femeia simplă

[articol scris de Mugur]

Madam Bibilică ne fusese vecină. Demult. Stătuse în casa cu mai multe etaje de pe strada noastră, în “bloc” - cum i se zicea pe atunci. Acolo stăteau și alți locatari, în afară de familia Bibilică, toți cu nume ciudate: la etajul unu stătea familia Stârcan și, pe același palier, domnul Chitică, iar la doi, madam Șincă. Cel mai bine era aranjată madam Măcăneață, care avea și terasă. Nici unii nu erau prea prietenoși cu noi, copiii, dar asta e altă poveste.
Pe madam Bibilică - Țuți, cum îi spunea toată lumea - am întâlnit-o într-o dimineață, chiar pe strada noastră. Lucra la ADP și avusese treabă în parcul din apropiere.
- Sarumâna! zic eu.
- A, tu erai, bătu-te-ar norocu’ să te bată! Ce-ai mai crescut! Și m-a pupat zgomotos pe ambii obraji.
“Crescusem”, ce-i drept. Numai ea ce se mutase de pe stradă de vreo douăzeci și ceva de ani!
- Ce mai faceți? Nu v-am văzut de mult, tanti Țuți…
- A, ca oamenii bătrâni, mi-a răspuns ea cu obidă, evident supărată.
“Dar nu ești așa de bătrână la cincizeci și ceva de ani!”, mi-am zis eu în gând.
- Dar de ce sunteți supărată? am întrebat.
- Păi, uite, nu vor ăștia să mă scoată la pensie.
- Dar nu cumva…, am încercat eu să intervin…
- … că nu mai pot nici eu, toată ziua pe drumuri. Pune panseluțe acolo, pune salvie dincolo… Ce crezi, că e așa de ușor?
O văzusem la lucru, “păstorindu-și” grupul de țigănci cu veste în dungi portocaliu-fosforescent: un adevărat căpitan de corabie, urlând non-stop, foarte eficientă.
- Nu-i ușor, cine zice că-i ușor? îi cânt eu în strună.
- Păi ăștia de la pensii, cine?
- A…
- Da, că m-am dus alantăieri după ce fusesem dimineață la Sala Palatului cu fetele să facem straturile de flori acolo și după-masă acilea, în parc, la fântâna cu țuțuroi și pe la trei am ajuns la pensii. Erau pe picior de plecare, doamnele, ce crezi…
- Programu’ e program, zic eu.
- Începe la șapte, e drept. Da’ ce? Murea dacă mai stetea zece minute? Că eram transpirată - că mă grăbisem - și mai aveam și plase din piață, că n-are cine să-mi cumpere, că fii-miu stă singur, la Titulescu, ți-am mai zis io, că s-a mutat de la mine cu nevastă-sa cu tot. Las’ să-l spele și să-l calce și aia, că io m-am săturat…
- Și ce-au zis acolo, la pensii? încerc eu să schimb vorba.
- … auzi, că nu gătesc. Da’ ce, eu am timp de gătit? Io muncesc toată ziulica… La pensii? Ce să zică? Să vin a doua zi, cică.
- Și? V-ați dus?
- Încă nu, că io n-am timp. Cică n-am vârsta, de-aia nu mă lasă la pensie. Numai pe caz de boală, cică. Păi că mă doare toate alea nu contează? Ăsta nu e caz de boală? Că de cum mă scol dimineața începe. Și mă ține toată ziua. Uite ce monturi am la picioare. Păi, de un’să știe ele, că ele… toată ziua pe scaun, ca doamnele, la birou. N-au ca mine, muncă de teren. Panseluțe, salvie… Trece pe lângă ele și nu le pasă.
- Ei, haideți că se bucură toată lumea de flori. Arată așa de frumos spațiile verzi în tot orașul!
- Da’ nici să stau acasă n-aș putea. Păi io, care n-am stat o zi acasă?…
- (?!)
- … N-aș putea.
- Păi, decât să vă plictisiți…, încerc eu s-o îmbunez, uitându-mă la ceas și calculând cele 15 minute scurse deja. Fără succes, însă. Tuți începe să se smiorcăie.
- … că știi ce suflet bun am, uite acum merg la Lucreția, nașă-mea, să văd ce mai face, că e bolnavă. Beau și io o cafea și după aia, înapoi, la muncă…
- A, tanti Lucreția…
- Da. I-a lăsat casa lui Victorița, că mie-mi cădea greu. Las’ să aibă aia grijă de ea, că io n-am timp. Și sunt și amărâtă, știi bine că Bibilică al meu s-a dus de cinci ani…
- Da, săracu, mi-a părut tare rău când am auzit…
- … și m-a lăsat singurăăă!…
- Hai, nu plânge, că n-o fi vrut să moară…
- Le-am zis și la alea de la pensii: “Păi, dacă pă mine, care sunt văduvă prin deces nu mă scoateți la pensie, ce să mai zic de alții?
- ?!
- Păi, da. Văduvă prin deces! mi-a citi ea uimirea de pe chip. Le-am dus și certificatu’ și tot degeaba.
A făcut cu mâna a lehamite și s-a îndreptat spre casa nașei:
- Ne mai vedem noi. Hai, te-am pupat…
Nici nu știam dacă să râd. O singură întrebare mi se rotea prin cap și mi-a stăruit în minte toată ziua: “Oare mai există și altfel de văduve, în afară de cele… prin deces?”. N-am găsit încă un răspuns convenabil nici până în ziua de azi.