sa mergeti pe site sa cititi… dar pentru lenesi, iata o prezentare (aproximativ) succinta. Ideea din spatele copacului e urmatoarea: tu reciclezi (si donezi hartia pe care altfel o aruncai la gunoi), ei, din banii obtinuti pe hartia reciclata, cumpara si planteaza copaci (eventual cu ajutorul tau).
Acuma urmeaza niste info doar pentru bucuresteni:

• Daca vrei sa contribui si ai peste 50kg de hartie stransa, poti apela la ei (dar nu chiar acum, ca sunt suprasolicitati).
• Daca vrei sa contribui si ai mai putin de 50kg (sau daca ai mai mult de 50kg dar vrei sa contribui (tot) mai mult) atunci duci singur hartia la unul din cele doua centre trecute pe site, si banii ajung la copac.
• Daca n-ai hartie prea multa dar ai timp, poti ajuta la incarcatul/transportul hartiei pe care copacul o colecteaza.
• Daca ai prieteni carora crezi ca Mos Craciun ar vrea sa le aduca niste cadouri eco, mergi la KFC sau Pizza Hut si cumpara brelocuri (nu trebuie sa consumi nimic pentru asta; 1 breloc=5 Ron). Banii donati de tine astfel, ajung tot la copac.

LE: pana la urma am inregistrat o victorie partiala cu blogzoneru’. in sensul ca  m-am pozitionat pe harta, am adaugat blogul si poza… dar restul profilului tot nu-l pot completa.

Doamnelor si domnilor, castigatoarea domeniului+gazduirii oferite de HaiPa pentru luna decembrie este … AIDA :)

Asta inseamna ca tot Aida va fi si cea care va alege blogerul care va fi cadorisit (cu acelasi cadou) de HaiPa in luna ianuarie.

Am deja 2 posturi anterioare, pe aceasta tema: primul, in care anunt faptul ca HaiPa face cadouri si al doilea, in care o anunt pe Janie drept castigatoarea de decembrie si povestesc la ce alte bloguri m-am mai gandit inainte sa ajung la Janie.

Janie insa zice intr-un mesaj adresat mie ca s-a “atasat de weblog”. Asa ca materna mea intentie de a da domeniu unui blogger minor (ca varsta), ca si nobila mea intentie de a nu da cadoul HaiPa unui prieten sunt, ambele, compromise. Oricum, si in cazul lui Janie, si in cazul Aidei, e vorba de cineva despre care eu cred ca merita :).

Dupa cum va zicea ingerul pazitor, am fost plecata. D-aia anunt castigatorul abia acum. Sa stiti insa ca n-am stat degeaba in acest timp, ci am stat si m-am gandit. Si mi-a fost greu (:P), pentru ca foarte multe criterii posibile imi umblau prin cap. Am cautat clar un blog cu un trafic mai mic decat cred eu c-ar merita.

Principala problema e ca blogurile foarte dragi mie sunt (1) ale unor oameni despre care stiu ca nu vor domeniu, sau (2) ale unor oameni despre care n-am habar daca vor domeniu, dar e evident, ca de-ar vrea l-ar putea avea oricand. Si atunci eu zic sa si-l ia personal, cand sunt pregatiti pentru asta :). (In categoria 1 sunt Oblia si Medeea (si altii). La 2 sunt Radu Afrim (cat de mult m-as bucura daca s-ar muta de pe yahoo, oriunde in alta parte :D) si Iulian Enache.)

I l-as fi dat cu draga inima Aidei:) mai ales ca, dupa ce ma invatase cu un articol pe luna, in ultima vreme a inceput sa posteze furtunos…Sau lui Paul Dimulescu, pe care nu-l cunosc, dar pe care il citesc si care e oricum in curs de ‘rebrenduire’ … Dar pana la urma latura mea materna si-a spus cuvantul: am zis sa fie cineva care e inca elev. De aceea multumesc pentru linkurile lasate la comentarii, pentru ca prea multe despre blogurile “minore”, nu stiam :). Totusi, varianta asta s-a dovedit a fi cea mai complicata. Diferenta de varsta dintre mine si elevi este… uriasa:D. In consecinta, nici preocuparile nu-s comune… (blogurile cu stiri, cele educative, cele despre IT/jocuri/muzica/filme… nu sunt pentru mine:)). Si cand credeam ca nu exista, am gasit!

Doamnelor si domnilor, castigatoarea domeniului+gazduirii oferite de HaiPa pentru luna decembrie este… Janie

Multumiri lui Attentive Dreamer (care a semnalat blogul lui Janie intr-un post mai vechi) si Obliei, care m-a trimis la Attentive Dreamer. (Si tuturor celorlalti la care am apelat pentru sugestii. Fu o experinta tare placuta pentru mine, ca-mi largi orizontul bloggeristic semnificativ :))

PS: stiu ca exista conditia de aici, de macar 4(?) articole postate lunar in ultimele 3 luni si… ma felicit ca am pus semnul de intrebare dupa 4 :). Ca altfel trebuia sa anunt c-am schimbat regulile pe parcurs. Oricum, cei care se ingrijorau ca domeniul va merge la prieteni (desi nu vad nici o problema in asta, ca doar e firesc sa ma …adun cu cei pe care-mi place sa-i citesc, nu?) pot sa rasufle usurati: habar n-am cine e Janie. Dar o desemnez pentru domeniu din tot sufletul :)