Hai sa va fac martorii unei dileme pe care o port cu mine de vreo doua luni.
Stiti ca am un baiat care are pagina lui aici, pe avizier. I-am inceput pagina la ceva timp dupa ce mi-am facut blogul, si anume intr-o zi in care cineva mi-a amintit niste vorbe ale lui calin, pe care eu le uitasem. Am zis atunci sa-mi fac un loc unde sa pot inregistra ce zice el, si unde prietenii mei si ai lui sa poata la randu-le consemna vorbe pe care eu le treceam cu vederea. Initial pagina era parolata. O parolasem pentru ca in ea era vorba de altcineva, nu de mine.Si n-aveam acordul ‘autorului’ pentru a-i publica vorbele… iar de cerut acordul nu se punea problema (adica puteam sa-l intreb pe calin daca vrea sa-i postez cuvintele pe net, dar cata vreme calin nu intelegea ce-l intreb, ce relevanta ar fi avut raspunsul?).
La inceput am dat linkul si parola doar celor care-l cunosteau personal pe Calin. Apoi am ajuns sa le dau si altora, care erau prieteni doar de-ai mei.
Si mai apoi m-am gandit ca vorbele erau la urma urmei destul de publice; Calin este mult mai sociabil decat mine si nu pare a avea probleme in a vorbi cu strainii (ba chiar dimpotriva, pare dornic de a spune oricui tot ce stie). Plus ca exista cineva care ma tot batea la cap ca nu poate vedea pagina desi tasta parola… asa ca am lasat pagina publica. I-am spus lui Calin cum m-am priceput mai bine (a parut ok cu gandul), apoi am ajuns chiar sa-l pomenesc in articole (nu fac asta cu prietenii/rudele mele, decat daca am acordul explicit). Odata a fost chiar foarte mandru cand a auzit ca povestea lui a aparut intr-un ziar (iar atunci cand l-am intrebat daca i-a placut ce-am scris, mi-a raspuns: Da, imi place. E adevarat ce-ai scris.)
Pana intr-o zi. Cand am postat primele litere scrise de Calin si (ca de obicei) i-am aratat si lui articolul. Si …surpriza… am avut senzatia ca-i nemultumit:
- nu-ti place ca am pus pe internet ce-ai scris tu?
- nu
- pai de ce?
- era un cadou pentru buni
- si nu trebuia sa-l arat tuturor?
- nu. Ca era al lui buni.
- lui buni i-a ramas cadoul, ca hartia e in continuare la ea. Dar acum avem si poza hartiei pe care pot s-o vada si alti oameni.
Pana la urma a parut ca-i impacat cu gandul… dar am ramas cu senzatia c-am influentat consimtamantul… si mi-am adus aminte de retinerile pe care le-am avut initial.
Si, de atunci, n-am mai consemnat o serie de citate la care eu am ras in hohote… si calin s-a suparat (umpic) ca rad ‘de el’. Nu radeam de el, dar nici nu mi-a mai venit sa le fac publice, ca m-am gandit ca daca rasul meu il deranjeaza, atunci si rasul altora tot asa ar fi fost primit. Ei, problema e ca, daca nu le-am scris pe blog, le-am uitat. Ca erau cuvinte inventate sau folosite… inovator si, fiind ele atat de neobisnuite pentru neuronii mei, s-au dus.
Imi imaginez ca unii vor crede ca exagerez rau. Dar cei carora li se pare ca exagerez (doar) un pic (sau nici un pic), pot sa ma ajute sa ma lamuresc?
Copilul meu e proprietatea mea? (sau, in varianta soft, ceea ce produce copilul meu e proprietatea mea?)
Pot sa public orice vreau, pe principiul ‘cand o sa fie mare o sa-mi multumeasca pentru inregistrarea vorbelor/situatiilor care-l deranjeaza acum’?
Loading ...
Draga Irina,
Calin nu e proprietatea ta, Calin e copilul tau si e in custodia ta pana va putea zbura cu propriile sale aripi. Tu esti doar raspunzatoare de educatia lui, bunastarea lui spirituala si materiala. E datoria ta sa-l cresti, sa-l iubesti si sa-l intelegi. Sa-l mangai si sa-l alinti. Sa-i indrumi pasii pentru a fi un om mai bun decat esti tu. Si e obligatia ta sa-ti asumi raspunderea pentru tot ce i se intampla.
Drepturi asupra copilului nu ai, decat obligatii si indatoriri. Si asta pentru simplu fapt ca nu i-ai cerut opinia daca vrea sa se nasca, daca vrea sa intre intr-o lume cum e lumea aceasta in care traim. Ai luat tu decizia, unilateral. Ti-ai asumat aceasta raspundere si acest risc. Va trebui sa o porti pana la capat. Iar capatul e atunci cand nu vei mai fi.
Imi cer scuze daca par vehement, imi cer iertare daca par dur. Asa vad eu lucrurile
In legatura cu postarea replicilor sale mi se pare ca nu e un capat de lume. Nu l-ai pus intr-o stare de a se simti penibil mai tarziu, dimpotriva. Te asigur ca fi multumit sa se redescopere, mai tarziu. Va rade si el de replici si asa mai departe. Consemneaza aceste momente chiar daca nu le faci publice. Ai incredere in mine de data asta
Tin minte ca la 3 ani am fost la tusa la Neptun. Si acolo ei aveau feon de uscat parul, casetofon si alte lucruri ce le lasau turistii la tusa mea ca vedeau cat e de uimita de ele. Si tusa era o fire zbuciumata, ea si sotul munceau pe braci ca acei straini sa se intorca si sa le mai povesteasca de la ei, sa le mai zica de civilizatie. Normal ca stateau cu teama de alte cele de ce se putea intampla daca partidul.
..Eh, asa am avut ocazia eu sa fiu inregistrata pe-o caseta intreaga, intr-un interviu amplu (nu cred ca realizam ca ma intreaba sa ma inregistreze) si foarte fain. Si cate nu spuneam… si cu ce dezonvoltura… Intre timp caseta s-a stricat, nu a mai mers. Dar pana ce am mers la scoala tot am auzit-o si eu si am inteles-o. Zilele trecute regretam ca nu mai am caseta. Ca nu-mi mai aduc aminte exact ce si cum. Voiam sa ma regasesc parca pe banda aia (nu stiu daca e normal dar nici nu-mi pasa).
Acum ma gadesc ce noroc au cei ce isi au copii inregistrati la “Copii spun lucruri trasnite” sau in alte imprejurimi. Asta in cazul in care copii vor fi ca mine si vor vrea sa fac din cand in cand o calatorie in trecut.
Uite acum mi-am amintit ca la 3 ani atunci am fost cu var’mea pentru prima data la Cinematograf, la Neptun. Stiu ca era 3 lei sau 3 bani biletul. Fix cat o minge de pingpong.
Si cum noua ne placea tare acolo piesa de dimineata de la copii – “O printesa pentru un print” (vorbea in romaneste peste straineasca initiala si mai prindeam si cuvinte straine), ziceam ca vrem iar cate o minge si iar vedeam filmul. ( Nu ne-ar fi lasat ai nostri in fiecare zi la cinematograf, insa sa ne priveze de-o minge de ping-ping… si apoi…var’mea era mare, avea 4 ani si se stia cu din astea) Si-mi mai aduc aminte ca se intalneau printesa cu printul la colt si isi spuneam in straineste “ai lov iu” si ne apucam si noi sa ne dam intalnire la coltul blocului sa ne imbratisam si sa vorbim in straineste sa vada copii mai mari care invatau limbi straine ca nu suntem mici si prosti.
Ueori cred ca as putea oricand sa ma comport iar ca la 3 ani, cu aceeasi naturalete si dezinvoltura si ca aia din jurul meu daca nu ma inteleg is prosti si nu stiu ce pierd. ;)
io când eram mică nu scriam şi nu desenam… în schimb vorbeam compensator. în consecinţă vocea mea se găseşte imprimată pe numeroase benzi de magnetofon şi nu mi-a părut rău niciodată (decât poate că s-a stricat megnetofonul şi benzile au rămas inutilizabile). dacă nu le mai publici bine, dar păstrează-le undeva scrise. lui căin-mare o să-i placă să afle despre călin-mic :)
Draga DoDu… nu vad vehementa :). Asa ma simt si eu fata de copil. M-am bucurat sa citesc ce spui.(nu-mi dau seama prea bine de ce m-am bucurat… probabil in compensare pentru datile in care m-a durut sufletul pentru copii pe care i-am vazut pusi in situatii pe care nu le meritau)
BlindGirl, multumesc de poveste. te invidiez umpic pentru increderea pe care o ai (ca ai putea sa te porti cu naturaletea de 3 ani). la mine e altfel :)
medeea: sa ma ierti ca vin cu raspuns atat de ‘practic’… dar eu zic c-ar trebui sa gasesti un magnetofon si sa-ti transpui vorbele in alt format. trebuie sa mai fie un magnetofon functional pe la cineva din bucuresti sau de la tine de acasa.
pentru toti: consemnarea pe blog a fost singura cale care a functionat pentru mine. ca am incercat sa-i notez vorbele si inainte de blog, fie electronic, fie cu creionul pe hartie. dar doar pentru blog am facut efortul de a le scrie cat mai inteligibil cu putinta si doar blogul pastreaza singur data insemnarii… si doar pentru blog fac backupuri periodice.
Inainte de blog scriam repede (si unde apucam) doar ideea principala sau cuvantul aparte… contand pe faptul ca revin si completez ulterior. data o notam doar ocazional… si unele citate erau intr-un loc, altele intr-altul, altele intr-altul si tot asa. pierdute sunt aproape toate… :D
Apoi… pentru cand va fi mare imi imaginez doar doua situatii posibile: Calin fie va fi incantat, fie va fi indiferent. Pentru acum nu mi-e clar cum stau lucrurile. Cred c-o sa vorbesc cu el despre asta. va tin la curent :)
mama mea avea un soi de “blog” intr-o agenda de prin ‘79. o rasfoiesc chiar si acum cu drag si, ca sa fie dreptate, acum m-am decis sa postez fragmente din ea pe blogu’ lu’ max. am zis!
@mara: … frumos :) (la tine e si mai complicat; parerea mea. postezi din ‘blogul’ mamei tale pe blogul copilului! :))
altfel- iata ca ma ajuta putin si diana care tocmai a postat urmatoarele:
Calin: “Eu cand ma fac mare, vreau sa ma fac cosmonaut!”
D: “De ce??”
Calin: “Ca sa ii pot aduce mamei o galaxie.”
(daca n-avea pagina pe blog, mai aveam eu (care-s la job acum) asa bucurie in seara asta? :) )
irina, asta e una dintre cele mai dragute perioade: cand incepe sa aiba opinii si sa-si dea cu parerea (am si eu un nepot care a implinit 4 ani acuma in decembrie) :) si pentru a-i da incredere si a-l lasa sa-si dezvolte personalitatea trebuie sa tii cont si de ce vrea/zice el. Ca sa ajungeti la un acord benefic ambelor parti ai putea incerca sa prezinti “problema” ca pe un album foto, in sensul ca tu scrii ce spune el pentru ca mai tarziu sa poata citi si el, nu doar noi, vizitatorii blogului :) ce zici?
de ce nu parolezi pagina? sa fie numai pentru ochii tai (si eventual ai unor prieteni?). Mama a avut un caietel in care nota “perlele” mele. L-a pierdut, apoi l-a gasit – cert e ca am dat de el prin liceu si mi s-a parut tare haios (tin minte si acum “vreau o taba sa bat in ea cu doua buzdugane mititele” – uitasem ca voiam sa fiu tobosar). Eu zic ca e pacat sa nu notezi frazele astea – pe blog daca ti se pare tie mai haios. Noi nu trebuie sa le citim neaparat, daca el nu vrea.
Eu cred ca la varsta la care se va putea descurca singur cu calculatorul, cand va intelege anumite lucruri (cum ca nu scrii din alte motive decat ca iti sunt dragi cuvintele lui si vrei sa le pastrezi din dragoste pentru el) o sa iti multumesca si o sa il bucure ceea ce ai scris tu despre el. Eu m-as bucura enorm daca mama mea sau tatal meu ar avea scrise undeva intamplari din copilaria mea. Imi place sa mi se povesteasca intamplari despre mine de cand eram mica si pe care nu mi le amintesc. Si lor le face placere sa si le aminteasca, deci nu cred ca faci nici un rau daca scrii despre Calin sau daca ii publici cuvintele. Sunt sigura ca iti va multumi odata. :)
Laur: asa am facut. explic in continuare rezultatele :)
lindabelinda: parolatul nu schimba fundamental situatia mea. tot intr-o dilema raman, cu fiecare prieten in parte (=sa-i spun sau nu parola?); (dar oricum ar fi mai bine, recunosc, decat neparolat cu totul :) )
Tomata: hai c-am rezolvat.
Tuturor: am vorbit azi cu calin despre asta. mi-a spus ca se bucura ca-i scriu vorbele in blog ‘pentru ca eu vreau sa fiu celebru si faimos’ :)). dar mi-a explicat si despre ce lucruri n-ar vrea sa scriu. lucruri care vor ramane intre noi :)
Este genial micutzul, ar fi pacat sa nu aflam si noi din secretele vietii de la el. Roaga-l frumos sa fie de acord sa mai postezi gandurile lui. Ii dam si “bacshish” daca vrea :)
@finix: ii spun lui calin ca i-ai zis genial; pare ca asta ar fi ‘bacshishul’ perfect pentru el :). (imi place nickul tau:))
Quote: “imi place nickul tau:)”
E mult mai bun decat persoana a carei identitate o acopera/descopera.
(Kinda offtopic, but you started it :P . Guess it (I) needed a reply.)
@finix: si eu am acum senzatia ca se cere un raspuns :)))
raspuns: tu stii cel mai bine. dar daca vrei, putem vorbi despre asta :)
asta asa sa va mai treaca de suparare http://www.dracusori.ro/dracusor-738-evil_me