Subtitlu: ce-am invatat eu din acest film
Zilele trecute am fost la film; dupa cum v-ati prins din titlu, am vazut Changeling cu mult-iubita de unii :) Angelina Jolie.
Pentru mine, sa merg la cinema, e un eveniment. Si intre 2 evenimente de acest fel pot trece si ani de zile. Motivul evitarii cinematografelor e ca sint umpic claustrofoba… si e obligatoriu sa-mi aduc aminte de asta la cinema, in cele 10 minute care trec de cind se stinge lumina pina ma prinde filmul. Asta, daca ma prinde filmul. Daca nu, ramin cu ochii mai mult la luminitzele care indica iesirea, decit la ecran.
In Changeling Angelina e mama singura a unui baiat de vreo 6 ani si sefa de operatoare telefonice. E personaj principal, jucind o mama care, atunci cind ii dispare copilul, ajunge sa se puna cu politia corupta. Actiunea se petrece prin 1930, in Los Angeles. Daca n-ati vazut filmul, imaginati-va o Angelina fara “barbat la casa ei”, apartinind clasei de mijloc, incadrata in limitatul cimp al muncii accesibil femeilor acelor vremuri. Adica e serioasa, nefericita si distinsa: palariutza de ani ’30, par scurt si coafat cu bucle tot ca in acea perioada, rochii care lasa sa se vada partial picioarele si pantofi cu toc. Si, fiind vorba de Angelina, buze.
Cu ce credeti ca am ramas eu din acest film? (reiau: primul film vazut la cinema intr-un interval de vreo 2 ani, 3 nominalizari la oscar, subiect cu care n-aveam cum sa nu rezonez ca doar era si mama singura si copilul era de virsta copilului meu.)
Deci- cu ce credeti ca am ramas?
Cu imaginea Angelinei alergind pe treptele politiei atunci cind credea ca i-a fost gasit copilul. Si cu concluzia urmatoare: imaginea unei femei disperate care alearga pe tocuri este ridicola/jenanta/penibila.
Contraziceti-ma daca puteti, va rog.
Loading ...
Comentarii noi