femeia simplă

[autor: Mugur]

De când eram mic și nu știam ce presupune un aeroport mi s-a părut că cel de la Băneasa e prea mic și prea urât. Dar, dacă nu mă înșel, pe vremea aceea era doar muzeul aviației. Impresia de autogară de Fâlfani mi s-a format definitiv atunci când am avut contact direct cu acest aeroport, adica am așteptat și am condus acolo rude și prieteni sau când m-am transformat și eu în cumpărător de bilete low-cost. În fine…
Așteptam o mătușă să vină din Spania. Era deja miezul nopții și vocea electronică și plictisită a funcționarei de la ghișeul de informații anunța fonfăit la fiecare cinci minute câte o întârziere de cate o jumătate de oră. Aveau să se adune până la urmă o mulțime de anunțuri care au însumat o întârziere de câteva ore.
Se făcuse deja răcoare, iar în jurul meu se umpluse de oameni suspecți, care fumau și înjurau, făcându-mă să strâng bine cu mâna geanta cu portofelul și telefonul și să mă învârtesc ca un titirez, pândind potențialii atacatori. “Ce-oi căuta eu aici?” mă gândeam eu, întărindu-mi convingerea (dacă mai era nevoie) că sunt ca un diamant într-o troacă. Poate că în alte condiții, acest gând mi s-ar fi părut deplasat, dar acolo era perfect potrivit. Eram pur și simplu din altă lume! Convingerea avea să capete tăria granitului pur când ușile cu senzor electronic s-au deschis dintr-o dată și în sala de așteptare a năvălit un grup de trei oameni agitați. Doi bărbați – unul mai tânăr, altul mai în vârstă – și o femeie. Văzând cât sunt de asemănători, am tras concluzia că sunt mama, tata și fiul – lucru care, de altfel, avea să mi se confirme. Erau de la țară și, evident, se purtau ca atare. Iată dialogul de început între mamă și tată:
- Aci e?
- Ce să fie?
- Iroportu’ unde vine Marcel…
- Aci o fi…
Și tatăl se uită de jur-împrejur, nedumerit. Pe fața lui i se citeau toate gândurile: “Ăsta o fi iroport sau ce? Că tare seamănă cu autogara noastră!”. Aici, deși nu i-am auzit gânurile, i-am dat dreptate. S-a șters la nas și apoi de geaca din piele neagră, roasă, care mirosea a porc și tutun (model adoptat de altfel de întreaga familie) și a continuat să se uite tâmp în jurul lui.
- Aci e, mă? a insistat nevastă-sa.
Neprimind nici un răspuns, a început și ea să se uite în jurul ei, mișcând buzele în timp ce citea anunțul de pe perete: “Romania, always surprising!”. A lăsat baltă cititul, că nu înțelegea nimic și a mai întrebat încă o dată:
- Mă, ai e? Ce dreacu’! Nu răspundeți nici unu’?
- Ai e, bre mămică! s-a milostivit fiul, scoțând mâinile din buzunarele gecii-model universal și gesticulând amplu. Nu văzuși, bre, că era avioane afară?
Femeia, având o urmă de luciditate în cap, a insistat:
- Da. mă, am văzut și io. Da’ mai e un iroport mai încolo-șa
- Am venitără la ăl care trebuia! a concluzionat capul familiei, curățându-și unghiile negre cu ghearele crescute la degetul mic anume pentru a servi acestui scop.
- Ete, da’ deștept mai ești tu! a zis femeia. Și și-a înnodat basmaua, schimbând și conversația inteligentă de până atunci: Da’ ce trage acilea-șa! Ca pă câmp!
A mai stat un pic liniștită, dar s-a impacientat brusc auzind vocea electronică, care anunța din nou că avionul pe care îl așteptam cu toții mai întârzia:
- Auzi, mă! Ce zice, mă? Ați fost atenți, mă?
- Da’ ce? Tu n-ai urechi să auzi? A zis pe românește. Cică întârzie…
- Cine? întrebă ea.
- Avionu’, fă, ce dreacu’? Ești proastă? Ce? Acilea-șa anunță trenurili sau avioanili? Nu suntem la iroport? La gară ajungem dup-aia!
- Așa-i, a îngăimat ea supusă, după care s-a uitat iarăși la ușile electronice care se deschideau într-una, fâcând un curent care-i fâlfâia bietei femei colțurile basmalei.
- Auzi, mă? întreabă ea pe atotștiutorul ei bărbat. Da’ de ce dășchide ăștia ușili alea tot mereu, tot mereu?
Bărbatul nu a auzit sau poate că nu voia să se umilească și să răspundă că nu știe. Așa că a intervenit fiul, luând o mutră importantă:
- Bre, mămică… Vezi tălică luminița aia de deasupra la uși?
- Da, o văz.
- Ei, bine, luminița aia sâmțăște când e un uom la ușe, și comandă la ușe să se dășchiză. Nu le dășchide niminea, să dășchide ele singure! Ai înțeles?
- Da, a răspuns ea, total neconvinsă.
Nu am mai stat mult. Tocmai voiam să ies puțin afară, să iau niște aer curat, când vocea electronică a anunțat, la fel de lipsită de emoție ca și până atunci: “Cursa Blue Air de la Valencia a aterizat de 10 minute!”.
O panică de nedescris a cuprins pe cei trei. E drept că și în restul grupului începuse o oarecare forfoteală…
- A venit Marcel! A venit Marcel al nostru! zbiera fără control tatăl familei.
- Da’ de ce nu-i dă drumu’? Cică e acilea de 10 minute? Ce le face? întreba mama.
Nu i-a mai explicat nimeni, căci ușa fermecată s-a deschis, un angajat al aeroportului a proptit-o cu un pietroi, și în curând au început să iasă de acolo călătorii. La un moment dat, îmi văd mătușa de 80 de ani cărând cu greu bagajul de mână pe care îl avea. Îi fac semn cu mâna și ea vine spre mine, dă drumul la geantă pe jos și îmi spune lividă:
- Aoleu, am stat lângă unul care nu și-a dat geaca de piele jos de pe el tot drumul. Puțea a cocină! Nu mai vin cu bilet din ăsta ieftin cât oi trăi!
Am pupat-o, dar n-am apucat să-i răspund, căci familia de neandertalieni din spatele meu au început să zbiere, văzându-l pe Marcel al lor:
- Uite-l pă tâmpit! A venit, idiotu’! Uite, bă, ce față are!
O efuziune de neoprit, în care i-au servit lui Marcel toate apelativele din seria celor trei de mai sus împreună o garnitură de pumni de simpatie care l-au făcut pe Marcel să sune ca toba mare de la fanfară.  Marcel s-a apropiat mândru, și-a scos ochelarii de soare (de ce-i avea, doar era 1 noaptea!?), s-a scărpinat în ureche și a murmurat cu superioritate:
- Ce faceți, bă țăranilor?
După ce l-au pupat vârtos, mă-sa și tac-su au încins o sârbă. Fratele cel mic s-a apropiat și el, i-a dat și el lui Marcel un pumn în spate și o palmă peste ceafă și l-a întrebat cu drag:
- Veniși, mă handicapatule?
- Venii, mă! a răspuns cu duioșie Marcel, înmuiat probabil de coregrafia executată de părinții lui care râdeau și plângeau, cu gurile știrbe lățite pe toată fața.
Eu rămăsesem cu gura căscată, mătușă-mea la fel, iar ceilalți dimprejur se uitau și ei – e drept, mai cu indiferență decât noi – la emoția degajată de micul grup. Într-un final s-au oprit, moment în care mătușă-mea mi-a șoptit îngrozită:
- Ăsta e ăla lângă care am stat!
- Și au am stat lângă ăștialalții, rudele lui! Te înțeleg perfect. am replicat eu. Hai acasă!
Ne-am întors, dar ne-am trezit izbiți din spate de familia veselă, care cu gențile lui Marcel, care cu Marcel, care dansând drăcește în continuare.
- Și tu – nimic! îmi zice mătușa.
- Adică? întreb mirat.
- Ai văzut cum se primește un om? N-ai sărit, n-ai zbierat? Măcar puteai să mă aștepți cu o floare!
Ce să fac? Avea dreptate. Dar aș fi eu în stare să fac un asemenea spectacol în public? Nu cred. Am plecat ușurel, dar împăcat cu mine însumi, cu mătușa la braț, uitându-mă și eu la anunțul de pe perete: “Romania, always surprising!”. Înțelesesem exact mesjul.

In continuarea fireasca a urarii de bine. Autorul pozei- tot Mugur.

(de nu se vede, click pe poza pentru marire)

Stiti reclama aia de la Rompetrol? Aia cu angajatii (tineri) care cinta la diverse instrumente? Aia care nu place nimanui?

Mie imi place. Mult :). Nu-s pasionata de reclame, nu le stiu- mai ales ca nu prea zabovesc la tv nici cind se intimpla lucruri mai interesante decit publicitatea. Reclama rompetrol e, cred, singura pe care, daca o nimeresc intimplator, ramin sa o vad pina la sfirsit. E senina, dinamica fara sa pice in heirupism, oamenii aia mi se par relaxati… nu-i putin lucru sa arati relaxat si ok cu tine insuti cind cinti la instrumente ridicole (ca unii la asa instrumente cinta). E cu joaca, cu naturaletze… si n-are nimic din suficienta pe care o transmite de obicei ‘multinationala’.  Si cum ziceam, cred ca e singura pe care o stiu dintre reclamele aparute in ultimul an la noi.

Ba pardon, stiu ca mai exista si aia care e cu Celelalte Cuvinte ca fond, dar in acel caz habar n-am la ce/despre ce e reclama. Stiu ca exista doar din cauza muzicii, pe care nu pot s-o ignor; o remarc si atunci cind “ruleaza” pe tv-ul vecinilor si abia aud despre ce vorba :).

Celelalte Cuvinte – Daca Vrei

Sau cintecelul asta, care m-a oprit din tot, cind l-am auzit prima data:

Celelalte cuvinte-Un sfarsit e un inceput

Asa. Cu Celelalte Cuvinte cred ca multa lume va fi de acord, ca-s de placut. Dar cu reclama rompetrolului cum ramine? de ce nu va place?

[articol scris de Mugur]

Trebuia sa dau treapta a 2-a si aveam o uniforma noua. Pantalonii erau cam lungi, asa ca m-am dus la Croitoria din cartier sa rezolv problema. In pravalie era croitorul care, in afara centimetrului atarnat de gat, nu parea deloc croitor. Avea un aer foarte distins, de lord englez (sau cam ceea ce-mi inchipuiam eu despre lorzii englezi). Am intrat sfios, i-am expus problema si ei mi-a zis, concluzionand scurta mea expunere:
- E prea lungi PALTALONII?
Evident, toata impresia de inceput s-a prabusit. El a continuat:
- Ca daca e prea lungi, ii scurtam MOMENTAL! E gata poimaine…
“Pai cum poimaine, daca era vorba ca “momental?”, mi-am zis in gand, nedumerit.
- Mai doriti si altceva?
In clipa aceea, ma gandeam ca daca ar scrie ce spune,, intrebarea ar fi aratat asa: “M-ai dori-ti si altceva?”
- Nu, multumesc. E bine ca sunt gata poimaine si nu raspoimaine, cand ma duc sa dau examenul.
- Ce examen? intreaba el foarte interesat, cu un aer de mentor/parinte/maestru/intelept.
- Treapta.
- ?!
- La liceu, adaug eu, vazandu-i privirea bovina dar in continuare plina de distinctie.
- Aha… Pe vremea mea nu era trepte.
Nu m-am mirat nici in gand, nici oral, pentru ca nu mai puteam. Aveam nevoie de aer. Si repede! Am iesit.

…

Au trecut zilele si m-am dus sa-mi “ridic” pantalonii. Nu pe mine, ci de la Croitorie.
- A, dumneavoastra sunteti! Cu paltalonii de uniforma pentru treapta…
- Da, zic zambind. Sunt gata?
- E gata, cum sa nu fie gata! Am zis “momental”, m-am tinut de cuvant! La NOI (si a zis “noi” cu un ton imperia, aratand peretii magazinului ca si cum ar fi prezentat mmosia conacului!) in pravalie, cuvantul in fata la client e sfant!
M-a busit rasul cand tocmai se intorcea cu spatele. Mi-a adus “paltalonii” si, tocmai cand am dat saa ies pe usa, lordul-croitor a ridicat un deget si mi-a urat complice, cu o voce de om care a trecut prin viata si stie de toate:
- SUBCES!
Asta a pus capac. M-am dus spre casa cu PALTALONII pe mana, am TRANVERSAT pe partea CEALANTA si M-AM RAS tot drumul. Am luat si treapta. Cu SUBCES, as putea spune. Cam atat pe acest subiect.

Si sa vorbim la fel.

Adica
propRietar, nu propietar
celalaLt, nu celalant
boLNav, nu bonlav
repercusiuni, nu repercuRsiuni

As imparti multele greseli care se pot face cind vorbesti limba romana in 2 categorii: greseli greu de corectat si greseli usor de corectat (imprevizibila categoria 2, stiu).

Greu de corectat sint cele de fond, cele care indica indubitabil ca nu stii gramatica (nu vorbim de typos aici, da?): daca nu deosebesti <s-au> de <sau>, scrii <nesimtit-o> cu linioara, te incurci la numarul de i-uri din <as dori>… atunci e foarte probabil ca ai multe alte … dificultati. Degeaba iti explica un binevoitor ca daca <sau> poate fi inlocuit cu <ori>, atunci se scrie fara linioara. Ca tot nu vei sti cum sa scrii <veti>… sau <imi>.

Greselile usor de corectat sint cele punctuale, care tin de forma. ¨Vinovatul¨ are 1-2-20-101 cuvinte pe care le stie/scrie/pronunta gresit. Si aceste greseli nu tin neaparat de educatie, ca se intimpla ca oameni altminteri cultivati sa foloseasca gresit cite un cuvint. Greselile astea se corecteaza una cite una, pe masura ce omul afla ca greseste. Asa ca … spuneti-i!

PS: voiam sa trec la exemple de asa nu si <trimete>, daaar, verificind, am aflat ca dex-ul il accepta. totusi, <trimite> e prima optiune, si pentru dictionar.

Azi am descoperit 2:

- cind poftesc la salata de vinete, imi organizez mental facerea uneia simbata (ca mai devreme n-am cum)(+ ma indurerez ca trece sezonul de vinete si eu nu m-am saturat de ele), dar ajung acasa si gasesc salata de vinete gata facuta. si inca o salata tare buna.

- cind stau la job peste program, e noapte, ploua dupa ce a plouat toata ziua, si primesc un mail de job. Proaspat trimis de Altcineva care lucra la ora aia. Nu-s singura!

Bonus: uimirea zilei

Am scris un post de 3 rinduri si ma voi opri aici. Ia uite ca-s in stare de asa ceva! :)

Dupa cum anuntam pe twitter, saptamina trecuta karma mi-a scos in cale inca un drum, neprogramat, la mare. Speram ca voi ajunge intr-o Mamaie lipsita de turisti… in absenta carora plajele ar fi fost invadate de pescarusi, … cu vint in fatza caruia nici o coafura n-are pretentia sa reziste, si cu frig.

Si am ajuns la hotelul flora, acolo unde ajunsesera inca vreo 2-3 sute de tineri social democrati, la intrunirea TSD (+ intr-o vizita de binecuvintare, adrian nastase si primarul mazare). Vremea a fost frumoasa (in ciuda prognozei care anunta ploi), apa calda si curata. Daca e sa ma pling de ceva, ma pling de cearceafurile apretate (rau!) si de dna din sala de mese care aparea din cind in cind si cu glas patrunzator (de conducatoare de osti, inregistrat pe placa de gramofon) anunta: va ROG frumooos. sa ter-mi-nati de mincat. ati inceput la 12.30 si acum e ora 2. mie-mi vin baietii de la [nu mai stiu de la ce firma de paza] la 2. nu se poate asa! daaaa?

A fost ok. Oameni pe care ma bucur ca i-am cunoscut (nu erau de la tsd). Preturi uriase care m-au ajutat sa apreciez mai bine zilele perecute la 2 mai. Telegondola. Castel gonflabil. Meduze uriase, albastre. Ciori pe plaja. Pescarusi planind.

M-am intors simbata seara, purtind tricou cu mineca scurta. Si nu mi-era frig. Iar duminica dimineata, cu 7 cojoace pe mine, mergeam la cora. Si tremuram. Acum e toamna, vad. Si ma bucur c-am prins la mare ultima zi de ¨cit de cit¨ vara.

PS: alo, cei inscrisi la concursul pcnews! vedeti c-a inceput.tre’ sa mergeti la ei pe site, sa va prezentati motivul din care scrieti pe blog.

PS2: dnu mazare, spuneti-le, va rog, acolo, la flora! sa nu mai apreteze cearceafuri asa, in dusmanie. (desi, pe de alta parte, multumesc pentru oportunitate. ca de mult ma intreba Calin ce e aia ¨apretat¨ si nu intelegea cind ii explicam. acum stie ce e.)

PS3: hotelul flora, nu-i de stat in el daca vreti liniste. in schimb e locul ideal pentru cei care fug de singuratate. Din camera in care am stat m-am simtit parte la conversatiile vecinilor din stinga, drepta, sus+jos (citeva etaje) si din hol. ca toti se auzeau de parca erau colegi de camera. cu mine.

[Nicu Alifantis&Bacovia]

E toamna. Inevitabil, dupa ce se termina toamna, incepe iarna. De aceea va rog frumos sa transmiteti mai departe o informatie de care gospodarii care au grija de strazile noastre au mare nevoie:

Dupa toamna vine iarna. Iarna ninge!

Deci, care stiti primari (si alte ranguri de administratori de drumuri publice) si care puteti, transmiteti-le, va rog, mesajul meu.

Altfel, in curind vom auzi: „Iarna/zapada a venit pe nepregatite.”

plec la mare, in mod neasteptat, pentru citeva zile. de data asta netul ar trebui sa fie cu mine, dar cum experientele anterioare ma fac sa suflu in iaurt, prefer sa ma asigur (inainte sa plec) ca v-am spus:

la sfirsit de septembrie, Accept organizeaza iar curs de introducere in problematica gay, pentru psihologi, consilieri, asistenti sociali, asistenti medicali, medici sau studenti care se pregatesc pentru vreuna din aceste profesii. Trainere sintem eu si Dana Olteanu. Dana e fosta psihologa a ACCEPT, care a lucrat vreme de 4 ani cu clienti gay si rudele/prieteni d-ai acestora. Iar eu, nu doar ca am blog mishto :), dar …. sint si persoana potrivita pentru a tine aceste cursuri (pentru ca de 6 ani lucrez in domeniu, de exemplu, si stiu despre comunitatea gay mai multe lucruri decit comunitatea insasi)(glumesc; dar imi mentin si cu seriozitate afirmatia ca-s potrivita). Pe deasupra, am si un interes personal sa va aduc la curs; pina acum toti oamenii cunoscuti prin intermediul blogului au fost fie surprize placute, fie confirmari la fel :).

In cu totul alta ordine de idei vreau sa va impartasesc constatarea zilei trecute: inainte sa se sfirseasca lumea, oamenii au simtit nevoia sa citeasca lucruri scrise de femei simple. Mi-a crescut numarul de vizitatori, pe baza cititorilor veniti prin blogrolluri prietene.

si in inca o alta ordine de idei (dar nu chiar cu totul alta, de data asta), (ca oarece legatura cu inceputul articolului exista): am descoperit ca-i mai usor sa inoti cind esti gras. Da, m-am ingrasat. Pentru prima data in viata de adult. :))

[articol scris de Mugur]

Am o fosta colega care mi-a povestit ce a patit in noaptea dinspre luni spre marti. Trebuie sa mentionez ca in noaptea cu pricina a plouat, iar garnitura de fulgere si tunete a fost mai mult decat generoasa, facandu-ma sa sar din pat in mijlocul camerei, pe la ora 3… In paralel, ziarele vuiau despre experimentul care urma sa produca gaura neagra care sa ne inghita cu tot cu restul Universului. In paralel cu aceste intamplari, iata ce se petrecea intr-un apartament de bloc…

Sfarsitul lumii are culoarea mov

Am lasat o sticla cu must pe holul de la intrare si, la ora 4 dimineata, am crezut ca au venit hunii: nenorocita de sticla a explodat si eu m-am trezit fugind cu mainile in cap si ochii inchisi prin bezna, lasandu-ma purtata spre locul de unde venea zgomotul – ca sticla aia inca mai sfaraia de mama focului! Cand am ajuns in usa holului, prin intuneric, am vazut ca tzasnea de undeva un lichid si, in nebunia mea de dupa somn, am zis ca s-a spart conducta blocului si s-au spart si peretii casei. Asta pana am aprins lumina si m-am luminat: totul in jurul meu era MOV. Am luat sticla de must in mana (o tineam ca pe mitraliera si mustul ala continua sa zboare pe toti peretii). Intr-un final, a aparut si prietenul meu. Trebuie sa-ti spun ca el se ridica din pat abia dupa ce incearca sa-si dea raspuns la intrebarile care il ravasesc “ce s-o fi auzit? ce-o fi etc…”. Cand m-a gasit acolo, s-a apucat repede sa culeaga pantofii de pe hol. In timp ce lustruia la incaltari ma bombanea pe mine ca sa nu mai sar asa din pat, ca el poate face atac de cord. Eu, imbibata in must din cap pana in picioare, mi-am dat pantalonii de pijama jos si am ramas in chiloti. Si il aud la un moment dat, stupefiat: “Puiutu tu esti in fundu goool?”
Ce mai! Rasu’ -plansu’… Eram amandoi cu parul scolat in cap si ochii mari. Am stras must din hol vreo 40 min. Am adormit pe la 5 si ceva si m-am sculat la 7 sa ii calc camasi si acum… cica fac treaba la job.
Jur ca asa mi s-a intamplat. Sunt varza si acum fac haz de necaz, ca holu e in continuare MOV. Trebuie sa zugravim din nou!
Ca si eu am tinut sticla in brate cu aceeasi incrancenare ca in clipa in care am inhatat-o si aia a sfarait, cu dopu’ pus, pana s-a golit pe unde rasufla… Cred ca au auzit si vecinii, ca se auzea f tare la ora aia… Initial trageam ca bezmetica de usa de la intrare; noroc ca nu am putut s-o deschid, ca pictam in mov toata scara! Da…..
Si cand mi-a povestit Adi ca el a iesit dupa mine in usa…sa ma priveasca …si alergam cu mainile in cap -
am lesinat si eu de ras. Ca eu nu realizam, iti dai seama.
Din vis…m-am trezit la sfarsitul lumii!

Ziua Blogului, editia 4, a fost pe 31 august, si eu n-am stiut. Am aflat acum, de la de ce?, si ca a fost, si in ce a constat (off topic: ce mishto sint bloggerii care lasa feed complet cititorului care n-are net la indemina in fiecare zi)(de ce? blog are feed partial:)).

Sa revenim. Pe 31 august eram invitati sa facem reclama altor bloguri, mai ales unor bloguri mai putin cunoscute, sau care-s tare diferite de blogul propriu (uite aici, post factum, detalii despre Blog Day).

Ei, de multa-multa vreme tot vreau sa va invit sa cititi pe mult stimatele si tot asa indragitele prea smart cirese. Daca va place blogul meu, al lor va va placea de 10 ori mai mult. Zau…pe incercate, ca la pepeni! :) (sa ma ierte ciresele ca fac referire la alte fructe in prezenta lor!)

Asa incit zic sa folosesc si eu prilejul (de doar 10 zile trecut :)) pentru a va trimite la 2smartcherries

+ la 4 alte bloguri:

painkiller – care scrie o data pe luna, si nu in fiecare luna. singura varianta care va permite sa-l cititi ¨in continuare¨ e sa va abonati la el, pe email. El zice ´scriu ce vreau despre cei ce traiesc in lumea mea´. iar pe voi/noi nu va/ne lasa sa zicem nimic… ca nu lasa loc de comentarii.
da´i de ris. acum e cu mina in ghips.

4mall (pe care-l cauta ieri cineva la mine pe blog) s-a reintors (iar) printre bloggeri. e posibi sa plece repede, asa ca grabiti-va. ar fi spre multumirea sufletului vostru sa cititi, de exemplu, cum s-a inteles 4mall, la prima interactiune, cu o cala. (cala e o doamna cal)(articolul are si poza :))

dadatroll: tare diferit de mine (asta ca sa fie si un blog ´diferit´)… si s-ar putea sa-l prindeti mai greu chiar daca faceti parte din grupul cititorilor tinta. ca sa nu va rataciti va recomand sa incepeti, poate, cu acest articol.

hiperbol: poze sublime si povesti din Kenya.

[Atentie! A se citi inainte, in timpul sau imediat dupa masa DOAR daca sunteti in timpul unei cure de slabire]

Din pacate pentru mine, la intoarcerea de la mare, in tren, am constatat ca animalutul care face trecerea om-maimuta (ala, de care se pling oamenii de stiinta ca nu l-au intilnit ca fosila deocamdata) exista. El (animalutzul) e cautat printre pietre, cind el (animalutzul) se misca de fapt, cu noshalanta, sub nasul nostru. Sub al meu, cel putin, un cuplu (baiat&fata) de vreo 20 de ani din aceasta specie a zabovit peste 5 ore.

Se facea ca eram intr-un foarte frumos si verde vagon de tren. Calatorii- grupati cite patru (adica 2 cite 2, pe laturile unor masute cu margini rabatabile). Mult m-am bucurat intii, ca era o ora la care mult pofteam la verde… si am crezut ca mi-a pus Dzeu mina in cap. Dar nu-mi pusese. Eu si Calin aveam in fata 2 tineri, aparent inofensivi… care mi-au trezit brusca si clara antipatie, la prima vedere. <Am luat-o razna>, mi-am zis intii. <Am ajuns sa nu suport oamenii asa, degeaba! Sa vezi tu ce de frustrari oi avea, de ma irita simpla prezenta a unor (prea) senini concetateni! >

Offff! Ce bine era de se dovedea ca ma uitasem degeaba crucis la niste bieti mielusei! Evolutia ulterioara acestor ginduri s-a grabit sa-mi ofere argumente (prea multe)… si sa dovedeasca incredibil de corecta mea intuitie.

Desi mi-as dori, n-am cum sa va redau multele si minusculele momente care mi-au transformat calatoria in purgatoriu. Cam tot ce faceau, pina si felul in care stateau (cind nu faceau nimic) era …. corectabil. Mult. Dar n-am sa va retin cu nimicuri. Incerc aici doar o terapeutica (pentru mine, nu pentru voi :P) redare a momentului forte, acela care ma urmareste inca, la peste 24h de la consumarea lui:

Asa. Cu vreo 5 minute inainte de clipa fatidica, baiatul se afla gazduit in blindele brate ale fetei sale. El incerca sa se odihneasca (aruncind din miini si din picioare si boloborosind din cind in cind- ca era suparat; ca voia sa doarma si nu-si gasea locul). Ea, cu feminina dedicatie, (si abnegatie) (si fixatie) il cauta … de purici?.. de paduchi?….Nu! De cosuri! Ca a gasit unul pe nasul lui, si cu atentie (si satisfactie) de cimpanzeu inteligent a purces la stoarcerea cosului intre doua unghii. S-a uitat multumita la puroiul colectat pe una din ele… si a sters unghia de marginea mesei. S-a mai intors o data asupra cosului, … recolta noua, … marginea mesei.
Si inca o data.

Mda. Ziceam ca va povestesc doar asta… dar nu ma pot opri :). Faza 2 (si ultima): sticla de apa a lui Calin cade sub masa (trimisa acolo de animalutze).
-Stati doamna, ca v-o dam noi.
Eu ma aplec totusi …. si bine fac. Tinerii se chinuiau sa apuce cu talpile (ca se descaltzasera) sticla in cauza.
-Nu cu picioarele, zic eu cu involuntara intonatie de invatzatoare acra. E sticla cu apa a copilului.
- Da’ ce are, doamna? Ca doar nu bea pe unde am pus noi picioru!

##########################
Deci da, m-am intors de la mare. Deci da, am stat departe de net o saptamina. Si as vrea sa comentez ce-ati comentat, as vrea sa povestesc ce-am mai facut, as face un anunt …. dar nu pot. Pina nu ma eliberez de frustrarile date de calatorie. Ocazie cu care ii urez ministrului transporturilor (tot orban e?) si (vorba telespectatorilor intrati in direct), nu in ultimul rind, tuturor celorlalti din subordinea sa care merita, sa auda de cite 999 de ori fiecare gind provocat fiecarui calator de intirzierile trenurilor de pe ruta bucuresti-constanta. Si cite o data inainte de fiecare masa, fiecare gind de calator obisnuit care se intreba de ce un drum ce ar trebui sa dureze 3 ore, dureaza peste 4,5. Si asta nu din rautate. Ca de-ar fi si rautate la mijloc, altele le-as putea ura. Dar cumva Ludovic imi trezeste aceeasi reactie ca animalutezele din banchet din fata. O respingere acuta…. si nici cea mai mica intentie de a reactiona pe cai obisnuite. Ca ´mnealui pare din alta specie. D-aia zic sa auda de 999 de ori. Poate daca i se repeta un lucru suficient de mult, ajunge sa inteleaga.