Vreau sa multumesc pe aceasta cale celui/celei/celor ‘din’ inspectoratul scolar de bucuresti care a/au avut glorioasa initiativa sa interzica temele pe durata acestei vacante.
Mi-am adus aminte, cand am auzit stirea, de toate sfarsiturile de vacanta de pe vremea mea. Nu mai conteaza acum ca eram nefericita (in adevaratul sens al cuvantului) ca s-a terminat vacanta si ca trebuie sa plec de la tzara (singurul loc in care m-am simtit acasa pana pe la 13-14 ani)… nefericirile astea nu le mai tin minte prea exact. Insa tin foarte bine minte cum ma dureau degetele de atata scris, in weekendul de dinaintea inceperii scolii. Pentru ca niciodata nu mi-am facut tema de vacanta in timpul vacantei.
Scoala este rea. (ok, ‘era’ rea)
Multa vreme am crezut ca nefericirea asociata cu scoala era generata de absenta vacantei. Dar, nu. Pe langa ca lipsea vacanta, mai avea si scoala meritul sau direct. La cativa ani dupa terminarea facultatii am intrat intr-o scoala generala standard. Veneam din partea unei organizatii neguvernamentale sa vorbesc cu nu stiu ce diriginta despre o eventuala colaborare. Si eram incantata de oportunitate, ca sa ma exprim in lemnul limbajului de ‘specialitate’.
Ei, am mers pana acolo incantata; cand am trecut pragul scolii si m-am trezit pe obisnuitul coridor de scoala, mi-a inghetat inima. Atat de clar si de tare incat m-am oprit din gandurile momentului sa ma mir. Si abia atunci mi-am dat seama de senzatiile pe care “scoala” mi le genera la vremea ei.
Eu sunt mioritica de fel. Traiesc ceea ce mi se intampla, oricum ar fi, si nu prea ma gandesc ca as putea face sa fie altfel. Sau ca pentru altii e altfel. La vremea cand imi petreceam macar 5 ore pe zi in scoala am prespus neconstient ca asa se simte ‘omul’. Abia acum, dupa ce karma mi-a permis si altfel de fiintare, imi dau seama ca n-ar fi fost obligatoriu sa fie asa … si mi-e mila de mine de atunci. Pe bune. Si trimit niste ganduri invatatoarelor si profesorilor pe care-i mai tin minte.
Ganduri bune nu am. Poate ganduri indiferente, pentru majoritatea lor… Ba, pardon. Am doi profesori de desen din scoala generala, care merita ganduri bune. Si mai am un profesor de romana, tot de atunci.
Am vazut ca altii au amintiri ceva mai luminoase din acele vremuri. Poate la mine a contat si faptul ca o data la 2 ani am tot schimbat ‘scoala’. Din diverse motive.
Din cauza acestor schimbari dese, in clasa a 8a am hotarat ca singurul lucru care conteaza la scoala e norocul. Si ca eu, personal, n-aveam cum interveni. Pentru ca, la fiecare mutare, eu ajungeam la scoala inaintea foii matricole. Deci invatatoarele sau profesorii n-aveau indicii despre ce fel de eleva eram eu. Si asa s-a nimerit ca 2 ani eram printre premianti, 2 ani printre cei de mijloc (mijloc inseamna ca rar mergeam peste 8). Apoi iar 2 ani premianta, 2 ani de mijloc, 2 ani premianta… intelegeti, nu? :) Impresia mea era ca eram constanta, adica de invatat am invatat la fel tot acest timp. (si anume minimum necesar). Doar ca eu reactionez bine la recompense (bine= in directia in care isi doreau profesorii). Daca eram la o scoala unde ‘ei’ credeau ca-s printre cei mai buni din casa, raspundeam frumos, complet, si aveam grija sa-mi copiez in timp util toate temele pe care nu apucasem sa le fac acasa. Daca eram la scoala unde hotarasera ca sunt mediocra, mediocru raspundeam. Adica, doar strictul necesar ca sa ma lase in pace.
Na, ca-mi vin amintirile una dupa alta :).
Imi aduc aminte de profu de matematica din liceu. Prin clasa a 12a eram in situatie de corijenta (omul punea notele pe baza lucrarilor de control, si puncta doar rezultatele corecte; eu nu stiu sa fac socoteli simple (in sensul ca uneori la mine 2+5=6). Ziceam ca eram intr-o situatie trista; am iesit la tabla (invitata de el). Si am facut exercitii dupa exercitii; greseam calculele cu gratie si proful ma tot corecta pe masura ce scriam. Ma gandeam ca e exasperat de greselile de calcul si imi tot da inca un exercitiu de facut ca sa poata sa-mi dea 6 (ca atat imi trebuia). Dupa multe exercitii scrise de mine pe tabla, omul imi zice perplex, spre perplexitatea mea:
- Nita, dar tu stii matematica!! 9!
Perplexa am fost, v-am zis. Pentru ca stiam tot atata matematica cata am stiut cand imi daduse 3. Ca rationamentele erau mereu corecte (zic eu :D); rezultatele erau gresite. Si eu ramasesem cu impresia ca pentru omul asta conteaza doar rezultatul. Era dreptului lui sa zica asa, drept pe care nu i-l contestasem niciodata. Ca sa descopar in acel moment ca profu nu dadea 2 bani pe ‘socoteli’, ci ca aprecia doar rationamentul. Si inca il aprecia mult, pentru ca 10 era o nota foarte, foarte rara la el. Adica nici chiar colegii foarte bine cotati nu luau usor 9 la el. Sunt convinsa ca perplexitatea mea a fost mai mare decat a lui.
Partea cea mai jalnica (dupa parerea mea) este ca majoritatea profesorilor mei au fost bine intentionati si muncitori. La ce mi-a folosit?
Cu speranta ca acest post va fi citit pana la coada de eventualii profesori (ca doar lor le place sa scrii mult :P), le spun (lor) urmatoarele:
- doresc dascalilor mei sarbatori frumoase, atat de frumoase incat ganduri noi despre rostul profesorului pe lume sa le dea prin cap. La fel doresc si profesorilor care seamana cu profesorii pe care i-am avut eu.
- profesorilor care sunt potriviti sufletului meu le doresc sa li se implineasca tot ce le ureaza elevii care ii iubesc.
Iar inspectoratului de bucuresti ii mai multumesc inca o data . Ca merita :)
Scoala generala a insemnat pentru mine un mare stres. Tata era profesor la o alta scoala, dar era cunoscut de toata lumea din Bucuresti. Asa ca eu trebuie sa fiu “genial”. Ceea ce n-am fost, dar m-am straduit sa iau cat de multe premii 1 am putut. Cred ca doar o singura data am luat premiul 2, iar in clasa a opta – nenorocire! – mentiune.
In fiecare dimineata ma trezeam cu un ghem in stomac, iar mirosul specific de “scoala” imi dadea mari emotii.
N-am mai fost la scoala decat ca sa votez. Nu m-a interesat nici intalnirea de 10 ani, nici cea de 20, nici insistentele profesoarei de germana de a ma duce la aniversarea de 75 de ani a acolii, pentru a le vorbi (!?) copiilor despre scoala mea (!?) si a lor. Eu fiind o persoana “realizata”, aproape un VIP, dupa parerea aceleiasi profesoare.
Dar cand ma duc la vot simt mirosul acela de “scoala” care imi face stomacul ghem. Nici nu stiu exact a ce miroase – a vopsea proaspata, amestecata cu miros de bromocet (mai tine cineva minte solutia cea scarboasa?), a caiete si cataloage legate cu panza si clei, a cerneala, a pix si creioane proaspat ascutite?
Iar despre temele din vacanta ce sa zic? Bunicul stia matematica si fizica cat cuprinde, asa ca va asigur, doamnelor si domnilor, ca in vacante faceam mai mult decat temele date de la scoala! La ce mi-a folosit? Habar n-am. Nu sunt prea prost (desi s-ar putea sa fi devenit la fel si fara teme de vacanta?). Insa un lucru stiu clar: uram sa aud pe strada tipetele celorlalti copii in timp ce eu lucram din Arimescu si Gheba!
Asa ca, excelenta initiativa. Daca oamenii mari nu lucreaza in concediu, de ce ar avea teme copiii in vacanta?
Hehe.. eu rationamentul ala cu “ce crezi aia te las sa crezi in continuare” il tin ca atitudine de zi cu zi.Indiferent ca e cunostinta, prieten, necunoscut. Niciodata nu ma chinui sa le schimb parerile preconcepute. Daca tot eticheteaza nici daca ma chinui nu o sa ii fac sa ma priceapa asa cum sunt. Or sa tot lipeasca peste alte etichete gresite…
Si eu le doresc dascalilor sarbatori frumoase ( ca daca zic imbelsugate ma scuipa cred sau ma injura, oricat de bine educati ar fi ei) si sa speram ca le dau astia salariul ca sa aibe cu ce sa plateasca cheltuielile sde iarna si cosul zilnic…macar de nu i-ar tine fara leafa de Craciun…
Daca sunt ceva azi, sunt si datorita profesorilor mei. Ii iubesc pe toti. Dar cand eram la scoala nu-i iubeam pe toti. Insa eu cred ca fiecare elev si-a avut profesorii pe care i-a meritat. Iar profesorii si-au meritat elevii. Eu asa cred.
Draga Irina,
intre timp eu mi-am facut tema de casa cu cel mai castoc cadou (pardon de cacofonie)
N-am luat niciodata un premiu. Si nu pentru ca prostanii nu se premiau, am avut destui prostani care luau cel putin mentiuni. Eu n-am luat premiu pentru ca inafara de clasa a doua, in fiecare an am avut scazuta nota la purtare. Sa fii fost eu un copil asa de blestemat? N-are rost sa vorbesc despre asta, ca am scris deja doua carti pe subiect si mi se apleaca deja.
Mai trec eu pe aici
Irina draga mea te rog si eu frumos sa intri la mine pe blog si sa imi lasi un comment cu adresa ta de mail care nu o sal accept deoarece vreau sa vorbim ceva in privat…
Si eu am avut nenumarate pierderi in anii de scoala. Pierderi in sensul de ocazii in care m-as fi putut bucura de ceea ce traiam si in care as fi putut lega prietenii. Dar nu, in timpul asta eu invatam, mai intai de gura parintilor, apoi am interiorizat faptul ca ceea ce pot face si ceea ce trebuie sa imi umple timpul este sa stiu materia de scoala cat mai bine. De la o varsta mica, parintii mei, iar mai apoi si profesorii mei, mi-au aratat ca ma apreciaza numai cand si daca invat. Nota era foarte importanta, era criteriul de reusita. Crescand, mi-am dat seama ca viata, realitatea, reusita nu au nici pe departe de a face cu utopia pe care o creasera ei, din ambele tabere. Nu am reusit inca sa trec peste tristetea pierderilor de atunci.
Despre scoala se poate vorbi de dimineata pana seara. Stiu eu de ce. De aia. Ca scoala se suprapune peste cea mai importanta perioada a omului, copilaria adica. Si e o sarma subtire pe care mergi. Daca renunti la copilarie ajungi un adult cu handicap, iar daca renunti la scoala ajungi un adult tot cu handicap. Proverbul zice sa imparti si capra si varza si daca se poate si lupul. De aceea cel mai mult conteaza adultii din viata ta. Responsabilii cu educatia. Iata, adultii merg pe mana modei, a societatii, a propriei lor educatii si cativa merg si pe bunul simt.
Tata mergea serpuit. De cate ori se intorcea de la serviciul lui. De la serviciu o lua perpendicular pe birt si tangent cu casa. Iar de la birt acasa incepea serpuiala. Mama de cum il ochea, stia ca serpuieste.
- Niculae, tu iara esti bat! Tu vii de la birt, mai Niculae!
- Vin de la serviciuu, se supara tata, birtul e doar un obstacool de care nu ma cramponez
Mama nu stia ce inseamna cramponez asa ca repede se enerva din senin.
Asa ca tata se enerva si el tot din senin asa ca se enervau amandoi din senin. Si nu stiu cum se face ca eu si cu frate-meu Troanca, mai tarziu si Vahile, o luam pe cocoasa pana isi potoleau ei nervii. Era mai bine la scoala, la scoala profesorii nu veneau beti si nici nu te bateau fara sa intelegi de ce. Ba chiar unii profesori se intampla sa te indrageasca si asta tot din senin. E adevarat ca mai rar. Poate intr-o zi am sa scriu o poveste despre asta
-
@ irina: uite ce ziceam : http://blind-girl.blogspot.com/2007/12/printre-cadouri.html
@Dodu: sunt de acord cu tine. Si eu mai am de scris multe despre ei. mai ales ca jumate din ce mi-a ramas in cap dupa ce am uitat si cultura f generala, e de la domnu’ invatator. Restul se imparte intre bunica, mama si cartile prin care tot domnul invatator m-a invatat sa “navighez”. pacat ca acum la scoala profesorii sunt codasi la pedagogie, ca au copiat limbajul de lemn din manual la examen si nu stiu cand se scrie cu liniuta, ce e aia integrala vs integrama, etc. Aici vorbesc de colege de la romana principal ce acu’ sunt profesoare la licee de marca.
Acum nu i-au apararea profesorilor,dar oare elevi Isi face treaba asa cum trebuie In zilele noastre ? :( Cand ma uit la generatia aceasta de elevi aroganti cu telefoane de ultima ora,masini la scara,obraznici cu profesorii.
Si alti elevi se duce la olimpiade ,premii internationale care sunt niste capacitati. :)
Este adevarat daca nu le d-ai si lor niste atenti nu prea sunt sanse ca copilul sa persevereze .
In loc de premiile fruntase se m-ai da si mentiuni.
Si atunci stau si m-a Intreb cati elevi vor reusi In viata ?
Si cati se vor duce la facultati de stat,si m-ai ales cati se vor duce la facultati de afara ? :(
Sa speram ca nu am suparat pe nimeni. Bafta. :)
Florin, nu te supara, dar stai rau si cu ortografia si cu gramatica limbii romane. Vreau sa spun dezastruos. Ori limba merita un respect. Pentru ca limba e ceea ce te leaga de toti romanii dinaintea ta, cei prezenti si cei ce vor urma. Am avut doi unchi, mai asa, de grade indepartate, ciobani, dar nici nici unul nu stalcea limba in halul asta.
Florine, vezi pe unde pui cratimele alea, ca-mi zgarie vazul. Nu mai vorbesc de dezacorduri, plurale etc. Esti agramat, du-te la profesorul tau de limba romana (sau la fostul profesor) si cere-i ajutor. Urgent!!
Din fericire eu nici măcar când trebuie să votez nu trebuie să trec pe la fosta şcoală. Nici nu vreau să o văd pe profa ce îşi descărca nervii acumulaţi în timpul zilei pe noi, sau pe profa care niciodată nu reuşea să “se coboare la nivelul nostru” să îi înţelegem materia, ci trebuia să tocim aiurea tot.
Nouă ne dădeau temele de vacanţă profesorii mai bătrâni şi deobicei îi minţeam că nu ne-au dat nimic, şi că probabil au dat acele teme celeilalte clase…