(iarasi articol foarte lung si, iarasi, cei grabiti pot trece direct la ultima fraza)
Iertati-ma, dar am de gand sa vorbesc despre moarte. Pe mine ma preocupa. Tin minte o fotografie de la o inmormantare (cu mortul in prim plan) la care ma uitam pe furis cand eram mica (imi zisese mamaia ca nu-i voie sa ma uit la ea). Si eram fascinata de mort. Nu stiu cum sa zic… desi in fotografii toti oamenii sunt ‘inghetati’, eu am impresia ca pot deosebi, intr-o poza, un cadavru de un om care doarme. La cadavru mi se pare evident ca omul nu e. Si ma uitam la poza incercand sa vad ce-l deosebeste pe mort de vii, altceva decat faptul ca era in cosciug, inconjurat de flori. (n-am descoperit)
Pe la 10 ani…
… am avut un moment de rascruce vizavi de moarte… cand mi-a zis mama (la care m-am plans ca-mi pare rau ca fratele meu a murit la nastere) “daca traia el, nu mai erai tu” (fratele ar fi fost cu un an mai mare decat mine). Afirmatie ce mi s-a parut imposibila. Cum sa nu fiu, daca sunt?
M-am blocat si am incercat (indelung) sa-mi imaginez ca nu sunt. Pe vremea aia traiam mult in imaginatie si-mi era usor sa-mi imaginez orice. Dar sa-mi imaginez ca nu sunt, nu puteam. Mi-era mai usor sa-mi imaginez ca realitatea (si orice altceva) nu exista, decat ca nu exist eu.
Tot exersand senzatia ca ‘nu sunt’, mi-am dat seama ca nu vreau sa mor. M-a linistit partial gandul ca de cand ma nascusem pana facusem 10 ani fusese o gramada de timp (asa mi se parea atunci :P) . Ma gandeam ca-i posibil ca pana la urma sa te plictisesti de trait. Incercam sa-mi imaginez c-am trait de 6 ori mai mult decat traisem si mi se parea ca am in fatza o eternitate. Chiar e posibil sa te plictisesti in atata timp. Sau sa obosesti atat de mult, incat moartea sa fie o bucurie la fel de mare cum un somn prea mult asteptat.
Viermi sau foc?
Pana la urma am descoperit ca-i subiect tabu. Si ca daca se intampla sa apara la cineva vreo preocupare legata de marea trecere, preocuparea se refera la procedurile de inmormantare. Ori inmormantarea pe mine ma lasa rece (daca pot sa spun asa :D). Mi-era (si mi-e) indiferent cum o sa fie.
Pragmatic vorbind, m-am hotarat ca varianta in care atunci cand mori, dispari pur si simplu, desi imposibil de imaginat, e ok. Ai disparut. Sfarsit.
Dar daca nu dispari?
Am citit din marturiile celor care declara ca s-au intors din morti… m-am incurajat singura auzind ca unii regreta ca s-au intors, pe motiv ca dincolo era “bine”… m-am intrebat de ce vor unii oameni sa moara in mijlocul rudelor/prietenilor. (De fapt, singuratatea ma sperie cel mai tare. Singuratatea de atunci, care n-are nici o legatura cu singuratatea din timpul vietii. Poti sa fi inconjurat de oricate fiinte relevante si apropiate, cand mori esti singur.)
Iar zilele trecute…
… inspirata de Smilla (care povesteste uneori despre carti de dezvoltare personala), am cautat pe net cum e cu pregatirea (trainingul? :P) pentru moarte. Poate n-am stiut eu cum sa caut, dar n-am gasit nimic. Adica am gasit: studii despre anxietatea legata de moarte (cu utilitate doar pentru cei care au de gand sa ramana in viata in viitorul apropiat), sfaturi pentru cei care se gandesc la sinucidere, metode prin care poti sa mori, posibilitati de inmormantare… dar nimic despre cum sa te pregatesti sufleteste pentru moarte.
(nu m-am uitat la site-uri religioase, ca ele nu ma ajuta de loc; poti fi drept credincios (adica respectator al riturilor religiei tale) si-ti poti construi un sistem care sa precizeze exact ce se intampla cu tine dupa ce mori. Dar nu cred ca asta te scapa garantat de singuratatea din preajma mortii. Si nici de intrebarea ‘dar daca n-o fi asa cum ma astept sa fie?’)
Mirare
Asa. Ce ma mira pe mine este ca, in aceasta epoca a ‘how to-ului’ (cum sa devii milionar peste noapte, cum sa ai succes la femei/barbati, cum sa-ti cresti copilul supergeniu, cum sa te descurci cu un sef tampit, cum sa fii fericit/destept), nu exista nimic semnificativ pe tema ‘cum sa mori cu bine’.
Nu-mi ziceti ca e un domeniu despre care nu stie nimeni nimic sigur, ca asta nu-i opreste pe “guru-ii” zilelor noastre sa ne explice orice despre orice altceva. Chiar cand n-au habar.
Oare nu exista cerere pentru felul asta de ‘cum sa’? Doar pe mine ma ingrijoreaza cele 5 minute de dinainte si de dupa moarte?
o, Doamne, deci e ceva in aer
azi mi-a venit revista Time Out, la abonament, ca de obicei
pe coperta, un craniu in toata splendoarea
pe fruntea craniului, scris cu pixu de cine o distribui revista: Christina Anghelina, Unirii
si acu’ vaz incoming link de la tine, deschid si scrie mare “Moartea”
brrrrrrrrr (si sunt raraita!)
acum, ca sa fim macabri pana la capat, iti raspund la topic: si mie mi-e frica de moarte. Cred ca nu e om la varsta noastra sa se simta confortabil cu ideea. Cred, totodata, ca e groaznic sa ai o varsta la care stii ca nu mai poti astepta decat moartea. Oamenii morti se disting de cei care dorm prin paloarea cu totul neomeneasca si consistenta de ceara a pielii. Am studiat problema, m-a fascinat cum degetele bunicii mele, incrusisate pe piept, pareau ca se topesc, ca ceara. Nu mai era nimic din ea acolo. Doar tarana.
cand eram mica am luat bataie pentru ca, trecand prin camera cu sicriul unei vecine, am inchis ochii si-am refuzat s-o privesc
dar vine o varsta cand privesti altfel moartea si o accepti, sa stii. am vazut la amandoua bunicile mele si la toate prietenele lor. sa ne tina Dumnezeu sanatosi pana la varsta aia si sa nu ne mai facem ganduri!
carte de self-help pentru infruntarea mortii nu exista, cred, in primul rand pentru ca e un subiect tabu si apoi pentru ca nici un om nu vrea sa se pregateasca constient pentru momentul cand nu va mai fi. toti speram sa fim nemuritori.
e drept ca credinta in Dumnezeu ajuta. foarte mult.
hm! multumesc mult ca mi-ai amintit de craniul de pe TO. posibil ca de la el mi-a venit si mie (ne-constient) inspiratia pe aceasta tema. ca eu i-am vazut coperta de ieri.
(dar ca sa continui in directia in care ai pornit tu: dupa ce mi-am postat articolul am remarcat ca cu exact un an in urma (cam) tot despre moarte scriam :D :))
(sa nu razi de mine, dar mi-am verificat propriul craniu de Time Out. pe al meu nu scrie nimic :))
ca sa abordezi subiectul asta iti trebuie mult curaj, fie ca o faci pe blog, fie ca e intr-o revista si cu atat mai greu mi se pare sa mai scrii si o carte de “how to die”… :D in orice caz, cred ca pe multa lume preocupa dar toti evita sa se gandeasca la moarte ori dintr-o frica inconstienta, ori din inconstienta pur si simplu. :P din pacate, moartea celor dragi cu care de obicei, ai de-a face vrand-nevrand te marcheaza in mai multe feluri iar unul major este acela de a te determina sa te gandesti chiar la propria trecere in nefiinta si incet-incet sa te si obisnuiesti cu ideea. cadavrele mi se par vulgare, impudice si inca ma crispez in preajma lor pentru ca accept cu greu sau chiar deloc pierderea. astept rabdatoare momentul in care o sa pot privi relaxata moartea. pana atunci, ma insotesc cu credinta. :D
” Silviu nu era un baiat precum altii. Era frumos, solar, inteligent, protectiv;Silviu era cel mai bun prieten al meu.
Am urmat amandoi acelasi liceu, aceiasi clasa. Statea in ultima banca, cu ochii lui negrii, atenti si mainile gata sa protejeze pe cine iubea; asculta lectiile in liniste si intervenea, punand in dificultate profesorii, prin simplele lui intrebari.
Ce-mi placea cel mai mult la el? Surasul. Aici eram de acord, la noi era de ajuns doar un suras ce inlocuiau vorbele.
In fiecare duminica ma duceam acasa la el, stateam asezati pe o canapea si ne uitam la filme. Imi amintesc cu drag primul “Diamant” din viata mea, da la Silviu vazusem primul televizor.
Ma ajuta sa inteleg cat de cat politica Romaneasca, imi explica ce nu functiona, ce trebuia schimbat,apoi asculta opinia mea. Il iubeam pentru asta. Stia mereu sa vorbeasca la fel cum stia sa asculte pe cineva, te privea direct in ochii.
……………………………………….
In una din aceste zile, intr-o zi neagra in care urasti totul in jurul tau pentru simplul motiv ca problemele tale sunt cele mai grave de pe pamant,mi-a zis: ” Anca, vreau sa sti ca nu am frica de moarte”.
Am ramas impietrita, ochii mei verzi se pierdeau in suflul energiei sale misterioase. Aveam o proasta presimtire. L-am rugat sa nu mai vorbeasca asemenea tampenii, i-am zis sa nu rada mortii…
Imi raspunde: ” Anca, eu nu rad mortii, pentru ca moartea e durere. Cine cunoaste ce e durerea, nu rade.Eu respect moartea, si respect si punctul tau de a te teme de moarte”
Aceia a fost ultima duminica cand l-am vazut, cel putin in persoana.
Intr-o luni, in prima pagina din Adevarul, am gasit doua dintre cele mai frumoase poze ale sale, suradea.
Era mort, ucis cu un glont in inima, de cel care trebuia sa-l protejeze, tatal lui.
La iesirea din scoala, o femeie cu un reportofon in mana dreapta, ma opreste rugandu-ma sa vorbesc despre Silviu, aflase probabil ca eram singura care putea vorbii despre el.
Am facut cativa pasi pentru a ma indeparta de cogegii de scoala care tocmai plecau acasa, veseli, galagiosi. Nici unul nu observa ca lipseste o persoana importanta, o persoana speciala.
Priveam ochii albastii ai jurnalistei, am avut puterea sa zic decat atat : ” Silviu nu avea frica de moarte, el stia un lucru pe care o parte din oameni il igniora”.
Am fugit, am ajund pe o straduta, m-am oprit la intrarea unui bloc, plangeam.
Au trecut foarte multi ani de atunci, acum, sunt mama unui baietel frumos, solar… Il chiama Silviu, iar eu sunt convinsa ca Mie NU-MI ESTE FRICA DE MOARTE.”
ITI DEDIC ACESTE RANDURI IRINA, ESTE DESIGUR FICTV TOTUL, DORESC SA TE REGASESTI IN ELE LA FEL CUM O FAC SI EU.
(ps: acum sa faca lumea confuzie, zicand ca sunt femeie. :)proza e proza, scrisul e scris:P )
Nu stiu de ce multi se gandesc la singuratate cand se gandesc la moarte. Eu stiu ca :
-1 - o sa traiesc in amintirile celorlati (De aia vreau sa-mi cante Cargo - “Aproape de voi” si lumea sa-si aduca aminte de mine asa cum eram)
2- dincolo am si acolo destui prieteni si cum ajung sper sa ma intampine bunica de pe mama, care m-a crescut. Abia astept sa schimb niste pareri cu doamna de romana si cu cea de franceza, probabil ca s-au plictisit unele de altele si asteapta un suflu nou. Peste alti multi ani o sa imi revad copii, nepotii, totul va avea continuitate.
Asta pentru ca nu ma prea preocupa containerele create de religii ( iadul/raiul) dar am eu certitudinea ca sufletul nu moare, doar corpul dispare. Un fel de inaltare/asceza sa-i zicem, unde sufletele traiesc intr-o lume imateriala unde se simt mult mai bine discutand doar de lucrurile esentiale si fiind inconjurati de sufletele celor dragi lor.
Deci te nasti si mori singur (desi pe planeta mai mor si se mai nasc oameni odata cu tine) dar intotdeauna, cat vei exista ca suflet nu vei fi singur. Asa simt eu.
Si din cate stiu in toate religiile chit ca te pedepsesc in iad, chit ca de lauda in rai sau te baga in purgatoriu, asa, ca suflet, nu esti singur, intotdeauna esti inconjurat de alte suflete de-ale semenilor tai.
Pana si ateii cand si-au imaginat iadul ca sa faca misto si-au imaginat oameni in situatii imposibile, absurde, repetabile la nesfarsit. Dar tot in relatie cu alti oameni/suflete.
Sau mai e si varianta in care daca acest corp cedeaza sau existenta o ia pe o cale gresita, ti se da alt corp sa o iei de la inceput, prin reincarnare. Dar de singuratate nu am auzit nimic.
:) pai si vrei sa existe cineva care sa spuna cum si la treaba asta? sau sa nu te mai ingrijoreze?:) daca clar nu e niciun specialist care stie precis cum e, de sa asculti pe unul care s-ar da asa?..:) si nici sa poti sa-ti dai tu seama singura cum e sigur, nu poti; ..ca pana una alta eti nca om(deci nu mai mult:) ), si asta presupune sa fii om, sa nu stii sigur/cu exactitate. Dar, tot e ceva poate un om sa faca, zic io. anume ca fiecare sa aiba propria lui cautare si aducerea noastra in armonie si legatura cu materia din jurul nostru(adica si cu divinitatea), deci sa acceptam ca nu putem stii sigur totul
nu-i asta important, cand mai ales poate asta e si ideea: sa nu stii, iar dc ai stii ai vrea sa nu mai stii.. pt ca pierzi ocazia de a creste,evolua..etc:)
ps: iar dau un link, de care i-am zis si aidei si altora, cand a venit intr-un fel vb, ca acuma; nu stiu dc l-ai citit, asa ca dc ai facut-o deja..io nu stiam:); ..aici ii:
http://aprozarnet.com/?p=18 (Obisnuitele intrebari(de zei si de noi))
mie mi-e atit de frica de moarte incit refuz sa vorbesc despre subiectul asta. e tabu, atit de tabu ca nici la psiholog nu vreau sa vorbesc despre asta. problema e ca frica asta se manifesta foarte concret sub sindromul (cum il numesc eu) “legat drobul de sare pe soba”. adica mi-e frica sa inot, sa sofez, de umbra pasarii care zboara si a mingii care e in aer. mai am si altele, si mai ridicole. puteti sa rideti de mine, da’ e grav:(
nu prea stiu ce sa zic. comentariile voastre sunt elaborate, iar mie imi lipseste abilitatea de a scrie ´pe scurt´… ar trebui sa mai scriu un articol ca sa raspund la tot.
multumesc de perspectivele impartasite (si de link)
Smilla: cum sa fii batuta pentru ca nu voiai sa te uiti la o vecina moarta??
iar moartea -tabu… multe foste tabuuri au fost … vulgarizate in zilele noastre. ne credem nemuritori? … nu prea cred :). adica, imi imaginez ca depinde de varsta. si asta mi se pare ciudat, ca ne credem nemuritori in conditiile in care singurul lucru sigur, in viata, e ca mori. :D, :)
aiaciu: eu cred ca o carte despre cum sa mori ar avea foarte mare trecere. nu am insa idee ce ar putea sa contina :)
cadavrele… da. sunt ciudate si pentru mine. le ocolesc cat pot :D. dar mi-ar fi greu sa le zic impudice, pentru ca pt mine ele nu mai sunt oameni.
veverita: :)
BlindGirl: ma opresc la ó sa traiesc in amintirile celorlalti´. ca nu-s de acord :). adica sunt de acord ca existenta fiecaruia dintre noi contribuie la modelarea celor din jur. si ca pentru cei care raman in viata, amintirile pot fi foarte valoroase. dar ´eu´ nu sunt in amintirile lor, decat metaforic vorbind. sau ca amprenta. dar nu ca fiinta.
iar cu prietenii de dincolo, cam asa simt si eu. unii dintre oamenii care au murit m-au lasat cu dorul de a-i regasi dincolo. si, pe masura ce trece timpul, imi imaginez ca numarul celor care fac ca lumea ailalta sa devina … prietenoasa pentru mine, creste.
aprozarnet: nu stiam postul, l-am citit acum. nu stiu daca o sa reusesc sa exprim ce vreau sa spun, dar incerc. mi se pare util sa traiesti ca si cum dzeu exista. e posibil sa existe, caz in care ne lamurim cu totii, macar dupa moarte. dar daca nu exista, si ai trait fara ´grija´ lui, e posibil sa fi dus o viata chiar cu totul inutila. daca El exista, mai ai o sansa sa indrepti ceva dupa, daca El nu exista, atunci viata e singura ocazie pe care o ai de a face lucrurile ¨bine¨.
ps: banc oarecum tematic, primit pe mess
Un elicopter s-a prabusit intr-un cimitir. Politia a descoperit peste 500 de morti. :)
Aida, vrei sa ne batem in fobii? :))
nici la fobii nu sint campioana:((
Irina, bancu ala e de la vipera? :)
noi existam.. intr-un glob de sticla. si tot ce vedem in jurul nostru dupa globul asta de sticla e aspru, inghetat sau/si pustiu..
deci, noi suntem o.. “minune”? :) :))
adica cum e gandirea noasta:) :
spunem ca suntem rationali si ca nu credem in ce nu vedem. dar ideea e, dar noi pana unde vedem?
este ca si cum io daca stau in Caracal si n-am plecat niciodata de acolo si deci nu stiu/cunosc altceva, sa nu Cred ca mai exista si altceva. Si sa mai zic asta si din cauza ca sunt rational:)
Tocmai ca e total irationala gandirea asta.:)
Dar NU, noi stim totusi si ce e dincolo de Pamant si cums-au format lucrurile, nu?
Normal, toata lumea stie. a fost “big bang-ul” care era un punct din care a iesti universu.
In primu rand, asta o accpetam cu usurinta “ca dintr-un punc a iesit un univers.. care e infinit.. dar care totusi se mai dilata si se mai contracta” :)
Dar sa trecem si peste asta, accptam astea ca atare ca asa le-am invatat si stam si noi mai linistiti asa, ca “stim”. la fel cum stiu si io daca as fi Caracal.:)
Okay, universu a venit din pct-u ala. Dar PUNCTU ALA, de unde a aparut frate?:) Si inca o intrebare, ca doar suntem rationali noi, nu? Ce era frate IN JURUL punctului? :)
insa.. cu toate astea, noi nu credem ca exista ce putem sa vedem.
PS: al naibii AER, cred ca e o inventie de la guvern sa ne tina ocupati cu respiratia :)
Salutare tuturor, la moartea tatalui meu am ramas marcat pentru ca eram cetati, mereu ne certam eu asa sunt, am o opinie si o apar.M-au marcat urmele de la autopsie, capul taiat, era tot corpul macelarit. Ma gandeam: “Oare cand ii scoteau medici creierul mai simtea ?”. A murit cand eram certati si nu a mai fost o impacare, nu a fost adio sau la revedere a plecat intr-o noapte la job si a plecat. Cred ca toti trebuie sa nu lasam pe maine ce putem face astazi.
Nu stiu daca sa zic da exista viata dupa, pentru ca uni am vazut ceva, poate fi reactia dintr-un creier ce se pregateste sa isi inceteze activitatea, ca la calculator “Turn Off” dar tot ca la calculator poti da doar “log off” .
Pana la urma toti plecam :”Cine pleca ultimul, sa stinga lumina si ne vedem noi, poate aici, poate dincolo, poate nu ne mai vedem niciodata “.
“I’m not afraid of dying . . . I just don’t want to be there when it happens.”
Woody Allen
sa-mi aduci aminte cind public “tata? doar fotografii.” sa-ti dau un exemplar.
Aida: hai ramai tu prima, ca nu ma supar. de fapt, eu n-am multe, nu stiu ce m-a apucat sa ma bag in seama :P :)
aprozarnet: eu inteleg ce zici. dar :). exact in acelasi fel poti argumenta inexistenta sufletului (cel de dupa moarte): noi ne imaginam ca vom continua sa existam, fie si in alta forma, pentru ca nu putem concepe faptul ca n-am fi. adica pentru ca ne-am nascut si trait doar in caracal (stim doar cum e sa existam), nu putem imagina ceva dincolo de orasul natal (nu stim ca putem si sa nu existam).
mark: cam astea sunt optiunile, da. poate dincolo sau poate niciodata.
finix: mi-e teama ca daca WA moare inaintea mea, doar la vorbele astea ale lui o sa ma gandesc. :D :)(d’aia e el destept; stie sa zica pe scurt lucruri in jurul carora altii se invartesc folosind 1001 cuvinte)
uhi: probabil ca n-am sa-ti aduc aminte. dar ma bucur ca te-ai gandit sa-mi dai un exemplar :)
veverita: (te uitasem:D)… de la vipera, da. doar ca si vipera tot pe met l-a primit. autor necunoscut, asadar.
eu is senil si “cam” batrin…
n-am stiut sa-ti raspund intr-o prima faza. in a doua, am zis sa incerc totusi…
pentru mine ¨intentia¨ chiar conteaza. asadar, ma bucur ca te-ai gandit ca mi s-ar potrivi o carte (depre o carte vorbim, nu?). si aceasta bucurie ramane. acuma, de mi-ai si da-o, m-as mai bucura o data. de nu mi-o dai, nu ma intristez. in schimb, daca mi-o dai pentru ca o cer… nu se mai pune. si parca se spalaceste umpic si bucuria care era de la intentie (aia, care conteaza) :)
deci: multumesc de gand:)
Ma feresc sa scriu despre moarte pentru ca am facut greseala sa vorbesc deschis cu niste oameni care s-au speriat. Si de mine si de naturaletea cu care am vorbit. Din 1999 pana azi au plecat de langa mine o multime de oameni dragi. Foarte tineri toti. Am ajuns sa fiu atat de obisnuita cu gandul mortii incat ma sperie un singur lucru: ce vor face ai mei daca, Doamne Fereste!, mor inaintea lor?! Mi-am spus in minte over and over ca Moarte este o trecere catre ceva. Nu stiu catre ce si nu imi mai pasa. Am ajuns sa stiu slujba de inmormantare pe de rost..Este clar ca in mintea mea, pe lumea cealaltqa sunt campii de verdeata, sunt locuri unde nu mai e durere si intristare si suspin..Glumesc despre moarte si rad. Mi-este frica de moarte, atat de frica incat prefer sa rad. Nu imi este frica insa de un om mort. Cred ca am inteles ca omul fizic care nu mai are viata in el este asa..un ambalaj. Cel pe care eu l-am iubit si l-am pierdut este departe..Am ales sa fie sau pe o insula sau undeva…int-run loc verde. De unde a fugit toata durerea si intristarea. Nu cred ca e bine sa ne temem de moarte. Este ceva ce trebuie sa vina. Sper sa vina foarteeeeee tarziu! Eu sunt usor cam prea directa. Am lasat o lista detaliata cu EXACT ce vreau sa se petreaca daca o “mierlesc” inainte de vreme. Stiu exact ce muzica vreau sa se auda..Prietenele mele mi-au reprosat asta: Macar cand mori sa facem si noi ce vrem!
Poate ca am invata sa traim cu gandul mortii mai usor daca am intelege ca este o trecere si atat. O trecere catre “departe”..
Intre timp, noi sa fim sanatosi..
avand in vedere ca nu citesc genul de carti “how to” (si nici nu prea le vad rostul) probabil ca nici una legata de moarte nu m-ar fi tentat.
anyway, nu ma ingrijoreaza/sperie moartea. m-a ingrijorat la un moment dat, doar din perspectiva ca nu va ramane nimic dupa mine…acum insa, stiu ca va ramane.
un copil schimba perspectiva foarte tare - te face neinfricat :)
si da, cred ca insotirea cu credinta (mi-a placut cum a sunat, aiaciu) ajuta!
PS: poate suna stupid dar, oamenii chiar fac poze la inmormantari?? nu de alta, dar nu vad motivatia.
@Papermoon-ul: … sanatosi sa fim, da. :) (merci de comentariu :)… pe mine m-a atins, ca am si eu aceeasi senzatie cu prieteni aflati ‘dincolo’).
@theo: am si eu copil. dar la mine e chiar pe dos. de cand am copil sunt ceva mai prevazatoare decat inainte. vreau sa fiu pe langa el, la modul concret, cat mai mult.
poza era foarte veche (1970-75); si alta decat poza aceea nici eu n-am mai vazut. n-am idee daca asa se obisnuia mai demult (sa faci poze la inmormantare si sa le dai participantiilor aflati in viata), sau daca era o initiativa singulara, a familiei respective.
cat era f mica, da! mi-era …nu teama, dar aveam un gol la gandul ca nu va tine minte. nici acum nu e prea mare. numai ca acum fac sau facem impreuna lucruri care sa-i ramana.
si nu ma doare inima ca n-as mai fi, ma doare inima ca ei ii va fi greu uneori fara mine.
…nu ma gandesc insa prea des la trecere. incerc doar sa ma bucur de cat mai e! :)
Si mie imi era frica de moarte..
Si mie,din cauza educatiei spirituale primite cred,imi era frica de moarte,imi era frica de morti,imi era frica sa privesc trupul fara viata.Nici cind a murit mama,nu am avut curaj sa o privesc,defapt cred ca vroiam sa-i pastrez imaginea vie..
Si uite ca,meseria mea,m-a impins sa dau piept cu dusmanul,cu moartea,si nu e kiar asa de rau,nu e…
Mi-au murit 3 pacienti in 2 saptamini,si a trebuit sa ma ocup de ei,sa-i spal si sa-i imbrac pina veneau rudele si familia sa-si ia ramas bun de la ei…
La inceput mi-a fost frica,am intrat in panica,am stat linga un pacient care si-a dat ultima suflare linga mine,sub privirile mele,si culmea am rasuflat ushrata si eu…Parea atit de linistit,de calm,in sfirsit a scapat de suferinta si-a gasit linistea undeva in neant…
De acum nu mai imi e frica de moarte…..
@Florina (si theo :)): …cu speranta asta traiesc si eu, ca pina la urma o sa ma invat cu gindul :).