Monthly Archive for January, 2008

Eu te-am facut, eu ‘te postez’

Published
by
irina
on January 31, 2008
in ale mele and mama lui Calin
. 15 Comments

Hai sa va fac martorii unei dileme pe care o port cu mine de vreo doua luni.

Stiti ca am un baiat care are pagina lui aici, pe avizier. I-am inceput pagina la ceva timp dupa ce mi-am facut blogul, si anume intr-o zi in care cineva mi-a amintit niste vorbe ale lui calin, pe care eu le uitasem. Am zis atunci sa-mi fac un loc unde sa pot inregistra ce zice el, si unde prietenii mei si ai lui sa poata la randu-le consemna vorbe pe care eu le treceam cu vederea. Initial pagina era parolata. O parolasem pentru ca in ea era vorba de altcineva, nu de mine.Si n-aveam acordul ‘autorului’ pentru a-i publica vorbele… iar de cerut acordul nu se punea problema (adica puteam sa-l intreb pe calin daca vrea sa-i postez cuvintele pe net, dar cata vreme calin nu intelegea ce-l intreb, ce relevanta ar fi avut raspunsul?).

La inceput am dat linkul si parola doar celor care-l cunosteau personal pe Calin. Apoi am ajuns sa le dau si altora, care erau prieteni doar de-ai mei.
Si mai apoi m-am gandit ca vorbele erau la urma urmei destul de publice; Calin este mult mai sociabil decat mine si nu pare a avea probleme in a vorbi cu strainii (ba chiar dimpotriva, pare dornic de a spune oricui tot ce stie). Plus ca exista cineva care ma tot batea la cap ca nu poate vedea pagina desi tasta parola… asa ca am lasat pagina publica. I-am spus lui Calin cum m-am priceput mai bine (a parut ok cu gandul), apoi am ajuns chiar sa-l pomenesc in articole (nu fac asta cu prietenii/rudele mele, decat daca am acordul explicit). Odata a fost chiar foarte mandru cand a auzit ca povestea lui a aparut intr-un ziar (iar atunci cand l-am intrebat daca i-a placut ce-am scris, mi-a raspuns: Da, imi place. E adevarat ce-ai scris.)

Pana intr-o zi. Cand am postat primele litere scrise de Calin si (ca de obicei) i-am aratat si lui articolul. Si …surpriza… am avut senzatia ca-i nemultumit:
- nu-ti place ca am pus pe internet ce-ai scris tu?
- nu
- pai de ce?
- era un cadou pentru buni
- si nu trebuia sa-l arat tuturor?
- nu. Ca era al lui buni.
- lui buni i-a ramas cadoul, ca hartia e in continuare la ea. Dar acum avem si poza hartiei pe care pot s-o vada si alti oameni.

Pana la urma a parut ca-i impacat cu gandul… dar am ramas cu senzatia c-am influentat consimtamantul… si mi-am adus aminte de retinerile pe care le-am avut initial.

Si, de atunci, n-am mai consemnat o serie de citate la care eu am ras in hohote… si calin s-a suparat (umpic) ca rad ‘de el’. Nu radeam de el, dar nici nu mi-a mai venit sa le fac publice, ca m-am gandit ca daca rasul meu il deranjeaza, atunci si rasul altora tot asa ar fi fost primit. Ei, problema e ca, daca nu le-am scris pe blog, le-am uitat. Ca erau cuvinte inventate sau folosite… inovator si, fiind ele atat de neobisnuite pentru neuronii mei, s-au dus.

Imi imaginez ca unii vor crede ca exagerez rau. Dar cei carora li se pare ca exagerez (doar) un pic (sau nici un pic), pot sa ma ajute sa ma lamuresc?
Copilul meu e proprietatea mea? (sau, in varianta soft, ceea ce produce copilul meu e proprietatea mea?)
Pot sa public orice vreau, pe principiul ‘cand o sa fie mare o sa-mi multumeasca pentru inregistrarea vorbelor/situatiilor care-l deranjeaza acum’?

2 Lepse

Published
by
irina
on January 30, 2008
in ale mele and blogging
. 1 Comment

Prima e de …mult primita de la Aida si de azi primita de la Bogdan. E cea cu deschide cartea:
1 Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2 Deschide-o la pagina 123.
3 Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4 Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5 Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6 Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

O sa-mi permit sa iau cartea care era cel mai aproape cand am aflat de leapsa de la Aida (mai ales ca respectiva carte, desi terminata intre timp, e tot aproape… si pot apela la ea).
Deci: Viata mea aici si acum, Andre Moreau
Vom aborda acest aspect ceva mai incolo.
Pe aceasta leapsa n-o dau nimanui ca am senzatia ca in ultima luna a aparut pe toate blogurile. Asa ca o pastrez aici. De o doreste cineva insa, e binevenit sa o culeaga (eventual sa lase si un semn).

—————————————————–

Leapsa 2 vine de la BlindGirl si raspunzand azi la ea inregistrez un record personal de viteza: doar 2 zile :)
Tema: originile numelui blogului meu
[fac o paranteza sa va zic ca blogul meu are ceva probleme de identitate. Eu cred ca numele blogului meu e avizier personal. Multi insa zic ca-i blogul femeii simple, dupa cum zice si domeniu. Ca sa fie si mai neclar, femeia simpla din mine s-a cam plictisit sa-si foloseasca acest nume, asa ca in ultimul an m-am autoidentificat virtual drept irina. Ceea ce nu-i in avantajul nimanui, dupa cum bine zice Dan aici. Asa ca ma gandesc sa-i schimb numele blogului, sa-l redenumesc femeia simpla, iar avizier personal sa-i ramanda de subtitlu; si ma gandesc (da, ma gandesc mult, dar rezultatele nu-s totdeauna vizibile) sa ma reintorc la (re)prezentarea mea ca femeie simpla. (Ca sa vedeti cate eforturi pentru a facilita comunicarea cu cititorii mei.)(ma rog, prespun ca pentru moment mai mult v-am confuzat… dar pe termen lung unificarea asta identitara ar trebui sa ajute, nu?)]
Asa. Deci, in clipa de fatza, numele blogului meu e avizier personal. Si am ajuns la el pentru ca despre asta e vorba: blogul e spatiul public unde-mi afisez acele nelamuriri, raspunsuri, situatii care-s ale mele. Cand mi-am cautat numele stiam ca vreau un blog care sa ma arate cu identitatea mea reala si cu preocuparile de zi cu zi… Dar cum ziceam si alta data, imi place sa cred ca nici unul dintre prietenii mei nu se simte amenintat de blog. Pentru ca ceea ce pentru mine este de domeniul privatului, nu ajunge pe blog. Deci, da. E personal, dar e totusi un avizier. :)
(exista explicatii, deja exprimate, si pentru ‘femeia simpla’)

Pe aceasta leapsa o dau mai departe urmatorilor
Aprozarnet, Madelin, Scrintin, Optzecea, Idaho, Tomata cu scufita
(si ma opresc cu greu aici, ca-s multe blogurile despre care as vrea sa stiu cum si-au gasit numele)

Ce-am facut azi

Published
by
irina
on January 29, 2008
in ale mele, anunţuri din avizier and astăzi
. 4 Comments

Astazi Calin are otita, drept care ne-am petrecut dimineata intr-un spital (V. Gomoiu), asteptand o consultatie ORL. N-as fi vrut sa-l comentez pe spital, cu atat mai mult cu cat doctora la care am fost azi este cea care acum 2 ani i-a pus lui Calin un diagnostic corect dupa saptamani (cu diagnostice gresite si tratamente la fel) petrecute pe la alti medici si in alt spital. Iar personalul de aici pare sa fie compus din fiinte umane.
Dar n-am cum sa nu zic ca nu-i firesc:
- sa lasi parintii sa astepte fara sa stie ce (cabinetul ORL e vecin cu cel de pediatrie; cei care vin pentru prima data, n-au idee ca ar trebui sa existe 2 cozi distincte … si nu-i vina lor; oamenii se trezesc dupa o ora ca au stat la o coada gresita; nu exista nimeni care sa dea bonuri de ordine de cum ajungi; o data la juma de ora iese o asistenta din unul dintre cabinete si incearca sa descurce lucrurile… dar e greu)
- sa nu faci o selectie a pacientilor care asteapta, dupa gravitatea situatiei. O femeie cu un copil de 3 luni (internat imediat dupa ce a fost consultat), a stat la rand cu toti ceilalti copii (macar o ora, daca nu cumva 2)
- sa ceri datele personale ale oamenilor in lobby (ok, aici probabil ca exagerez daca e sa tin cont de … cultura in care ma aflu si felul in care functioneaza sistemul sanitar).

Asa. Facand insa abstractie de cele de mai sus (care nu-s chiar atat de neobisnuite, la urma urmei) cel mai mult mi-a placut un anunt care era scris cu majuscule subliniate, pe foi A4, si lipit pe cele mai diverse usi. Pe anunt scria:
LIMITAREA ACCESULUI VIZITATORILOR in acest spatiu (… sau cam asa ceva ca nu mai sunt sigura de ‘in acest spatiu’; nici urma de predicat insa- de asta sunt sigura).
Parea un anunt adresat vizitatorilor… si presupun ca e un fel de “acces interzis/limitat”… dar mergand cu gandul mai departe (ca timp pentru asta am avut berechet) mi-am imaginat cum ar suna alte anunturi formulate in acest stil. Imaginati-va placute presarate prin parcuri, placute pe care sa scrie: NECALCAREA IERBII. :)

————–
Help Tudor get a Maserati Tot azi am ajuns pe blogul lui Tudor Barbu. Unde am gasit o descriere geniala prin simplitatea sa, despre religie, prostie si politica. Drept care, iata, va fac o invitatie:

Pe la altii auzite

Published
by
irina
on January 28, 2008
in ... educative, anunţuri din avizier, blogging and pe la altii auzite
. 7 Comments

***Pe 1 februarie incepe Roblogfest 2008 (am aflat via Zoso).

***Tot de la Zoso (dar gasit via Arhi :)) am aflat (1) cum poti sa iti asociezi o poza cu o adresa de email, poza care sa apara atunci cand comentezi in diverse locuri si (2) cum faci daca esti proprietar de blog si vrei ca pozele oamenilor posesori de … gravataruri sa se vada la tine pe blog (eu sunt proprietara de blog, dar v-am mai zis ca-s …introvertita. de cand ma gandesc sa fac ceva pana pun in practica trebuie sa treaca niste timp) (totusi nu-s introvertita rau de tot, ca mi-am facut gravatar (?!) deja).

***La Staicu Ionut Bogdan am gasit (via Napster) “ceva” (ii zice … bookmarklet) multumita caruia poti scapa de scris nume, email si adresa site de fiecare data cand comentezi. Este foarte frumos explicat, asa incat chiar si eu m-am priceput a urma pasii necesari. Si functioneaza, ca l-am testat deja pe cateva bloguri. Ii multumesc mult autorului. :)

***La mărie am gasit un loc unde poti vedea cate secunde mai ai de trait. (ca sa afli va trebui insa sa-ti declari indicele de masa corporala; indice pe care la ‘ei’ il poti calcula doar daca-ti stii greutatea si inaltimea in alte unitati de masura decat kg si m. iata aici link unde-l puteti socoti in unitatile noastre de masura)(daca esti slab/a, nu mai calcula nimic. pune <25). E o senzatie aparte, eu zic sa incercati. (Dupa parerea lor eu mor pe 2 noiembrie 2042.)

***Si ultima, dar si cea mai importanta veste: BlindGirl cu sotul si cu un …ajutor:) au produs ‘o altfel de protectia consumatorului’. Este vorba de eopinii, un site care sa inregistreze parerile consumatorilor, site care nu contine reclama platita si care nu plateste pentru pareri. Iar activitatea initiatorilor site-ului e neplatita si ea. Le zic succes si ma bucur ca am unde sa-mi popularizez review-urile de servicii fara sa-mi fac griji ca servesc interesele (nepublice) ale cuiva. Puteti lua bannere de sustinere de aici.

CV-ul: sfaturi pentru cei fericiti*

Published
by
irina
on January 27, 2008
in ... educative and in lupta cu morile de vant
. 24 Comments

Extrase din CVul unei domnisoare studente la jurnalism, care anterior a mai lucrat ca operatoare calculator, si care isi doreste postul de coordonatoare PR:

***Unde va vedeti peste 5 ani?
cred ca maritata cu un copilas si reporter la o mare televiziune sa tranzmit in direct

****Care este cel mai mare vis pe care-l aveti? Care este idealul dumneavoastra in cariera?
sa pot sa calatoresc prin lume si sa-mi fac prieteni cat mai multi iar in cariera mi-as dorii sa fiu macar pe sfertul Andreeai Esca pe care o ador inca de mica.

***Care este departamentul in care doriti sa lucrati? Explicati de ce credeti ca sunteti potrivit.
PR deoarece imi place foarte mult sa comunic, sunt o fire foarte curiosa de fel si imi place sa stiu cat mai multe lucruri despre persoane importante.

***Detaliati personalitatea dvs (hobbyuri, aspiratii, ce va motiveaza, stil de viata si de lucru)
Sunt un pic cam rasfatata fiind si singura la parinti, imi place sa-mi plimb cainele prin parc, sa citesc seara in special, sa fac integrame, sa pierd vremea pe internet, sa ascult muzica, sa dansez, si nu in ultimul rand sa ma distrez.

Induiosator…

Initial am avut de gand sa compun niste recomandari… dar imi dau seama ca cele la care ma gandeam ar fi fost inutile. Si atunci am compus altele, adaptate nevoilor domnisoarei, zic eu. Iata-le:
1. Exista deosebiri mari intre CV si profilul de hi5. Te invit sa gasesti macar 1, pentru inceput. Dupa ce ai gasit-o, mai cauta una. Si tot asa. In momentul in care cele doua (cv-ul si hi5) ti se par suficient de diferite, poti trece la pasul urmator.

2. CVul ar trebui sa te faca interesanta pentru angajator. (Nu ca acum n-ai fi…). Gandeste-te: cum i-ar placea angajatorului sa fie piaristul lui? Fa o lista (cat mai lunga) cu raspunsurile. Apoi incercuieste raspunsurile care au legatura cu activitatea profesionala. (indiciu: integramele sau faptul ca vrei sa te mariti nu-s de incercuit; plimbatul cainelui- la fel (dar el va ramane cand candidezi la un post de plimbator de caini… sau pentru orice post la Animal Planet). (vezi, tre’ faci lista cat mai lunga. ideea e sa ai pe ea minim 3 raspunsuri incercuibile; daca nu gasesti… mai zaboveste in etapa asta; eventual, intreaba un prieten).

3. Prespunand ca ai incercuit ceva, pretinde ca tu ai acele calitati, si incearca sa le mentionezi in CV, la intrebarile alea care par de oracol. (desi aici am scris putin, e un pas important. Nu-l trece cu vederea!)

4. Dupa ce ai completat CVul, reciteste-l si incearca sa vezi daca nu cumva ce-ai scris tu poate fi interpretat si altfel decat ai intentionat ( in clipa de fatza vrei sa te mariti cu un copilas si vrei sa te distrezi in randurile de la 1 la penultimul.)

5. Dupa ce l-ai modificat pe ici si colo, cand ti se pare tie ca arata bine, da-i un print si mergi cu foile si cu un pix rosu la cineva care stie limba romana. Spune-i: corecteaza-mi si mie, te rog, paginilea astea.

6. Daca iti corecteaza terminatii la cuvinte, daca-ti pune sau iti taie linioare, daca nu intelegi ce a corectat, mergi pe net si cauta-ti alt job (unul la care sa nu fii obligata sa scrii in interes de serviciu). … Repeta pasii 2-5, pentru noul job vizat si rescrie CV-ul (cu corecturi cu tot). Si pana termini facultatea ia meditatii la scriere (o invatatoare ar fi ideala)…

Sfat bonus: cand termini meditatiile de care zic mai sus, poate vei vrea sa-ti insotesti CVul de o scrisoare de intentie/motivatie. Daca da, ai mare grija. Cand iei cu copy/paste textul, corecteaza genul (nu-i frumos sa ramana ‘sunt interesat’ daca la sex ai bifat F). Si dupa ce ai corectat genul, vezi daca apare undeva “firma dvs” sau un nume de firma. Daca da, inlocuieste cu numele (scris corect) al firmei catre care trimiti CV-ul. Succes!

*fericiti=eufemism pentru ’saraci cu duhul’

Ca sa fiu mai multumita

Published
by
irina
on January 26, 2008
in ale mele
. 15 Comments

Am primit de la Aida leapsa: ce-as schimba la mine ca sa fiu mai multumita de propria persoana? Mergand in urma pe firul lepsei (nu mult; pana la mesaj in sticla) am vazut ca ideea e ‘din lucrurile pe care le-ai schimba, care e cel mai important?’

Pai mi-ar placea mult sa se auda ce spun. Eu sunt desteapta [:)] (=aveam IQul ridicat pe vremea cand il testam), abilitatile mele de ascultare sunt peste medie (aici n-am dovezi; tre sa ma credeti pe cuvant), am o varsta relativ …matura (adica am avut mai mult timp la dispozitie ca sa aflu diverse decat cei mai putin maturi) si, pe deasupra, sunt centrata pe gasit solutii (nu pe pedepsit vinovati, platit polite etc). Ceea ce inseamna ca sunt un fel de binecuvantare pentru cei care au probleme pe care le vor rezolvate.

Ei bine, binecuvantatoarea mea prezentza este asa doar la nivel teoretic. Pentru ca desi uneori vin cu solutii care ar trebui sa multumeasca pe toata lumea, ‘lumea’ nu le aude. Cateodata oamenii cu care vorbesc, cand le spun parerea mea, se opresc si se uita la mine (blank), ca si cand in clipele acelea m-ar asculta. Dar (acum) eu stiu ca nu aud. Si, dupa ce am tacut, continua sa vorbeasca pe aceeasi tema, ‘cautand solutii’. Dupa 10 minute (sau, Doamne fereste, 2 ore) de cautari, altcineva spune exact solutia mea. Care-i reactia?
- ai dreptate! (+/- auditoriul isi da palme peste frunte).
- cum ‘are dreptate’? (saream eu pe vremuri). Ca v-am spus acelasi lucru acum o ora si atunci n-aveam dreptate!
- Ai spus tu asta?! (priviri deconcertate care merg de la mine spre ceilalti (a spus?) si cotrobairi prin memorie) … ma rog, nu ne aducem aminte. Dar asa e. Are dreptate.

Pe vremuri eram siderata de acest final. Apoi m-am resemnat partial (adica nu ma mai miram), dar ma enervam ca pierdem timpul… si aruncam din cand in cand solutia, asteptand momentul cand ‘grupul’ isi consumase discutiile de inconjurare a problemei. Apoi nu ma mai enervam. Dadeam solutia la inceput (ca sa ma stiu cu constiinta impacata) si, dupa ce ma convingeam ca nu se aude, aruncam cu intrebari socratice, sperand sa mosesc nasterea gandului meu la altii (macar aveam o precupare:)). Acum, m-am perfectionat. Tintesc liderul grupului la momentul respectiv, il iau deoparte si ii spun (face to face sunt mai convingatoare). Si omul intelege repede, si le spune celorlalti.

La inceput credeam ca-i o problema a grupurilor, ca o solutie nu-i valabila pana ce nu-i descoperita individual de o cantitate semnificativa a membrilor. Mai nou insa m-am convins: problema e a mea. Eu vorbesc intr-un fel in care pur si simplu lumea nu ma aude. Pentru ca daca altcineva care stie sa se faca auzit spune acelasi lucru, ceilalti reactioneaza firesc si partea de discutii prelungite nu mai e necesara.

Asadar, de-ar fi sa schimb ceva la mine asta as schimba: mi-as da niste prestanta.

Leapsa merge la cropcircles, vivi, Jo, Spiridus, Cris … toate bloguri unde nu comentez, dar citesc :).

PS (fara legatura cu nimic): Frobenius povesteste despre BCR si o bancnota falsa de 200 de euro.

Editare ulterioara (ca sa nu mai zica lumea ca nu intelege ce e aia LE): neaparat mergeti si cititi comentariul lui DoDu; e despre multumirile si timpanul lui.

Cum sta renelul in calea fericirii mele

Published
by
irina
on January 24, 2008
in ale mele, anunţuri din avizier and astăzi
. 16 Comments

Ce-mi zice horoscopul din Libertatea de azi?
“Va simtiti bine sub aripa protectoare a unei persoane mai in varsta, care va simpatizeaza si va apreciaza valoarea. Ati putea fi numit urmasul de drept al acelei persoane.”

Trist, trist, trist!
Multumita renelului care m-a lasat fara curent in anterioarele 3 zile, pe cea de azi (cu seara cu tot) o petrec la job. La job sunt cea mai in varsta persoana. (asta nu inseamna ca eu as fi in varsta, ci doar ca toti colegii mei sunt foarte tineri :))

Ca sa nu ramana stelele neconsolate, iata ca incerc sa rezolv aceasta chestiune pe net. E cineva dintre cititorii mei mai in varsta? Ca daca da, si daca-mi apreciaza valoarea si ma simpatizeaza, eu sunt de acord sa fiu desemnata urmasa de drept a cititorului in cauza. Astept un semn :)

PS: azi avem curent.

Stare mioritica

Published
by
irina
on January 23, 2008
in ale mele, astăzi and in lupta cu morile de vant
. 0 Comments

Aveti idee de ce v-am povestit ieri despre orele de varf din bucuresti? Nu, ieri n-a fost una din zilele cele mai rele din punctul de vedere al traficului. Ieri insa renelul mi-a oferit timpul necesar pentru a scrie despre trafic.

S-o luam in ordine: toata saptamana trecuta, la job, a picat din cand in cand curentul. Suparator, dar nimic extraordinar. Ca se intorcea repede.
Luni a picat curentul ceva mai… consistent. Timpul astfel eliberat de responsabilitatile profesionale, l-am consumat cu colegii, stand de vorba. Spre seara am sperat ca recuperez din restante, dar la 7 iar a plecat curentul (si eu odata cu el).
Marti a picat curentul ore in sir, multe. Am facut urmatoarele :
- am facut ordine pe birou si l-am spalat cu solutie corespunzatoare lui
- am desfacut tastatura si am curatat tasta cu tasta (operatiune salutara, dealtminteri, pentru ca eu am luat tastatura asta deja murdara, de la alt calculator, cu vreun an in urma. De atunci si pana acum am curatat-o nesemnificativ in schimb am murdarit-o consecvent)
- am curatat si dezinfectat telefonul (inclusiv firul asta spiralat pe care de obicei il ignor, … fir care n-a mai stralucit asa de cand era telefonul nou)
- am facut ordin in trei sertare de la biroul meu
- am organizat vizite in grup (ale colegilor mei) spre prezentarea noului meu spatiu de lucru
- am stat inca o data de vorba cu colegii si am aflat ca renelul poate fi reclamat dar ca legal NU e responsabil pentru eventualele daune (la noi de exemplu, pe langa ca activitatea ne-a fost sabotata, a decedat si un calculator)

(n-are sens sa ma grabesc sa merg acasa; si acasa (in cu totul alt colt de bucuresti) curentul a lipsit 2 ore ieri. Prespun ca de-as sta acasa, s-ar schimba situatia si curentul ar cadea ocazional la job si constant acasa. Mai bine stau la job.)
Apoi m-am apucat sa scriu cu creionul pe hartie articolul despre trafic. Pe care l-am transcris spre seara, cand a venit curentul, inainte sa ma apuc de lucru si inainte sa pice iar curentul.

De suni la renel, inainte de orice operatoare, auzi robotul care-ti explica ca pe strada noastra se intampla niste lucrari… lucru evident, dealtminteri, pentru ca pe strada noastra sunt niste muncitori care umbla la fire.

Azi am venit la job… nu era curent (colegii mai matinali decat mine il vazusera totusi). As mai avea niste rafturi in spatele meu in care as putea face ordine, dar m-am saturat de activitatea asta. Cu colegii am cam terminat ce aveam de vorbit (+ca fiecare isi face drum prin alte parti, ca la job oricum degeaba stai). Asta e. Am vorbit cu cine a mai ramas, chiar daca nu mai aveam ce… Si s-a intors curentul… a disparut curentul… s-a intors curentul… si a ramas la noi. 20 de minute. Mi-am imaginat atunci, ca o femeie simpla ce sunt, ca «lucrarile» s-au incheiat, am trimis niste ganduri dedicate renelului (de ce nu anuntati perioada in care faceti lucrari, extraterestrilor ? si cum puteti sa ma lasati fara curent 3 zile?!)…Si mi-am imaginat ca gata, neobisnuitul a iesit din cotidianul meu, de-acum curentul o sa zaboveasca iar in firele si prizele in care zaboveste de obicei. Intru pe blog intai, sa raspund la comentarii desigur… si ajung in clipa in care dau sa-i zic ‘sigur ca da’ haipa-ului… si cand sa postez raspunsul, curentul disparu’ iar. Si asa disparut a ramas pana pe la 5 (cind am intrebat de el; ca din fericire, azi n-am mai ramas sa-l astept sa se intoarca). Poate ca disparut o fi si in aceste clipe, cine stie?

E posibil ca in bucuresti o strada sa ramana mai mult sau mai putin fara curent vreme de 3 zile? E posibil ca acest lucru sa se intample fara nici un preaviz si nici o explicatie din partea ofertantului de curent? E posibil ca abonatul la curent sa fie penalizat daca nu-si plateste ce-a consumat, iar renelul sa nu aiba nici o responsabilitate de a despagubi abonatul pentru eventuale neplaceri si daune pe care le genereaza direct?

Intrebari retorice, desigur. Si cand ma gandesc ca zilele astea, cand am prins net, mi-am dat cu parerea (pe alte bloguri) despre abstracte si complexe situatii ce tin de deontologia fotografului, trasaturi ale fiintei umane, varsta a 3a … si altele asemenea! Ii multumesc asadar renelului pentru ca mi-a dat ocazia sa traiesc o senzatie noua: m-am simtit cheala care dezbate modelul margaritarilor de pe tichii. Cool!, vorba altei grupe de varsta (vorba pe care o inteleg si eu mai bine acum, ca daca nu-i curent, nici centrala nu merge).

Vaduva prin deces

Published
by
irina
on January 23, 2008
in Mugur and special guests
. 5 Comments

[articol scris de Mugur]

Madam Bibilică ne fusese vecină. Demult. Stătuse în casa cu mai multe etaje de pe strada noastră, în “bloc” - cum i se zicea pe atunci. Acolo stăteau și alți locatari, în afară de familia Bibilică, toți cu nume ciudate: la etajul unu stătea familia Stârcan și, pe același palier, domnul Chitică, iar la doi, madam Șincă. Cel mai bine era aranjată madam Măcăneață, care avea și terasă. Nici unii nu erau prea prietenoși cu noi, copiii, dar asta e altă poveste.
Pe madam Bibilică - Țuți, cum îi spunea toată lumea - am întâlnit-o într-o dimineață, chiar pe strada noastră. Lucra la ADP și avusese treabă în parcul din apropiere.
- Sarumâna! zic eu.
- A, tu erai, bătu-te-ar norocu’ să te bată! Ce-ai mai crescut! Și m-a pupat zgomotos pe ambii obraji.
“Crescusem”, ce-i drept. Numai ea ce se mutase de pe stradă de vreo douăzeci și ceva de ani!
- Ce mai faceți? Nu v-am văzut de mult, tanti Țuți…
- A, ca oamenii bătrâni, mi-a răspuns ea cu obidă, evident supărată.
“Dar nu ești așa de bătrână la cincizeci și ceva de ani!”, mi-am zis eu în gând.
- Dar de ce sunteți supărată? am întrebat.
- Păi, uite, nu vor ăștia să mă scoată la pensie.
- Dar nu cumva…, am încercat eu să intervin…
- … că nu mai pot nici eu, toată ziua pe drumuri. Pune panseluțe acolo, pune salvie dincolo… Ce crezi, că e așa de ușor?
O văzusem la lucru, “păstorindu-și” grupul de țigănci cu veste în dungi portocaliu-fosforescent: un adevărat căpitan de corabie, urlând non-stop, foarte eficientă.
- Nu-i ușor, cine zice că-i ușor? îi cânt eu în strună.
- Păi ăștia de la pensii, cine?
- A…
- Da, că m-am dus alantăieri după ce fusesem dimineață la Sala Palatului cu fetele să facem straturile de flori acolo și după-masă acilea, în parc, la fântâna cu țuțuroi și pe la trei am ajuns la pensii. Erau pe picior de plecare, doamnele, ce crezi…
- Programu’ e program, zic eu.
- Începe la șapte, e drept. Da’ ce? Murea dacă mai stetea zece minute? Că eram transpirată - că mă grăbisem - și mai aveam și plase din piață, că n-are cine să-mi cumpere, că fii-miu stă singur, la Titulescu, ți-am mai zis io, că s-a mutat de la mine cu nevastă-sa cu tot. Las’ să-l spele și să-l calce și aia, că io m-am săturat…
- Și ce-au zis acolo, la pensii? încerc eu să schimb vorba.
- … auzi, că nu gătesc. Da’ ce, eu am timp de gătit? Io muncesc toată ziulica… La pensii? Ce să zică? Să vin a doua zi, cică.
- Și? V-ați dus?
- Încă nu, că io n-am timp. Cică n-am vârsta, de-aia nu mă lasă la pensie. Numai pe caz de boală, cică. Păi că mă doare toate alea nu contează? Ăsta nu e caz de boală? Că de cum mă scol dimineața începe. Și mă ține toată ziua. Uite ce monturi am la picioare. Păi, de un’să știe ele, că ele… toată ziua pe scaun, ca doamnele, la birou. N-au ca mine, muncă de teren. Panseluțe, salvie… Trece pe lângă ele și nu le pasă.
- Ei, haideți că se bucură toată lumea de flori. Arată așa de frumos spațiile verzi în tot orașul!
- Da’ nici să stau acasă n-aș putea. Păi io, care n-am stat o zi acasă?…
- (?!)
- … N-aș putea.
- Păi, decât să vă plictisiți…, încerc eu s-o îmbunez, uitându-mă la ceas și calculând cele 15 minute scurse deja. Fără succes, însă. Tuți începe să se smiorcăie.
- … că știi ce suflet bun am, uite acum merg la Lucreția, nașă-mea, să văd ce mai face, că e bolnavă. Beau și io o cafea și după aia, înapoi, la muncă…
- A, tanti Lucreția…
- Da. I-a lăsat casa lui Victorița, că mie-mi cădea greu. Las’ să aibă aia grijă de ea, că io n-am timp. Și sunt și amărâtă, știi bine că Bibilică al meu s-a dus de cinci ani…
- Da, săracu, mi-a părut tare rău când am auzit…
- … și m-a lăsat singurăăă!…
- Hai, nu plânge, că n-o fi vrut să moară…
- Le-am zis și la alea de la pensii: “Păi, dacă pă mine, care sunt văduvă prin deces nu mă scoateți la pensie, ce să mai zic de alții?
- ?!
- Păi, da. Văduvă prin deces! mi-a citi ea uimirea de pe chip. Le-am dus și certificatu’ și tot degeaba.
A făcut cu mâna a lehamite și s-a îndreptat spre casa nașei:
- Ne mai vedem noi. Hai, te-am pupat…
Nici nu știam dacă să râd. O singură întrebare mi se rotea prin cap și mi-a stăruit în minte toată ziua: “Oare mai există și altfel de văduve, în afară de cele… prin deces?”. N-am găsit încă un răspuns convenabil nici până în ziua de azi.

Ore de varf

Published
by
irina
on January 22, 2008
in RATB and ale mele
. 8 Comments

sau O zi in Bucuresti- varianta ‘cel mai rau scenariu posibil’*

Eu stau in Militari, la 13 statii RATB distanta de centru (adica 20-25’, cu stat in statii cu tot, daca autobuzul merge). Din centru, ca sa ajung la job, mai iau alt autobuz, inca 3 statii.

Autobuzele sunt de obicei aglomerate. Dar in ‘worst-case scenario’ se schimba lucrurile. Pentru ca dimineata, la ora de varf, autobuzul merge atat de incet incat transportatii in comun coboara. Raman maxim 10-15 rabdatori, printre care si eu. (merg cu autobuzul doar daca nu tin sa ajung la timp la job; am carte, citesc, si ma uit la ratze). Aia cu ‘daca nu-ti place, ia-ti masina mica’, nu se pune in acest caz. Pentru ca mijloacele de transport in comun sunt inconjurate din toate partile de masini ‘mici’ si toata lumea, in mod solidar, sta. Macar din autobuz poti sa cobori daca chiar te plictisesti si sa mai mergi 2-3 statii pe jos :). (nici la bicicleta sa nu ma trimiteti; nu m-am mai urcat pe una de vreo 30 de ani; ca sa nu mai vorbim ca ideea de a petrece o ora respirand adanc gazele de esapament ale atator masini care stau, nu-i de natura sa ma motiveze sa ma re-imprietenesc cu bicicleta. Plus ca nu sunt piste.)

Asa. Am facut drumul asta de 20’ si intr-o ora jumate. (Motiv din care prefer dimineata sa merg cu metroul. Eu, care-s afectata de claustrofobie, si care am permanent nevoie de aer.) Probabil ca se poate sa dureze si mai mult, sunt convisa ca n-am exploatat traficul bucurestean la intreg potentialul sau.

Sa zicem c-am facut acest drum. (Ultimele 3 statii sunt nesemnificative; pot deveni traumatice doar daca soferul 311lui iremediabil blocat in trafic, refuza sa deschida usile intre statii). Am ajuns la job, stau aici niste ore, dupa care trebuie sa plec acasa.

Daca plec intre 5 si 7, nici nu ma gandesc sa apelez la RATB. Pentru ca (nu stiu din ce motiv) la intoarcere circulatia e blocata pe o portiune de drum mai mare decat la dus. In plus (nici asta nu-mi explic de ce), la intoarcere, oricat de blocat ar fi traficul, lumea ramane in autobuz. In cele 2 dati cand am experimentat intoarcerea acasa cu RATBul la ora de varf, am coborat eu, imediat ce am ajuns cat de cat aproape de o statie de metrou.

Credeti ca intoarcerea cu metroul e la fel de rea ca ducerea? Gresiti! E ceva mai rea. Nu stiu de ce, dar la Eroilor (acolo unde trebuie sa trec de pe un peron pe altul), la sfarsit de job, peronul este uneori atat de plin cu lume, incat am senzatia ca eu n-o sa mai incap. Este om langa om, langa om, langa om, de la marginea personului dinspre linie pana la marginea peronului dintre perete. (Am incaput intotdeauna, dar degeaba, ca asta nu ma linisteste de loc cand sunt din nou in capu’ scarilor care coboara pe peron.)

Sa zicem ca la o astfel de ora, vine metroul la mai mult de 10 minute. Nu-i suficient ca fac corp comun cu restul calatorilor, dar raman in aceasta situatie mai mult decat ar fi neaparat necesar [va rugam sa permiteti inchiderea usilor! (usi se inchid, usi se dechid), Atentie se-nchid usile! (usi se inchid, usi se deschid), va rugam sa permiteti inchiderea usilor!! Etc]
(…)
Si coboooor. Ei bine, pentru mine aici incepe adevaratul moment pe care nu-l pot suporta. Ies din metrou odata cu un puhoi de lume. Ajung la aer, unde puhoiul se rasfira rauri-rauri. Un rau vine cu mine, la trecerea de pietoni. Eu traversez, ei – cu mine. O luam pe strada care duce la blocul meu impreuna si mergem, asa cu totii, spre casa mea. O iau la stanga si, deobicei, aici raman doar eu cu mine insami (ca e o alee mica cu ‘doar’ 3 scari de bloc pe ea).

Ce vreau sa spun? Nu mai vreau sa petrec atat timp pe drum. Si mai ales: M-am saturat sa merg spre casa in grup! :((

*din cate stiu eu, pana acum

Slujba de duminica: ghid de bune practici

Published
by
irina
on January 21, 2008
in special guests
. 2 Comments

(articol scris de DoDu)

La biserica merg in fiecare duminica, ca de aia e duminica, bine ca nu e in fiecare zi duminica. Slujba incepe la 10, dar utrenia la 9. Eu ajung inainte de 11 si incerc sa ma furisez sa nu ma vada popa la ce ora am intrat, numai ca popa are iscoadele lui si din cand in cand imi mai trage un perdaf de nu ma vad.
Ce-mi iau eu cu mine la biserica:
- ceasul, sa vad daca slujba e in intarziere sau in avans cu doua trei minute
- ochelarii si o carticica mica de citit, sa nu creada lumea ca citesc romane la biserica. Din pacate am o singura carticica mica si o citesc mereu pe aia, poate ca deja o stiu pe de rost
- tigari, ca in timpul pomanei ma mai furisez afara si ma afum bine, poate ma mai conserv si eu
- nevasta, ca sa-mi tina loc pe cand ma intorc eu de la tigara
- bani marunti pentru farfurie ca atata iti trebuie sa nu pui nimic in farfurie, atunci sigur mergi in iad iar mie iadul nu cred ca-mi place din cauza de calduri
- un ac si ata, in caz ca iar ma joc cu nasturii si trebuie sa-i cos la loc
Ma imbrac frumos sa nu creada lumea ca sunt sarac, ma barbieresc si imi dau si cu parfum sa nu put. Nu mananc fasole de dimineata, dar nici varza si mai ales nu mazare
In timpul slujbei, chiar daca ma apuca motaiala, trag cu coada ochiului cand isi face lumea cruce si hop si eu. Nu ma scarpin pe unde nu trebuie si nu ma scobesc in nas. Nu rontai guma decat in ascuns cand nu ma vede nici un credincios. Cant numai la partea cu Amin ca sa nu ma incurc in versuri.
La sfarsit, dau mana cu toata lumea si ma bucur sincer ca mai pot schimba o vorba in limba romana. Ca engleza nu-mi place, e prea sucita. Toata lumea stie ca la mancare ii spune mancare dar in engleza se zice food ca sa ma incurce. Si cam la toate cuvintele englejii le spun altcumva, foarte sucit. Eu nu stiu ce fel de popor e asta.

Din blog in blog

Published
by
irina
on January 20, 2008
in ale mele, blogging and pe la altii auzite
. 8 Comments

Citind eu bloguri vecine si prietene (mai mult sau mai putin vecine si mai mult sau mai putin prietene. n-o luati ad litteram) am descoperit urmatoarele articole pe care vreau sa vi le impartasesc*:
Suzi isi exprima sentimentele fata de oameni si poze. Asa zic si eu. Plus ca pe mine putine lucruri ma dispera mai mult decat momentul in care in poze apar oameni pe care nu-i cunosc: aici e X de care ti-am spus ca e cu Y, colega de serviciu a cumnatei nasului vecinilor mei.

Andreanum, plecand de la situatia unui manuscris nepublicat al lui Nabokov, ne face partasii dilemei: ce ar trebui sa faca fiul lui N (actual posesor al manuscrisului): sa-l publice (mai ales ca scrierea in cauza ar arunca o noua lumina asupra operei Nabokoviene) sau sa-l distruga (asa cum N a cerut). Eu mi-am exprimat punctul de vedere acolo… daca aveti si voi ‘un’ punct de vedere, eu zic tot acolo sa-l exprimati… ca eu sunt o femeie simpla de fier in aceasta chestiune: autorul ceru sa fie ars manuscris, atunci ars trebuie sa fie. Desi mi-ar placea sa-l citesc :D. (imi permit aici o paranteza: parerea mea personala este ca aceasta carte va fi publicata si ca toata discutia din jurul ei a fost pornita spre a-i creste vizibilitatea. Dar timpul ne va lamuri. Iar dilema, ca principiu, ramane valabila.)

Arhi spune o poveste despre cum a intrat el in adresa de mail a cumnatului, cum a descoperit ca acesta o inseala pe sotie (si anume pe sora lui Arhi), cum si-a anuntat sora despre situatie si cum toata familia (sora included) a trecut de partea cumnatului (care a explicat ca nimic din ceea ce se vedea nu era adevarat). Concluzia lui Arhi era: “Asa ca, lasati dracului spionajul de parole. Fericiti cei ce nu stiu nimic…”. M-am bucurat c-a pus in discutie problema, crezand ca m-a scutit de un post pe tema asta (e ok sau nu sa intri in mailul altcuiva… asta in diverse conjuncturi posibile)… si m-am asternut pe citit comentarii. In loc sa vad cum zice cititorul ca e cu unde incepe si unde se termina dreptul la intimitate, am gasit multe pareri despre ce ar fi putut Arhi sa faca pentru a dovedi ca minte cumnatu’. Sau altele asemenea. Drept care am pornit sondajul pe care-l gasiti in dreapta sus: E ok sa intri in emailul personal al altcuiva? Votati va rog.

Dono vorbeste despre spatiul personal si despre oamenii care, dupa ce ti-l invadeaza, te scuipa cand vorbesc. Aici nu-i nici o controversa, ca toata lumea care comenteaza pare sa fie de acord: e rau sa fii scuipat. Atunci ma intreb cine or fi aia care totusi intra in spatiul personal? Si mai ales cine or fi aia care-ti intra in spatiul personal desi scuipa (involuntar, dar ce folos?) cand vorbesc?

Iar Oblia are un superb articol ‘aniversar’, provocat de sarbatorirea unui an de blog. E de citit si, eventual, de inclus intr-o culegere de articole cu titlul 101 de motive bune pentru a-ti face blog. (Pe langa ca are niste cuvinte mai mult decat elogioase despre mine, are cuvinte frumoase la adresa mai multora. Eu zic ca toate linkurile pe care le da cu aceasta ocazie sunt de vizitat :))

*ati remarcat in coloana din dreapta a avizierului o casetuta verde cu titlul ‘articolele altora. de citit’? Acolo se afla articole recente (care mi-au placut) ale altor bloggeri… inclusiv ale unora care nu-s in blogrollul meu, dar pe care ii citesc :). Ma gandesc sa o fac mai mare (cu 10 intrari). Ce ziceti?

PS:
1. Cei care au blog dar n-au domeniu si care si-ar dori sa le aiba pe amandoua, se pot inscrie aici. Pana pe 31 ianuarie.
Altfel spus: Aprozarnet va desemna castigatorul lunii februarie al premiului HaiPa.

2. sondajul saptamanii anterioare, care incerca sa vada ce gen au cititorii mei, s-a terminat incredibil de echilibrat: 25 femei, 25 barbati si 5 altceva. Dar ma gandesc ca nu-i neaparat reprezentativ pentru ca zilele trecute am beneficiat de multi cititori noi (si probabil ocazionali) adusi aici de tema semnalarii reclamei pe blog. Asa ca probabil ca-l repet (pe sondaj) mai incolo.

Ce-am mai schimbat la blog

Published
by
irina
on January 18, 2008
in ale mele and blogging
. 9 Comments

Dupa ce m-am laudat intensiv si pe larg povestindu-va c-am deslusit tainele instalarii pluginurilor, am fost (cu brutalitate) readusa cu picioarele pe pamant de experientele recente.

Astfel, n-am reusit sa instalez 2 pluginuri (pluginuri care, multumita interventiilor salvatoare ale lui Gabi-HaiPa exista (totusi) in prezent, pe blog):
***acum, in coada articolelor contemporane gasiti un link la posturi publicate cu un an in urma [oneyearago]. (facilitate care-i probabil mai folositoare mie decat cititorilor)(daca un post nu are link la sfarsit, inseamna ca n-am scris nimic in ziua corespunzatoare lui din 2007. situatie care e relativ frecventa).

***am scos nofollow-ul (info de interes doar pentru posesorii de bloguri/site-uri; inseamna ca de o saptamana, de cand l-am pus pe acest nofollow free, comentariile lor vor fi contorizate de robotzei ca linkuri). Pluginul e ‘de proba’; nu stiu daca o sa-l pastrez. Am lasat comentariile sa fie luate in seama din dorinta de a recunoaste contributia celor care comenteaza. Daca se dovedeste c-o sa duca doar la aparitia de (prea) multe comentarii fara rost… o sa caut alta cale de ‘recunoastere a contributiei’.

Apoi, am inregistrat o victorie partiala cu cel de-al treilea plugin incercat (PXS Mail Form, gasit via Napster). I-am facut o pagina speciala (ca parca nu aveam destule) si consta intr-un formular de contact. Va rog frumos sa-mi scrieti. Mi-am trimis singura 2 mesaje elogioase la adresa blogului (ca sa verific cum functioneaza) si m-am bucurat sa le primesc :). (Am zis victorie partiala pentru ca, teoretic, eu l-am instalat (si chiar functiona :P). Practic, am avut nevoie de HaiPa ca sa arate asa cum voiam).
Pagina de contact mai contine ID-ul si adresa de email, alaturi de (important!) instructiuni de folosire a ID-ului meu.

Ultima modificare adusa consta in rescrierea paginii de “despre”. Atat.

Eu sunt multumita de aceste schimbari, ceea ce va doresc si voua.

Sa spun ca-i reclama? Sa nu spun?

Published
by
irina
on January 17, 2008
in ... educative
. 4 Comments

Daca aceasta recenzie ar fi fost platita:
- m-as fi asigurat ca am poze cat de cat graitoare pentru ce zic
- ar fi avut preturi (pentru mancare si cazare)
- ar fi fost mai scurta, mai clara, sau macar mai ‘lucrata’
- ar fi continut linkuri puse altfel, evenutal pe cuvintele cerute de … finantator
- ar fi continut probabil un plus de info despre cum ajungi acolo …etc.

Si sa zicem ca recenzia platita si imbunatatita ar fi aparut pe blogul meu. Adica ati fi avut o prezentare de pensiune mai usor de citit si cu un plus de informatie. Ceea ce e de bine, pentru ca plusul e plus, nu? :)

Ba, pardon. Cata vreme nu-i semnalizata ca reclama si se dovedeste a fi reclama, tot ce bifez de pe urma ei e ceva credibilitate pierduta. Si pentru produs, si pentru mine. (Nu pot sa ma abtin: as fi tare curioasa sa stiu daca INGul a luat in calcul faptul ca oamenii isi vor da seama ca-i reclama. M-ar distra zile intregi sa aflu ca nu. Dar poate ca au luat in calcul. Necunoscute sunt caile publicitatii pentru mine!)

Desigur, as putea conta pe faptul ca n-o sa afle nimeni. Si atunci imi ramane credibilitatea nestirbita :D. (alta paranteza, ca mi-am adus aminte: stiati ca in germania legea iti interzice sa faci sex in spatiul public SI sa fii prins? …in acest caz ‘legea’ zice pe fatza: hotul neprins e negustor cinstit.:)) Dar lumea blogurilor e o lume plina de … comentarii :). Citeam undeva ca orice secret care e cunoscut de mai mult de 2 persoane ajunge public mai devreme sau mai tarziu. Si cine zicea asta, o zicea inainte sa existe netul.

Fie ea oricat de corecta, recenzia platita care nu-i anuntata ca platita (si e dovedita a fi asa), e compromisa. Si atunci cui e utila? Si atunci ce folos ca ti-ai spus cu adevarat parerea ta? Ha?

Ei bine, doamnelor si domnilor, tot acest dezastru credibilistic, poate fi evitat. Prin incadrarea postului la categoria ‘publicitate’… sau ‘posturi platite’… sau cum o vrea bloggerul sa zica.

Si atunci, lucruri folositoare tuturor se vor intampla:
- cititorul constant intelege ce se intampla; poate deosebi posturile platite de cele… gratuite…si daca a ajuns cititorul meu constant din dragoste pentru articolele ‘mosite’ integral de mine… se hotaraste in cunostinta de cauza ce face mai departe (se muta pe alte bloguri/ sare articolele platite/ se bucura ca in sfarsit scriu si eu ceva ce-i foloseste…)
-cautatorul de info despre pensiuni gaseste info despre pensiuni. Fiind anuntat ca asta e post cerut de conjunctura poate sa mai caute inainte sa se hotarasca cum e pensiunea, sau poate sa ma creada pe cuvant… E treaba lui. Dar are niste info in plus atunci cand ajunge sa se hotarasca.
- pensiunea e promovata (si, daca e desteapta, poate folosi si punctele slabe pe care i le semnaleaza bloggeru)
- blogul ramane un spatiu personal, in care temele alese de mine sunt delimitate de temele platite de straini. Imi pastrez, ca sa zic asa, profilul distinct de al finantatorului, in timp ce-mi conturez practic profilul, pentru ca-mi spun parerile. (mele.)

Dezavantajele sunt (si ele) evidente:
- cititorul care nu vrea, din principiu, bloguri cu articole platite, pleaca.
- odata ce-am zis ca-i platit se vor gasi destui care sa-si puna mari semne de intrebare despre adevarul spuselor mele.

Dar vorba englezului, nu poti sa faci omleta fara sa spargi ouale.

Pensiunea Tara Barsei, Brasov

Published
by
irina
on January 16, 2008
in ... educative
. 8 Comments

(Exemplu de recenzie laudativa, neplatita)

Nu m-am cazat in pensiunea asta, doar am vizitat-o doua zile la rand si am si mancat de cateva ori acolo. Si eu zic ca-i de tinut cont de ea. E intr-o cladire veche, chiar langa piata sfatului, e destul de ieftina si are net wireless (accesibil in unele locuri… oficial e peste tot, dar colegii care l-au probat, l-au gasit doar uneori).

Cum e?
Punctul ei forte, dupa umila-mi (si poate nereprezentativa) perspectiva, e… eclectismul. Pentru ca Tara Barsei e o pensiune divers decorata :). Partea de bar si restaurant contine: pereti ce aduc cu decoratiuni orientale, pereti pictati cu pitici/spiridusi in culori vii, pereti rosii cu tablouri aparte (adevarul este ca fiecare tablou merita privit), pereti oarecum albi cu ceva stucaturi (parca). Fiecare salon e altfel, unicul element comun fiind anunturile cu ‘stingeti lumina’, anunturi prezente deasupra fiecarui intrerupator. Ah, era sa uit. Si plafoanele. Nu va spun mai mult dar, de cumva ajungeti in restaurant, ridicati ochii spre tavan. Merita.
Partea din cladire in care se asigura cazare este incantatoare (parerea mea), duce cu gandul spre casuta din povesti. Cu mult lemn (cu o patina credibila), unghere care ies treptat la iveala, scari inguste si, adesea, spatii in care macar unul dintre unghiuri (perete/perete sau perete/tavan) nu are 90 de grade. Usa de intrare in singura camera pe care am vizitat-o este scunda si pare mult mai lata decat o usa standard. Cum camera asta vizitata era mansardata, am avut senzatia ca-s Alba ca Zapada insasi, in casa piticilor. De curat era curat, baia era tot curata, cu instalatii noi si functionale. Am stat putin, dar mi-a placut mult-mult :). Din pacate n-am poze. Iar fotografiile de pe site-ul pensiunii (e acelasi link din titlu :)) va pot da o idee despre spatiu… dar nu surprind ceea ce mi-a placut mie.

Personalul
Atat cat am interactionat eu cu el, personalul e prietenos si te face sa-i intelegi utilitatea. Exemplu: desi eram un grup de 13 persoane si nu rezervaseram masa intr-o seara de vineri, desi mai era pe acolo un alt grup mare care sarbatorea ceva, desi e vorba de o pensiune (deci prespun ca n-au armate de oameni angajati la bucatarie), dupa 2 minute de asteptare in care angajatii au susotit si au dat fuga sa intrebe una-alta, am auzit: da, poftiti!
Am inceput sa poftim…si am intrebat :
- se fumeaza?
- nu se fumeaza!
- NU se fumeaza?! (am spus asta in cor, majoritatea fiind fumatori)
- Se fumeaza!
(era un salon micutz, izolat de restul restaurantului si usor aerisibil. in care noi am fost singurii clienti; va asigur insa ca flexibilitatea lor a fost de laudat si nu-i un lucru de la sine inteles)

Acum, prietenii si colegii mei care au interactionat mai plenar cu acelasi personal, au remarcat ca in acest loc trebuie sa insisti ca sa primesti rest, ceea ce e intotdeauna un lucru rau. (o cafea e 3.5 roni. Daca dai o hartie de 10, restul pe care il primesti ‘din prima’ e 5 roni). Ma rog. Ii invit pe cei care au ceva de zis despre asta, sa zica. Mi mi-a placut. Prietenos cat trebuie si tot ce am cerut s-a putut face/s-a gasit.

Mancarea
E ok. Meniul e variat si-i centrat pe bucatarie romaneasca, tot ce e prezentat in meniu exista (cel putin asa ni s-a intamplat noua), preturile sunt mici, servirea e mai rapida decat m-am asteptat (pe undeva la juma de ora de cand dai comanda). Prima data cand am mancat acolo imi era foame asa ca n-am indraznit sa experimentez. Am vrut ceafa cu cartofi prajiti si am cerut ceafa cat mai grasa si in sange. Asa mi-a fost adusa (ceea ce e intotdeauna de apreciat), gustul insa a fost… modest. Am gustat de la vecini dintr-o pomana porcului (savuroasa, cu carnati bine condimentati si sarati atat cat trebuie dupa parerea mea (adica putin)) si dintr-un sufleu al casei (interesant (in sensul bun al cuvantului :))
Mi-a mai placut o ciorba de burta (divina) si cineva a mai laudat intens o ciorba de fasole. Papanasi- corecti spre foarte buni. Deci, dupa noroc… si de la onest in sus.

Cand mai ajung in Brasov, aici vreau sa stau. La mansarda. Ai auzit vipera? :)

————————

Asa. Recenzia de fata mi-a fost sugerata de cineva care mi-a promis c-o sa ma venereze daca o scriu. Pentru ca mi-a placut ideea (de venerare :P), pentru ca m-a inspirat pensiunea, si pentru ca n-am avut altceva mai bun de facut intr-un tren, am scris-o. Am scris-o in decembrie… si probabil c-ar fi ramas ‘nepublicata’ daca nu mi-ar fi servit acum drept exemplu. Maine promit sa va povestesc cum ar fi aratat aceasta recenzie de ar fi fost platita. Si mai promit sa va (re)impartasesc (tot maine) punctul meu de vedere despre recenziile platite… despre care am vorbit atat in ultimele zile. (si abia atunci, postul asta isi incheie rolul didactic.)

Disclaimer: titlul postului vrea sa spuna ca am inceput un demers didactic, cu exemple. NU vrea sa spuna ca asta de mai sus e un model de ‘asa da recenzie’, fie ea platita sau nu.