femeia simplă

[autor: Mugur]

De când eram mic și nu știam ce presupune un aeroport mi s-a părut că cel de la Băneasa e prea mic și prea urât. Dar, dacă nu mă înșel, pe vremea aceea era doar muzeul aviației. Impresia de autogară de Fâlfani mi s-a format definitiv atunci când am avut contact direct cu acest aeroport, adica am așteptat și am condus acolo rude și prieteni sau când m-am transformat și eu în cumpărător de bilete low-cost. În fine…
Așteptam o mătușă să vină din Spania. Era deja miezul nopții și vocea electronică și plictisită a funcționarei de la ghișeul de informații anunța fonfăit la fiecare cinci minute câte o întârziere de cate o jumătate de oră. Aveau să se adune până la urmă o mulțime de anunțuri care au însumat o întârziere de câteva ore.
Se făcuse deja răcoare, iar în jurul meu se umpluse de oameni suspecți, care fumau și înjurau, făcându-mă să strâng bine cu mâna geanta cu portofelul și telefonul și să mă învârtesc ca un titirez, pândind potențialii atacatori. “Ce-oi căuta eu aici?” mă gândeam eu, întărindu-mi convingerea (dacă mai era nevoie) că sunt ca un diamant într-o troacă. Poate că în alte condiții, acest gând mi s-ar fi părut deplasat, dar acolo era perfect potrivit. Eram pur și simplu din altă lume! Convingerea avea să capete tăria granitului pur când ușile cu senzor electronic s-au deschis dintr-o dată și în sala de așteptare a năvălit un grup de trei oameni agitați. Doi bărbați – unul mai tânăr, altul mai în vârstă – și o femeie. Văzând cât sunt de asemănători, am tras concluzia că sunt mama, tata și fiul – lucru care, de altfel, avea să mi se confirme. Erau de la țară și, evident, se purtau ca atare. Iată dialogul de început între mamă și tată:
- Aci e?
- Ce să fie?
- Iroportu’ unde vine Marcel…
- Aci o fi…
Și tatăl se uită de jur-împrejur, nedumerit. Pe fața lui i se citeau toate gândurile: “Ăsta o fi iroport sau ce? Că tare seamănă cu autogara noastră!”. Aici, deși nu i-am auzit gânurile, i-am dat dreptate. S-a șters la nas și apoi de geaca din piele neagră, roasă, care mirosea a porc și tutun (model adoptat de altfel de întreaga familie) și a continuat să se uite tâmp în jurul lui.
- Aci e, mă? a insistat nevastă-sa.
Neprimind nici un răspuns, a început și ea să se uite în jurul ei, mișcând buzele în timp ce citea anunțul de pe perete: “Romania, always surprising!”. A lăsat baltă cititul, că nu înțelegea nimic și a mai întrebat încă o dată:
- Mă, ai e? Ce dreacu’! Nu răspundeți nici unu’?
- Ai e, bre mămică! s-a milostivit fiul, scoțând mâinile din buzunarele gecii-model universal și gesticulând amplu. Nu văzuși, bre, că era avioane afară?
Femeia, având o urmă de luciditate în cap, a insistat:
- Da. mă, am văzut și io. Da’ mai e un iroport mai încolo-șa
- Am venitără la ăl care trebuia! a concluzionat capul familiei, curățându-și unghiile negre cu ghearele crescute la degetul mic anume pentru a servi acestui scop.
- Ete, da’ deștept mai ești tu! a zis femeia. Și și-a înnodat basmaua, schimbând și conversația inteligentă de până atunci: Da’ ce trage acilea-șa! Ca pă câmp!
A mai stat un pic liniștită, dar s-a impacientat brusc auzind vocea electronică, care anunța din nou că avionul pe care îl așteptam cu toții mai întârzia:
- Auzi, mă! Ce zice, mă? Ați fost atenți, mă?
- Da’ ce? Tu n-ai urechi să auzi? A zis pe românește. Cică întârzie…
- Cine? întrebă ea.
- Avionu’, fă, ce dreacu’? Ești proastă? Ce? Acilea-șa anunță trenurili sau avioanili? Nu suntem la iroport? La gară ajungem dup-aia!
- Așa-i, a îngăimat ea supusă, după care s-a uitat iarăși la ușile electronice care se deschideau într-una, fâcând un curent care-i fâlfâia bietei femei colțurile basmalei.
- Auzi, mă? întreabă ea pe atotștiutorul ei bărbat. Da’ de ce dășchide ăștia ușili alea tot mereu, tot mereu?
Bărbatul nu a auzit sau poate că nu voia să se umilească și să răspundă că nu știe. Așa că a intervenit fiul, luând o mutră importantă:
- Bre, mămică… Vezi tălică luminița aia de deasupra la uși?
- Da, o văz.
- Ei, bine, luminița aia sâmțăște când e un uom la ușe, și comandă la ușe să se dășchiză. Nu le dășchide niminea, să dășchide ele singure! Ai înțeles?
- Da, a răspuns ea, total neconvinsă.
Nu am mai stat mult. Tocmai voiam să ies puțin afară, să iau niște aer curat, când vocea electronică a anunțat, la fel de lipsită de emoție ca și până atunci: “Cursa Blue Air de la Valencia a aterizat de 10 minute!”.
O panică de nedescris a cuprins pe cei trei. E drept că și în restul grupului începuse o oarecare forfoteală…
- A venit Marcel! A venit Marcel al nostru! zbiera fără control tatăl familei.
- Da’ de ce nu-i dă drumu’? Cică e acilea de 10 minute? Ce le face? întreba mama.
Nu i-a mai explicat nimeni, căci ușa fermecată s-a deschis, un angajat al aeroportului a proptit-o cu un pietroi, și în curând au început să iasă de acolo călătorii. La un moment dat, îmi văd mătușa de 80 de ani cărând cu greu bagajul de mână pe care îl avea. Îi fac semn cu mâna și ea vine spre mine, dă drumul la geantă pe jos și îmi spune lividă:
- Aoleu, am stat lângă unul care nu și-a dat geaca de piele jos de pe el tot drumul. Puțea a cocină! Nu mai vin cu bilet din ăsta ieftin cât oi trăi!
Am pupat-o, dar n-am apucat să-i răspund, căci familia de neandertalieni din spatele meu au început să zbiere, văzându-l pe Marcel al lor:
- Uite-l pă tâmpit! A venit, idiotu’! Uite, bă, ce față are!
O efuziune de neoprit, în care i-au servit lui Marcel toate apelativele din seria celor trei de mai sus împreună o garnitură de pumni de simpatie care l-au făcut pe Marcel să sune ca toba mare de la fanfară.  Marcel s-a apropiat mândru, și-a scos ochelarii de soare (de ce-i avea, doar era 1 noaptea!?), s-a scărpinat în ureche și a murmurat cu superioritate:
- Ce faceți, bă țăranilor?
După ce l-au pupat vârtos, mă-sa și tac-su au încins o sârbă. Fratele cel mic s-a apropiat și el, i-a dat și el lui Marcel un pumn în spate și o palmă peste ceafă și l-a întrebat cu drag:
- Veniși, mă handicapatule?
- Venii, mă! a răspuns cu duioșie Marcel, înmuiat probabil de coregrafia executată de părinții lui care râdeau și plângeau, cu gurile știrbe lățite pe toată fața.
Eu rămăsesem cu gura căscată, mătușă-mea la fel, iar ceilalți dimprejur se uitau și ei – e drept, mai cu indiferență decât noi – la emoția degajată de micul grup. Într-un final s-au oprit, moment în care mătușă-mea mi-a șoptit îngrozită:
- Ăsta e ăla lângă care am stat!
- Și au am stat lângă ăștialalții, rudele lui! Te înțeleg perfect. am replicat eu. Hai acasă!
Ne-am întors, dar ne-am trezit izbiți din spate de familia veselă, care cu gențile lui Marcel, care cu Marcel, care dansând drăcește în continuare.
- Și tu – nimic! îmi zice mătușa.
- Adică? întreb mirat.
- Ai văzut cum se primește un om? N-ai sărit, n-ai zbierat? Măcar puteai să mă aștepți cu o floare!
Ce să fac? Avea dreptate. Dar aș fi eu în stare să fac un asemenea spectacol în public? Nu cred. Am plecat ușurel, dar împăcat cu mine însumi, cu mătușa la braț, uitându-mă și eu la anunțul de pe perete: “Romania, always surprising!”. Înțelesesem exact mesjul.

In continuarea fireasca a urarii de bine. Autorul pozei- tot Mugur.

(de nu se vede, click pe poza pentru marire)

[articol scris de Mugur]

Trebuia sa dau treapta a 2-a si aveam o uniforma noua. Pantalonii erau cam lungi, asa ca m-am dus la Croitoria din cartier sa rezolv problema. In pravalie era croitorul care, in afara centimetrului atarnat de gat, nu parea deloc croitor. Avea un aer foarte distins, de lord englez (sau cam ceea ce-mi inchipuiam eu despre lorzii englezi). Am intrat sfios, i-am expus problema si ei mi-a zis, concluzionand scurta mea expunere:
- E prea lungi PALTALONII?
Evident, toata impresia de inceput s-a prabusit. El a continuat:
- Ca daca e prea lungi, ii scurtam MOMENTAL! E gata poimaine…
“Pai cum poimaine, daca era vorba ca “momental?”, mi-am zis in gand, nedumerit.
- Mai doriti si altceva?
In clipa aceea, ma gandeam ca daca ar scrie ce spune,, intrebarea ar fi aratat asa: “M-ai dori-ti si altceva?”
- Nu, multumesc. E bine ca sunt gata poimaine si nu raspoimaine, cand ma duc sa dau examenul.
- Ce examen? intreaba el foarte interesat, cu un aer de mentor/parinte/maestru/intelept.
- Treapta.
- ?!
- La liceu, adaug eu, vazandu-i privirea bovina dar in continuare plina de distinctie.
- Aha… Pe vremea mea nu era trepte.
Nu m-am mirat nici in gand, nici oral, pentru ca nu mai puteam. Aveam nevoie de aer. Si repede! Am iesit.

…

Au trecut zilele si m-am dus sa-mi “ridic” pantalonii. Nu pe mine, ci de la Croitorie.
- A, dumneavoastra sunteti! Cu paltalonii de uniforma pentru treapta…
- Da, zic zambind. Sunt gata?
- E gata, cum sa nu fie gata! Am zis “momental”, m-am tinut de cuvant! La NOI (si a zis “noi” cu un ton imperia, aratand peretii magazinului ca si cum ar fi prezentat mmosia conacului!) in pravalie, cuvantul in fata la client e sfant!
M-a busit rasul cand tocmai se intorcea cu spatele. Mi-a adus “paltalonii” si, tocmai cand am dat saa ies pe usa, lordul-croitor a ridicat un deget si mi-a urat complice, cu o voce de om care a trecut prin viata si stie de toate:
- SUBCES!
Asta a pus capac. M-am dus spre casa cu PALTALONII pe mana, am TRANVERSAT pe partea CEALANTA si M-AM RAS tot drumul. Am luat si treapta. Cu SUBCES, as putea spune. Cam atat pe acest subiect.

[articol scris de Mugur]

Am o fosta colega care mi-a povestit ce a patit in noaptea dinspre luni spre marti. Trebuie sa mentionez ca in noaptea cu pricina a plouat, iar garnitura de fulgere si tunete a fost mai mult decat generoasa, facandu-ma sa sar din pat in mijlocul camerei, pe la ora 3… In paralel, ziarele vuiau despre experimentul care urma sa produca gaura neagra care sa ne inghita cu tot cu restul Universului. In paralel cu aceste intamplari, iata ce se petrecea intr-un apartament de bloc…

Sfarsitul lumii are culoarea mov

Am lasat o sticla cu must pe holul de la intrare si, la ora 4 dimineata, am crezut ca au venit hunii: nenorocita de sticla a explodat si eu m-am trezit fugind cu mainile in cap si ochii inchisi prin bezna, lasandu-ma purtata spre locul de unde venea zgomotul – ca sticla aia inca mai sfaraia de mama focului! Cand am ajuns in usa holului, prin intuneric, am vazut ca tzasnea de undeva un lichid si, in nebunia mea de dupa somn, am zis ca s-a spart conducta blocului si s-au spart si peretii casei. Asta pana am aprins lumina si m-am luminat: totul in jurul meu era MOV. Am luat sticla de must in mana (o tineam ca pe mitraliera si mustul ala continua sa zboare pe toti peretii). Intr-un final, a aparut si prietenul meu. Trebuie sa-ti spun ca el se ridica din pat abia dupa ce incearca sa-si dea raspuns la intrebarile care il ravasesc “ce s-o fi auzit? ce-o fi etc…”. Cand m-a gasit acolo, s-a apucat repede sa culeaga pantofii de pe hol. In timp ce lustruia la incaltari ma bombanea pe mine ca sa nu mai sar asa din pat, ca el poate face atac de cord. Eu, imbibata in must din cap pana in picioare, mi-am dat pantalonii de pijama jos si am ramas in chiloti. Si il aud la un moment dat, stupefiat: “Puiutu tu esti in fundu goool?”
Ce mai! Rasu’ -plansu’… Eram amandoi cu parul scolat in cap si ochii mari. Am stras must din hol vreo 40 min. Am adormit pe la 5 si ceva si m-am sculat la 7 sa ii calc camasi si acum… cica fac treaba la job.
Jur ca asa mi s-a intamplat. Sunt varza si acum fac haz de necaz, ca holu e in continuare MOV. Trebuie sa zugravim din nou!
Ca si eu am tinut sticla in brate cu aceeasi incrancenare ca in clipa in care am inhatat-o si aia a sfarait, cu dopu’ pus, pana s-a golit pe unde rasufla… Cred ca au auzit si vecinii, ca se auzea f tare la ora aia… Initial trageam ca bezmetica de usa de la intrare; noroc ca nu am putut s-o deschid, ca pictam in mov toata scara! Da…..
Si cand mi-a povestit Adi ca el a iesit dupa mine in usa…sa ma priveasca …si alergam cu mainile in cap -
am lesinat si eu de ras. Ca eu nu realizam, iti dai seama.
Din vis…m-am trezit la sfarsitul lumii!

{text scris de Mugur!!! :)}

Am o vecina tare draguta. Are vreo 65 de ani si o gramada de povesti de viata. Si cum a avut o viata foarte… plina, are ce povesti. Asa ca, intr-o buna zi, ne-a povestit cum viata ei a devenit paralela cu lumea filmului.
Vecina trecuse de curand la statutul de vaduva si cea mai buna prietena a ei se straduia din rasputeri sa o marite. Cum avea ceva cunostibnte la Buftea, capul proaspetei vadane a fost impuiat cu informatii despre un tip anume, care invartea si el ceva pe la Studiourile de cinematografie. Dupa descrierea damei, era destept, frumusel, dar avea burta, era cam grasun si avea si un inceput de chelie. In rest, era tocmai bun. Vecina mea – slaba, destul de inalta si nici prea frumoasa, ii zice prietenei sale:
- Pai dupa barbatul meu sa ma marit cu piticania (raposatul ei sot era italian, inalt si voinic)?
- Pai Sophia Loren cum s-a maritat cu Carlo Ponti? Era si mai scund, si mai batran decat ea…
- Pai ce, draga, asta se compara cu Carlo Ponti?
- Da’ ce, stramba dracului, tu te compari cu Sophia Loren?
The end.

From Frigider, 2008/08/04 at 3:18 PM

[articol scris de Mugur]

Era 30 decembrie. Numai mie mi se putea întâmpla ca la ora 17 să mai am ceva de cumpărat. Aşa am aterizat în Nic-ul din Piaţa 16 Februarie, împreună cu un prieten – că nu era să merg singur. Lume puţină, marfă şi mai puţină. În schimb, trei vânzătoare şi o casieriţă băteau nervoase din picior, presate şi ele de apropierea iminentă a Revelionului.
- Ai pregătit ceva, fată? zice una către cea de lângă raionul de brânzeturi, care îşi sufla peste unghii ca sa îşi usuce oja.
- Ce să pregătesc, fată? Că sunt numai eu cu al meu. Mai vine soacră-mea, mătuşa Ica şi o nepoată de-a ăleia, că mă-sa şi tac-su pleacă la alţii şi n-are cu cine lăsa copilu’…
- Păi ăştia nu sunt destui? întreabă prima uimită, pe bună dreptate.
- E! Ăştia nu sunt musafiri…
- Da, fată, da’ tot cer de mâncare, zice prima, evident o femeie cu experienţă.
Mă învârtesc printre rafturi, bag în coş ce aveam nevoie. Evident că nu găsesc seminţele de susan, tocmai bune de presărat peste salata Cesar. Prietenul meu o întreabă despre seminţe pe o a treia vânzătoare, care stătea mai retrasă, între băuturi şi biscuiţi.
- Seminţe de susan? întreabă ea de parcă nu mai auzise în viaţa ei de aşa ceva. Nuuu, n-avem dom’le!
Ne îndreptăm spre casă şi punem produsele în faţa casieriţei. Fata era un adevărat spectacol: unghiile ei lungi erau deja uscate (nu ca ale celei de la brânzeturi), avea pe ea o bluză lucioasă, aurie, iar părul negru era tuns cu breton voit asimetric – ca şi cum cineva îi pusese drept şablon un castron în cap şi acesta alunecase. Și bineînţeles gene lungi, îmbrânzite de atâta rimel şi buze roşii, lucioase. Te-ai fi aşteptat să se ridice în orice moment, să dea drumul la muzică şi să înceapă să se unduiască în ritm de manele. Dar nu, n-am avut norocul ăsta, că doar nu eram într-un film de Almodovar…
În timp ce îndesam cumpărăturile în plase, una dintre vânzătoare îi zice celei mai apropiate de ea:
- Vezi, fată, că mă duc la cofetărie să-mi ridic tortu’!
Nici nu iese bine biata de ea pe uşă, că fata de la casă îi şi aruncă peste umeri celei de lângă băuturi:
- Ce puturoasă e şi asta, fată! Vine Revelionul şi nu a terminat încă pregătirile!
Tocmai mă gândeam că fata cu tortul era cea mai câştigată, că nu muncise la tort, ci luase unul de-a gata, perfect făcut, când îl aud pe prietenul meu că îi spune casieriţei ceva. Dacă mie nu mi-a venit să cred ce îi spunea, ei nici atât:
- Anunţul acela este greşit. Nu are predicat…
Biata fată se uită (şi eu în acelaşi timp cu ea) spre afişul lipit pe una din uşile compartimentelor pentru bagaje de la intrarea în magazin. Pe el scria cu litere mari: “VĂ RUGĂM BAGAJELE LA CUȘETĂ. VĂ MULȚUMIM!”
“Ce cuşetă?”, mă gândesc eu. “De ce cuşetă?”
- Predicat? întreabă fata de la casă, după ce schimonoselile de pe faţa ei au trecut, pe rând, prin fazele: “Ce vrea ăsta?” / “De ce mă înjură de predicat?” / “A, parcă predicatul e ceva de la şcoală, nu mă înjură…” / “Da’ de ce sunt eu de vină din cauza la predicat?”.
- Da. N-are predicat! insistă prietenul meu în timp ce eu mă îndreptam deja spre uşă râzând.
- Păi ce, eu l-am scris? ripostează fata arţăgoasă.
- N-am zis că dumneavoastră l-aţi scris, dar e în magazinul dumneavoastră şi ar trebui să fie complet şi corect. După care adaugă:
- Și mai şi mulţumeşte la sfârşit. Pentru ce mulţumeşte?
- Pentru înţelegere! zice fata victorioasă, scoţând răspunsul ca pe un as din mânecă, dintr-o expresie la modă folosită în toate anunţurile pe care le vedem peste tot.
- Ce înţelegere? mai întreabă prietenul meu. Tocmai! Că nu se înţelege! Și cuşetele? Alea nu sunt cuşete. Cuşetele sunt în vagoanele de dormit!
L-am tras de mânecă spunându-i printre hohote de râs că n-ar trebuie să fie aşa de lipsit de… predicat cu oamenii simpli care se mai şi grăbesc să ajungă la petrecerea de Revelion. Le-am urat “La mulţi ani!” fetelor din magazin, care râdeau şi ele, deşi sunt sigur că nu ştiau de ce. Iar salata Cesar a ieşit foarte bună şi fără seminţe de susan.

[articol scris de Mugur]

Madam Bibilică ne fusese vecină. Demult. Stătuse în casa cu mai multe etaje de pe strada noastră, în “bloc” – cum i se zicea pe atunci. Acolo stăteau și alți locatari, în afară de familia Bibilică, toți cu nume ciudate: la etajul unu stătea familia Stârcan și, pe același palier, domnul Chitică, iar la doi, madam Șincă. Cel mai bine era aranjată madam Măcăneață, care avea și terasă. Nici unii nu erau prea prietenoși cu noi, copiii, dar asta e altă poveste.
Pe madam Bibilică – Țuți, cum îi spunea toată lumea – am întâlnit-o într-o dimineață, chiar pe strada noastră. Lucra la ADP și avusese treabă în parcul din apropiere.
- Sarumâna! zic eu.
- A, tu erai, bătu-te-ar norocu’ să te bată! Ce-ai mai crescut! Și m-a pupat zgomotos pe ambii obraji.
“Crescusem”, ce-i drept. Numai ea ce se mutase de pe stradă de vreo douăzeci și ceva de ani!
- Ce mai faceți? Nu v-am văzut de mult, tanti Țuți…
- A, ca oamenii bătrâni, mi-a răspuns ea cu obidă, evident supărată.
“Dar nu ești așa de bătrână la cincizeci și ceva de ani!”, mi-am zis eu în gând.
- Dar de ce sunteți supărată? am întrebat.
- Păi, uite, nu vor ăștia să mă scoată la pensie.
- Dar nu cumva…, am încercat eu să intervin…
- … că nu mai pot nici eu, toată ziua pe drumuri. Pune panseluțe acolo, pune salvie dincolo… Ce crezi, că e așa de ușor?
O văzusem la lucru, “păstorindu-și” grupul de țigănci cu veste în dungi portocaliu-fosforescent: un adevărat căpitan de corabie, urlând non-stop, foarte eficientă.
- Nu-i ușor, cine zice că-i ușor? îi cânt eu în strună.
- Păi ăștia de la pensii, cine?
- A…
- Da, că m-am dus alantăieri după ce fusesem dimineață la Sala Palatului cu fetele să facem straturile de flori acolo și după-masă acilea, în parc, la fântâna cu țuțuroi și pe la trei am ajuns la pensii. Erau pe picior de plecare, doamnele, ce crezi…
- Programu’ e program, zic eu.
- Începe la șapte, e drept. Da’ ce? Murea dacă mai stetea zece minute? Că eram transpirată – că mă grăbisem – și mai aveam și plase din piață, că n-are cine să-mi cumpere, că fii-miu stă singur, la Titulescu, ți-am mai zis io, că s-a mutat de la mine cu nevastă-sa cu tot. Las’ să-l spele și să-l calce și aia, că io m-am săturat…
- Și ce-au zis acolo, la pensii? încerc eu să schimb vorba.
- … auzi, că nu gătesc. Da’ ce, eu am timp de gătit? Io muncesc toată ziulica… La pensii? Ce să zică? Să vin a doua zi, cică.
- Și? V-ați dus?
- Încă nu, că io n-am timp. Cică n-am vârsta, de-aia nu mă lasă la pensie. Numai pe caz de boală, cică. Păi că mă doare toate alea nu contează? Ăsta nu e caz de boală? Că de cum mă scol dimineața începe. Și mă ține toată ziua. Uite ce monturi am la picioare. Păi, de un’să știe ele, că ele… toată ziua pe scaun, ca doamnele, la birou. N-au ca mine, muncă de teren. Panseluțe, salvie… Trece pe lângă ele și nu le pasă.
- Ei, haideți că se bucură toată lumea de flori. Arată așa de frumos spațiile verzi în tot orașul!
- Da’ nici să stau acasă n-aș putea. Păi io, care n-am stat o zi acasă?…
- (?!)
- … N-aș putea.
- Păi, decât să vă plictisiți…, încerc eu s-o îmbunez, uitându-mă la ceas și calculând cele 15 minute scurse deja. Fără succes, însă. Tuți începe să se smiorcăie.
- … că știi ce suflet bun am, uite acum merg la Lucreția, nașă-mea, să văd ce mai face, că e bolnavă. Beau și io o cafea și după aia, înapoi, la muncă…
- A, tanti Lucreția…
- Da. I-a lăsat casa lui Victorița, că mie-mi cădea greu. Las’ să aibă aia grijă de ea, că io n-am timp. Și sunt și amărâtă, știi bine că Bibilică al meu s-a dus de cinci ani…
- Da, săracu, mi-a părut tare rău când am auzit…
- … și m-a lăsat singurăăă!…
- Hai, nu plânge, că n-o fi vrut să moară…
- Le-am zis și la alea de la pensii: “Păi, dacă pă mine, care sunt văduvă prin deces nu mă scoateți la pensie, ce să mai zic de alții?
- ?!
- Păi, da. Văduvă prin deces! mi-a citi ea uimirea de pe chip. Le-am dus și certificatu’ și tot degeaba.
A făcut cu mâna a lehamite și s-a îndreptat spre casa nașei:
- Ne mai vedem noi. Hai, te-am pupat…
Nici nu știam dacă să râd. O singură întrebare mi se rotea prin cap și mi-a stăruit în minte toată ziua: “Oare mai există și altfel de văduve, în afară de cele… prin deces?”. N-am găsit încă un răspuns convenabil nici până în ziua de azi.

(articol scris de Mugur) 

Era dimineată si, ca de obicei, mă îndreptam către serviciu cu tramvaiul 20. Asteptasem deja prea mult, asa că atunci când a sosit în statie m-am urcat repede, ocupând unul din locurile fără scaune, din dreptul uneia dintre usi. O datã cu mine, dar pe altă usă, mai în fată, s-au urcat si două fete. Mici de staturã, de vreo 12-13 ani, destul de drăgute, însă puternic fardate. Fiind o zi ploioasă, munca lor de zeci de minute – pudră, fard bleu ciel, linie de tus, mascara – curgea încet înspre colturile ochilor. „Cam mult pentru niste fete de vârsta lor!“, mi-am zis. Tramvaiul a pornit brusc, ca si cum vatmanul ar fi dorit să ne trezească din amorteală, iar cele douã fete au prins a zburătăci spre locul unde eram eu, tinându-se una de cealaltă. Una dintre ele a răcnit:
- Fă, unde mă duci, fă? Ce, fă, mã iei de proastă? Rămâi, fă, aicea!…
Am crezut cã n-am auzit bine, însă distractia abia avea să înceapă. Conversatia a continuat:
- Stai, fă, aicea, fă. Ia zi, fă, cum a fost ieri?
- Ce să fie, fă? a întrebat cealaltă cu superioritate
Ascultam si nu-mi venea sã cred. Niste fete destul de drãgute, atât de mici, care vorbeau atât de urât… Mi-am dat seama că toate fetele de liceu pe care le-am văzut în ultima vreme în mijloacele de transport în comun vorbesc la fel. Pe orice traseu, iesind de la orice liceu. E normal? N-am putut să mă mai scandalizez în gând, că fetele reîncepuseră. La un moment dat, atentia mea se focalizase nu pe ce spuneau, ci pe numărarea cuvântului cu pricina. Am descoperit că fiecare întrebare, ca si fiecare dintre afirmatiile celor douã, continea cel putin doi de „fă“: unul la început, unul la sfârsit. Pro¬ble¬mele grave erau însă expuse folosind trei de „fă“, ca sã fie clar. De necrezut, nu? La un moment dat am vrut să mă mut în alt loc, dar deja devenise fascinant.
- Ete, fă, pă bosorogu’ ăla! Nu e profesor la a 10-a, fă?
- Care, fă?
- Ăla, fă, cu sapca de blană, fă. Ce dracu, fă, nu vezi?
- Nu e ăla, fă!
- Pă pariu, fă?
- Nu pun io, fă, pariuri cu tine, fă!
- Ce-ai, fă, esti proastă, fă? Dă ce, fă?
- D-aia, fă, cã nu te tii de ele, d-aia!…
Un moment au tãcut si am reusit să întrerup numărătoarea, gândindu-mă la aceeasi fazã urmărită de un străin. Ce s-ar în¬treba un străin care ar auzi o asemenea conversatie? Că „fă“ ar putea fi numele celor două? Fă Dumitrescu si Fă Stănescu, prietene, vecine si colege de clasă. Sau că „fă“ ar putea însemna „virgulă“, dar de ce ar marca românii virgulele atunci când vorbesc? N-am apucat sã aleg cea mai probabilă variantă, căci firul gândurilor mi-a fost retezat:
- Zi, fă, ai mai vorbit cu ăla, fă?
- Cu cine, fă, cu cine?
- Cu ăla, fă. Ce, fă, faci pă proasta sau chiar esti?
- De ce mã faci tu, fă, pă mine proastă, fă, patachino?
- Da’ ce, fă, io sunt patachină, fă? Si, drãgãstos si în glumã, îsi înfige mâna cu unghii lungi si bleu în căciula celei¬lalte. Care, evident, se fereste. În plus, ca un făcut, tramvaiul pune o frână de îmbărbătare pentru noi, călătorii; catastrofa nu a mai putut fi evitată:
- Shit! Mi-am rupt o unghie, fă! Shit!…
Vizibil derutată de cunostintele lingvistice ale amicei sale, cealaltă îi aruncă o privire bovină si-o întreabă uimită:
- Ce, fă?!
- Shit, fă, ca-n filme!
Deruta de pe chipul interlocutoarei nu contenise si ochii ei inexpresivi, mânjiti de zoaie de rimel erat atât de mari si de uimiti, încât mi-a trebuit un mare efort de vointă să nu-i spun peste umăr: „Shit – adică căcat, fă!”. Dar trebuia să cobor si nu mă puteam abtine din râs, asa că am preferat să nu-mi rup picioarele pe treptele tramvaiului. În rest, a fost o zi cât se poate de obisnuită, în care m-am gândit la alte cuvinte prea des folosite.

(text scris de Mugur)

Era una dintre zilele acelea în care nu ai chef de nimic. Fiind totusi iarnă, nu m-am mirat că afară era o ninsoare de mai mare frumusetea, desi nu-mi plăcea deloc si mi-era si somn pe deasupra. M-am urcat în tramvai si mă gândeam cum de pot caii să doarmã în picioare, când…
- Luati loc, vă rog, a spus un tânăr amabil către un domn în vârstă.
- A, nu, multumesc mult, dar nu.
- Dar vă rog! a insistat bãiatul.
- Nu, chiar nu. Locurile din tramvaie sunt pentru doamne!
Tânărul s-a ridicat totusi în picioare, dar locul lui a fost ocupat repede de o “doamnă” care a început să mănânce seminte, scuipând gratios cojile în palmă, ca de îndată ce se înmulteau să le arunce discret pe jos. Foarte delicat, feminin si, mai ales, deosebit de elegant…
- Eu nu stau niciodată jos în tramvai, a început bătrânul, ceea ce s-a dovedit a fi o foarte importantă lectie de viată nu numai pentru tânărul care-i oferise scaunul, ci si pentru noi toti cei prezenti. De tânăr am făcut asa si uite-te la mine! s-a fălit el.
- Da, arătati foarte bine, într-adevăr.
- Sigur că arăt bine si sunt sănătos, că nu m-am ferit niciodată de miscare si de stat în picioare!
Tramvaiul s-a mai smucit putin, a mai stat câteva clipe si apoi a mai înaintat doi metri, “încurcat” de zăpada care nici măcar nu se asternuse.
- Stii dumneata ce făceam eu când eram tânăr? Mergeam dimineata la serviciu – că pe atunci trebuia să fii la 7 la slujbă, nu ca acum, ca boierii – si, nu stiu dacă stii (că nu erai pe vremea aia), a fost o iarnă în ’57 ceva de groază!
- Stiu de la părintii mei si de la bunici, a îngăimat tânărul.
- Ei si, cum îti spuneam eu dumitale, mergeam la serviciu. Si era o stradă aici, la Chibrit, care avea zăpada până sus. O dăduseră oamenii si făcuseră niste troiene înalte… Și mie îmi plăcea sã merg pe strada aia si să simt ozonul.
- …
La fel ca si bietul interlocutor, ne-am uitat uimiti si noi, călătorii participanti fără voie la discutie.
- Uite-asa se simtea ozonu’ când iesea din zăpadă! a arătat bătrânul, făcând gesturi largi cu bratele. Și făceam, dom’le, trei-patru ture pe strada aia, ca să mă ozonific. Și dup’aia mergeam la servici. Sănătate curată, nu alta!
Ne-am mai smucit vreo trei metri cu tramvaiul gândindu-ne cu totii cum o să stim să ne “ozonificăm” când om avea zăpadă destulă la dispozitie.
- Dar am mai văzut si altceva la viata mea. Ai fost vreodatã la Slănic Prahova?
- Nu, dar am văzut în zonă…
- Că acolo – i-a tăiat repede domnul cel în vârstă vorba – sunt mai multe! (“ca în orice alt loc”, m-am gândit). Sunt saline de sare (“de ce ar mai putea fi salinele?!”), e o grotă cu o mireasă (“biata de ea!”) si mai e si salina aia mare. Și acolo am văzut, dom’le, ceva care n-am înteles la început. Era un grup de nemti si unu’ mergea în zig-zag. Noi, ăstilantii, ne uitam ca la urs! Ăla nimic, în zig-zag, cum ti-am zis.
Ne uitam cu totii mirati sau doar cu urechile ciulite – care din ce pozitie era – si asteptam să vedem ce era cu “ăla”.
- Și era unu’ mai bătrân pe acolo si mi-a zis si mie. Se ozonifica, dom’le! Profita si mergea de două ori mai mult decât ăilaltii si se ozonifica!
- ?!…
- Da, se ozonifica, cum îti zic. Dup-aia m-am dus si eu acolo si asa era: se simtea ozonu’ cum iesea din sare. Că d’aia e si de tratament acolo. Pentru astmatici; stă ăia acolo si se tratează cu ozon.
- Se ozonifică, a îngăimat tânărul zâmbind.
- Păi da. M-am apropiat de perete si uite-asa iesea ozonu’ din sare, povestea el cu patos gesticulând sugestiv. Iar noi toti parcă si vedeam ozonul! Apoi a continuat:
- Că dacă stăteai prea aproape îti îngheta nasul si obrajii si asta nu era bine. Și de asta mergea neamtu’ ăla în zig-zag. Că nici prea mult ozon nu e bine…
Am rămas o clipă pe gânduri. Găsiserăm cu totii solutia pentru îngrosarea stratului de ozon, despre care auzim aproape zilnic că se subtiază din ce în ce mai mult: să dărâme, dom’le, plafoanele salinelor – neapărat alea de sare – si să dea drumu’ la ozon în aer. Să se ozonifice si el!
Tânărul trebuia să coboare; si-a luat la revedere de la domnul ce îi împărtăsise din experienta lui de viată cu atâta generozitate, când…
- Nu vă supărati pe mine. Am mai stat si eu de vorbă cu cineva. Dar să stiti, de obicei nu intru în vorbă cu oricine, că nu e frumos să sari asa pe om…
- Mi-a făcut plăcere, a spus tânărul. Eu cobor aici.
- … dar sigur nu v-am deranjat prea tare?
- Nu, nu, nu e nici o problemă! Sănătate!
- Multumesc, poate ne mai întâlnim!
- Da, da, sănătate multă, a mai reusit tânărul să spună în timp ce usile tramvaiului se închideau, prinzându-i geanta.
- Mai sunt si tineri de treabă, a mai spus bătrânul ca pentru sine, dar destul de tare încât să-l auzim cu totii.
Am coborât si eu. În cap îmi suna celebrul refren “Mai ahiii, mai ahooo, mai ahuuu, mai aha-ha!…” Să fi stiut si băietii de la Ozone toate astea poate că mai cântau si astăzi.

sau
CADOU DE 1 DECEMBRIE

(text scris de Mugur)
1 Decembrie. Dupã ce că tramvaiul a venit greu, dar cu stegulețele fluturând sărbătoresc la cozoroc, mai era și aglomerat. Nu ploua, dar nici nu era soare și o durere de cap mă făcea să mă gândesc că mai bine mi-ar fi stat pe terasa castelului personal, dând ordine grădinarului, în loc să merg la serviciu. Dar de unde castel? Tocmai când ajunsesem la plantatul tufelor de trandafiri galbeni, am fost brusc întrerupt din visare de o bătrână care a urcat cu greu, susținută de un bărbat ceva mai tânăr. Dupã câteva momente de odihnă, baba a început să răcnească, continuându-și evident o idee începută mai devreme, în stație.
- Asta e, măi! Nu s-a putut, nu s-a putut, ce să-i faci!
Toată lumea care dormita în tramvai a tresărit și s-a întors brusc către cei doi, crezând că s-a întâmplat ceva rău. Ne-am dat repede seama că baba era surdã și că de aceea vorbea atât de tare. Vecinul ei, vizibil jenat, a făcut o încercare:
- Zi mai încet, că aud!
Baba nimic. A continuat impasibilă:
- Că a venit la mine și io i-am zis că io mănânc dulce și ea sărat. Că io-s olteancă, și la oltence le place dulce. Știi cum s-a întors pe călcâie și-a plecat?
- …
- Păi, io ce sã-i fac? Am io pensioara mea, așa mică cum e, da’ mă chivernisesc cu ea. La cine nu-i convine, salutare, taică și noroc!
- Și a mai venit? o întrebã tovarășul de drum.
- Păi, nu-ți zisei că nu? Da’ mai bine-așa. Ce-mi trebuia mie?
Și-a legat basmaua sub bărbie cu un gest categoric.
- Nu știi ce-am mai muncit io la viața mea, la Cefereu? Ture de noapte, 24 de ore, ce crezi? Mă sculam la șase dimineața din turã și mergeam să dau la porci – că atuncea io creșteam porci -, că apă le dădea șefu’ ăla al meu… Ce om cumsecade!
Și continuă cu glas plângăreț, ștergându-și lacrima imaginară din colțul ochilor:
- A doua zi picam ruptă de oboseală, ce știe ea?
A urmat o pauză. Mă uit în spate să văd ce se întîmplase. Devenise interesant și nici nu mă mai durea capul. Cum să pierd așa ceva? Baba a început din nou, strigând ca mușcatã de șarpe:
- Ai văzut ce se întâmplă cu ăștia de acuma? Că io n-am televizor, da’ citesc ziarele și sunt pusã la punct. Și nu numa’ acilea, la noi! Și-n America! Păi, cum vine asta? Merge omu’ ca mine și ca dumneata la piață și-i înfige unu’ cuțitu’-n spate! Și furã și droguri! Am citit eu în jurnale!…
Vecinul dă din cap a pagubă, temându-se să intervinã, doar-doar s-o opri. Nici o șansă.
- Știi că mi-a murit un nepot? A băut ceva la bufetu’ ăla din Șaișpe Februarie și a murit, dom’le! S-a otrăvit cu mitilic! Două săptămâni, atâta a durat: una la spital și una acasă. Da’ n-a zăcut decât douãă zile. După aia a murit! Am trecut pe la bufet și de unde era în permanență cinzeci de oameni înăuntru – nu ezagerez -, acu’ dacă mai era trei-patru! A aflat! A aflat si nu se mai duce. Da’ ce crezi că e patronu’ de vinã? Cum o să fie patronu’ de vină? De vină-i ăia de-a făcut băutura! El săracu’ nu e vinovat!
- Vezi cã la prima cobori! a prins vecinul un moment bun.
- Ai?
- Trebuie să cobori! a repetat mai tare, aproape strigând.
Bătrîna nu a avut nici o reacție. După o clipã însă, a tresărit:
- Aoleo, io cobor la prima!
- Păi eu ce-ți zisei?
- Vezi cum am mai discutat și noi, a trecut timpu’ repede! Io cobor acilea, la Miciurin, să-l iau pe 41!
- Mergi sănătoasă! i-a urat vecinul, în asentimentul celorlalți călători părtași vrând-nevrând la discuție.
Bătrâna a coborât scările tramvaiului și brusc și-a amintit ceva important:
- Ai zis că treci pe la mine! Hai, vino într-o zi, să mai vorbim și noi.
Omul a dat din cap politicos sub privirile celor care vroiau sã urce în tramvai pe ușa blocată de babă. Ea aștepta încă nedumeritãă. Vãzând cã nu obține nici o promisiune fermă, a întrebat din nou, cu privrea umedã:
- Vii, ai?
- Da, bre, viu, da’ mai încolo!
Nu știu dacã a mai zis ceva. Lumea a urcat în tramvai, tramvaiul s-a smucit cu putere și am luat-o din loc. Insa primiserãm cu toții cadoul de 1 Decembrie.

(disclaimer: urmeaza un post ingrozitor de lung)

(LE: consultati, va rog, si comentariul lui Mugur, de mai jos. ca povesteste ca ‘tara lui de dor’ e Rouen-ul. si, ca de obicei, povesteste frumos :))

Acum cativa ani am stat pentru 10 zile in Bankgok, Thailanda. A fost o ‘vizita de lucru’, in care am plecat oarecum abrupt, mult inainte de a avea timp sa ma invat cu gandul.
Bangkokul este orasul cel mai poluat pe care l-am vazut in viata mea (nu va lasati prea impresionati de formulare pentru ca, desi ‘viata mea’ e destul de lunga, orasele pe care le am ca etalon sunt destul de putine si, toate, din Europa). Pe langa ca e poluat, eu am nimerit acolo intr-un sezon in care aerul era infiorator de cald, umed si apasator.

Amintiri:
- cald!!: am ajuns in Thailanda dupa un zbor prea lung. In aeroport, imediat ce am putut, am iesit in ‘aer liber’ sa fumez o tigara. In prima clipa cand m-am trezit dincolo de usi am crezut ca m-am asezat in dreptul vreunei …conducte care sufla aer fierbinte. M-am dus 2 metri mai incolo. Si inca 2. Mi-a luat mult timp sa inteleg: nu era nici o conducta. Asa era aerul in Bangkok.
- miros urat-urat (de gaze de esapament, pet shop si inca ceva, nu stiu ce). In prima zi am iesit din hotelul cu aer conditionat (in care ajunsesem cu un microbuz cu aer conditionat), pentru o mica incursiune turistica. Afara aerul era irespirabil- am crezut c-o sa mi se faca rau.  Iar de fumat, nu se fuma nicaieri in interior (fie ca era restaurant sau cafenea) . Asa ca am crezut c-o sa ma las de fumat. (Nu m-am lasat. M-am adaptat pana la urma:)).
- contraste incredibile: de la fereastra hotelului meu (un “turn” inalt, de patru stele) cu  4-5 restaurante si tot atatea baruri in interior (fiecare cu specificul sau), camere URIASE si fitzos-burghez decorate) vedeam jos, pe fereastra, maghernite cum n-am vazut niciodata in Romania (desi, nu ma indoiesc ca ele exista). La doi pasi de un bulevard impozant cu macar 4 benzi pe fiecare sens si cu pasaje aeriene era raul unde mirosul urat era exacerbat. Iar pe malul raului erau locuinte curate dar fara usi la intrare, cu podea care parea din pamant, cu… “sifonierele” in fata casei (hainele, pe umerase, erau agatzate in fata caselor; fiecare casa avea sirul ei de haine- la inceput am crezut ca am nimerit pe o strada cu multe magazine second hand). Si fara apa curenta, presupun. Presupun asa pentru ca am vazut oameni care se spalau (inclusiv pe dinti) in apa raului (care era cea mai murdara apa de rau pe care am vazut-o vreodata).
- bani usor de inteles. Cand am ajuns eu acolo 1 baht (moneda locala) era egal cu 1000 lei. Singura tara staina in care n-am avut nici o problema in a intelege cat costa lucrurile… Era mult mai usor decat cu actuala noastra viata cu RONi si ROLi
- haine masura mea, nenumarate si la toate preturile. Aici, in ro, gasesc arar haine pentru mine (sunt slaba si deloc lata in umeri). Acolo- era paradisul: si potrivite, si multe, si altfel decat in ro, si ieftine (adesea). (Motiv din care pastrez o mult mai vie memorie bazarului de noapte decat uriasului templu cu o statuie de budha-etalon pentru religia cu pricina).
- bazarul (tot asta de noapte, de care zic mai sus) in care nici un produs nu avea pret. Iar de intrebam, vanzatorul thailandez scria repede pe un calculator de buzunar un pret ce putea fi oricum (cineva mi-a zis un pret de 10 ori mai mare decat pretul vazut pentru acelasi shal, in magazine. Si magazinele erau mai scumpe decat bazarul :))
- mancarea care nu prea semana cu ce am mancat in Europa sub numele de mancare thailandeza. Asta nu era de bine de loc. Pentru ca eu credeam ca-s inebunita dupa mancarea thailandeza si, in Thailanda, am descoperit de fapt ca mancarea care nu-mi place e mult mai multa decat cea placuta.  Am fost oarecum ghinionista pentru ca, inca de cum am ajuns acolo, am gustat dintr-o supa cu cocos care mi s-a parut odioasa la prima inghititura. Atat de odioasa incat am mai gustat o data, ca sa ma mir  mai bine :). Iar a doua inghititura (si urmatoarele) au fost divine. Din acest motiv am perseverat cu toata mancare care nu-mi placea… dar, dupa prea indelungate insistente, am descoperit ca respectivul miracol era valabil doar pentru supa cu cocos. Dulciuri cu totul neinteresante sau chiar rele la gust- dar atat de frumoase! :)
- cea mai frumoasa femeie. In principiu nu rezonez cu frumusetea asiatica, dar in Thailanda am vazut cea mai frumoasa femeie din lume. Atat de frumoasa, incat nici nu incerc sa o descriu.

Povesti:
V-am zis ca nu se fuma ‘inauntru’. Inauntru, acolo unde am intrat eu era de obicei foarte bine. Afara, imediat dincolo de usi, era murdar si foarte …altfel. Ieseam afara sa fumez o tigara si in primul minut aparea un thailandez zambitor cu o scrumiera pe care mi-o intindea cu amandoua mainile, prezent 100% in gestul respectiv.  Thailandezul a aparut cu scrumiera chiar si atunci cand exista deja o scrumiera, d-asta de aer liber.

Intr-un magazin care era in intregime plin cu sandale de acelasi tip- talpa dreapta si cureluse din piele maro diferit asezate, am trait experienta …paranormala. Am intrat, am zambit, iar vanzatoarea, inainte sa pot sa fac 2 pasi mi-a intins (zambind, dar la ei asta e de la sine inteles) o pereche de sandale. Vazusem deja alte modele pe care voiam sa le probez, asa ca am zambit, multumit, si aratat ce voiam. Mi le-a adus pe rand (dandu-mi-le pe fiecare tot cu ambele maini), am probat, am probat, am probat si pana la urma, din politete am incercat si modelul cu care ma intampinase ea (si pe care nu-l pusese la loc, ci-l lasase undeva pe langa mine, la indemana). Ei bine, erau exact masura mea si in clipa in care le-am pus in picioare mi-am dat seama ca alea sunt sandalele mele.  Le am inca (le-am schimbat talpile :)).

Poze:
Eu n-am facut. Asa ca azi m-a uitat Dzeu pe net, printre imagini din Bangkok. Nu le aduc aici din copiratesti motive, dar am ales cateva care se potrivesc cu amintirile: orasul cam asa cum l-am vazut eu,  orasul noaptea , piatza pe valuri, strada, asa cum mi-o aduc aminte, exemplu de zambet, alt zambet.

Leapsa
Ei bine, tara asta e tara mea de vis. Meritul e al oamenilor thailandezi. Toti zambeau, si era un zambet atat de curat si cinstit ca nu-l pot povesti. Nici urma de servilism sau de automatism in el. De fiecare data proaspat si adevarat. Chiar si atunci cand mi se spunea ca “Nu se fumeaza aici. Nicaieri”, sau cand mi s-a comunicat pretul acela de care stiam sigur ca-i de 10 ori mai mare :). In aerul acela imposibil de respirat m-am bucurat cel mai mult de soare, de plante, de rau, de fiecare pas pe care l-am facut in afara camerei mele.  Desi am gasit des oameni care nu vorbeau engleza, m-am inteles cu ei mai bine prin semne decat am facut-o in alte parti prin nenumarate cuvinte.  Poveste frumoasa, cu zane si spiridusi.

N-as vrea sa traiesc definitiv acolo. Pentru ca n-am curaj. Diferentele culturale sunt mari, n-am putut invata nici macar 2 cuvinte, scrierea e imposibil de urmarit (si atat de frumoasa!). Dar daca este o tara de care sa-mi fie dor, Thailanda este aia.

Ii multumesc Tomatei cu scufita pentru leapsa (ca asta a fost o leapsa, da) si o dau, cu drag, mai departe urmatoarelor: medeea, monica, diana si fata fara nume. (si oricui are o tara de care i-e dor. Leapsa propriu zisa e pe tema “tara in care as vrea sa locuiesc”.)

(articolul urmator este scris de Mugur)

Poti avea tot felul de experiente atunci când mergi la cumpă­rături. Plăcute sau neplăcute, enervante sau amuzante, acestea sunt inevitabile, mai ales când între tine si obiectul de cumpărat intervine vânzătorul. Acest individ este o specie cu totul aparte, care nu se înscrie în nici o categorie cunoscutã. Cineva spunea cã populatia se împarte în oameni si soferi. Eu as mai adăuga si vânzătoarele. Ele nu trebuie deranjate, nu trebuie întrerupte când vorbesc cu casierita sau cu vreo colegă sau da­că, Doamne fereste, îsi beau cafeaua! si încă ceva: desi nu sunt neapărat adeptul bancurilor cu blonde, unele vânzătoare sunt “blonde”! De ce spun toate astea? Ca o introducere a unei întâmplări a cărei eroină principală este o vânzătoare.
Era duminică după-amiază si trebuia să fac câteva cum­părături fără întârziere. Am mers la unul dintre centrele comerciale ale Bucurestiului si am iesit mai repede decât intrasem. Cuvântul “aglomeratie” nu căpătase parcă un sens mai complet niciodată până atunci! După un sfert de oră de navigat printre oamenii care au, nu au ce cumpăra vin să se plimbe la Carrefour, am dat să intru în hypermarket. Stupoare: cozi imense de oameni si cărucioare se întindeau cât vedeai cu ochii! Am lăsat căruciorul si m-am întors pe călcâie; nu era de mine asa ceva! Mi-am zis că un supermarket de cartier îmi va rezolva toate problemele. si chiar asa a fost. În drum spre casã am intrat într-un magazin care avea de toate, m-am oprit în usã, am aruncat o privire si-am înteles situatia imediat: marfă era, cumpărătorii erau putini si aveam să scap de acolo în maximum 10 minute. Mă îndrept spre tejgheaua unde patru vânzătoare sporovăiau în gura mare:
- Haide, fată, că n-a fost chiar asa!
- Ba da, tu! Ce, îmi spui tu mie, care am văzut cu ochii mei?
- Vezi, fată, să nu te cred!
- Haide, tu, ce-s nebună?
Am ascultat această conversatie vioaie vreo două minute, după care am început să o fixez cu privirea pe una din “fete”. Era brunetă – vopsită cu numărul 1, cel mai negru negru cu putintă! -, avea ochii rimelati din greu, buzele rosii si fata galben-verzuie din cauza contrastului cu părul si a luminii albăstruie de neon care se revărsa din belsug peste noi. Efectul muncii ei se du­se­se de râpă: privirea, în loc să fie voalată si senzuală, era tâmpă de-a dreptul! Si, după cum aveam să aflu peste putin timp, nu doar încărcătura prea mare de rimel era de vină. M-a observat într-un sfârsit si s-a îndreptat usor către marginea galantarului:
- Doriti ceva?
- Da, as vrea mai multe lucruri, zic eu zâmbind si scotând lista din buzunar.
- Spuneti! spune ea plictisită.
- Vreau asa: cinci pungi cu pesmet, trei de gris, sase sticle de ulei…
- Uite, tu! îi întrerupe clipitul inteligent una dintre vânzătoa­re, întinzându-i sub nas o fotografie care dovedea că într-adevăr “asa fusese”.
- Bine, fată, te cred! îi răspunde alintat cea care mă servea. Si apoi spre mine:
- Ce ziceati că vreti?
- Vreau asa: cinci pungi cu pesmet… si fac o pauză.
- Ziceti tot, să nu fac mai multe drumuri! îmi zice ea cu superioritate.
Mă uit la “drumul” pe care îl avea de făcut: se întorcea de la tejghea către rafturile din spate si întindea mâna. În fine…
- Cinci pesmet, trei gris, sase…
- Stati mai încet, că nu tin minte! îmi retează ea sirul.
Îi spun pe îndelete ce doresc, îmi face un bon de mână, stă putin în cumpănă, clipeste repede cu genele îngrosate de rimel si recunoaste cu sinceritate:
- Nu stiu cât face în total. Mergeti la casa 2!
Mă duc la casă si acolo – altă dandana: o doamnă în vârstă cere printre altele si un pachet de gumă de mestecat din raftul aflat lângă masina de marcat. Femeia de la casă, o altă fiintă superioară si plictisită, îi spune să se servească singură, raftul aflându-se – în mod ciudat – de cealaltă parte a geamului care o despărtea de vulg, adică spre noi, cumpărătorii. Geamul – plin de afise si reclămute, o împiedica pe doamna cu pricina să citească ceva pe buzele casieritei, iar gălăgia din magazin – asigurată cu succes de către cele câteva vânzătoare ciri­pi­toare – era maximã. O tânără care s-a vrut amabilă i-a spus doamnei în vârstă:
- Luati, doamnă, de aici!
Bătrâna, oricum derutată si neîntelegând de nici un fel interventia tinerei, s-a uitat cu dusmănie si i-a aruncat peste umăr:
- Da’ grăbiti mai sunteti, tineretul din ziua de azi!
Fata s-a uitat uimitã, nestiind ce să creadă. A fost lãmurită repede de un domn aflat în spatele ei:
- Dacă vreti să fiti drăgută… Vedeti ce se întâmplă?
Într-adevăr, stiam si eu că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, dar chiar asa? Mi-am plătit cumpărăturile – aflând evident si cât era totalul – m-am îndreptat către raionul unde aveam treabă si am asteptat plin de sperantă ca una dintre cele patru vânzătoare să mă observe. Ele discutau. După un timp, cea care îmi făcuse bonul s-a îndreptat plictisită către mine si a întrebat absentă:
- Doriti ceva? După care, văzându-mi ochii mari si plini de nedumerire, a spus amuzată:
- A, dumneavoastră erati!
- …
Mi-a însirat produsele pe tejghea si, după ce le-a studiat atent, mi-a spus într-un gest de mare mărinimie:
- Haideti, că vi le pun si în pungi. Da’ le pun în mai multe, că altfel se rupe!
- Multumesc, spun eu în timp ce mă gândeam că oricum tot ce luasem nu ar fi încăput într-o singură pungă.
Îmi întinde pungile, clipeste din gene si se întoarce pe călcâie, continuând discutia cu “fetele”.
Apuc plasele si, când să ajung la usă, mă înfioară un gând: “Sarea! Am uitat de sare!”. Stau putin în cumpănă: să mă întorc să iau si sare, să mă opresc la un alt magazin… Dar cum era duminică si nu aveam sanse să mai găsesc ceva deschis la ora aceea, m-am hotărât să fac din nou traseul de cos­mar. Mã duc spre acelasi raion, îi zâmbesc “fetei” mele, care se uită la mine din prima si încerc să fac o glumã:
- M-am întors! Am uitat să iau sare. Vreau si două pachete de sare ultrafină!
“Fata” se uită la mine tâmp, clipeste iarăsi des din genele grele si mă întreabă cu candoare:
- De unde v-ati întors?
În acea clipă totul s-a năruit: plasa în care aveam îndesate sticlele de ulei s-a rupt, sticlele de ulei s-au revărsat zglobii prin magazin, doamna cea în vârstă s-a uitat urât la mine (si parcă am auzit-o: “tineretul din ziua de azi, mai sunt si blegi!) si vânzătoarea s-a aplecat delicat peste galantar urmărind oarecum interesată una dintre sticle care se îndrepta spre raionul de dulciuri. Mi-am adunat tacticos sticlele si am plecat resemnat. Fără sare, dar cu convingerea că fata cea brunetă era “blondă”. Complet si fără scăpare!

(pentru ca am vazut ca una lume e confuzata, precizez inca o data: pe blogul meu sunt gazduite si articolele altor oameni. Pe aceste articole le gasiti in categoria “special guests“. Mugur este unul din ’oaspetii speciali’ si scrie deja cu regularitate aici, asa ca el mai are parte si de o categorie dedicata lui. Articolul urmator e scris de Mugur.) 

Vizavi de cimitir este o mică prăvălie. De fapt, o încăpere din placaje si carton bitumat, cu o fereastră care dă în stradă. Oblonul care o închide, cu balamale în partea de jos, serveste si ca tarabă. Acolo, femeia respectivã îsi însirã marfa: lumânări albe, galbene, maronii, candele, răsină învelită în ziar pe post de tămâie, imortele si flori ofilite. Mai mereu pe tarabă se află si o pisică neagră, cu o privire rea si galbenă.
Aproape cu teamă încerc să zăresc ceva în întunericul prăvăliei si descopăr că la un metru distantă este o usă care dă spre bucătăria femeii. Îmi promit pentru a mia oară că nu mai cumpăr lumânări de acolo. Sunt scumpe si ceara e atât de murdară, încât nu pot scăpa de bănuiala că sunt fãcute chiar acolo, în bucătăria unde în permanentă fierbe ceva, din lumânări procurate chiar de peste drum, din cimitir.
Se aude ceva miscare, asa cã-mi dreg glasul ca să atrag atentia.
Din penumbră îsi face aparitia „patroana“, îmbrăcată cu un capot rufos peste care este tras un sort nu tocmai impecabil. Buline si floricele. Îsi sterge nasul cu dosul mâinii, îsi sterge apoi mâinile de sort si, vizibil deranjată, se îndreaptă spre ferestruica unde astept.
- Dă-te dreacu’! zice ea în loc de „bună ziua“. Mă lămuresc repede cã nu pe mine m-a drăcuit, ci pe mâta cea neagră, căreia îi trage si o palmă peste urechi.
- Doriti ceva? mã întreabă trăgându-si nasul.
„Nu, îmi vine să răspund. Am vrut doar să te întreb ce mai gătesti!“ Dar îmi revin repede si-i spun zâmbind:
- Da, niste lumânãri. („Evident cã lumânări, ce altceva?“ mă gândesc.)
Este clar supărată. De obicei îmi vorbeste cu „mamă“: „Ce să-ti dau, mamă? Zece lumînări face cinspe mii, mamă“. De data asta nu. Mã gândesc cu ce am gresit, dar taina mi se dezvăluie: femeia e foc făcută pe „una“ si comentează vizita „ăleia“ cu cineva care nu se vede, nu-i răspunde, dar care se aude amestecând în oale.
- A dreacu’, auzi, sã-mi spună mie, dreacu’, ce-i aia să muncesti! Păi dacă nici io nu stiu ce-i aia, cine dreacu’ să stie?
Si, cu un gest teatral, îsi sterge cu dosul mâinii sudoarea imaginară de pe frunte si îsi aranjeazã basmaua înfloratã.
- Auzi, să vie dreacu’ ea la mine si să-mi zicã dreacu’ ce mi-a zis!… Păi să nu mă facã dreacu’ ea pă mine a dreacului, că-i zic si io dreacu’ vreo douã, să mă tie minte, dreacu’!…
Cu privirea în jos, stăpânindu-mi cu greu zâmbetul, îmi aleg cele mai drepte lumânări din cele albe. „Măcar astea nu sunt refolosite!“ mã consolez.
- Tămâie nu iei? mă întreabă tăios.
Dau din cap cã nu, amintindu-mi că ultima oară „tămâia“ învelită într-o bucãtică de ziar murdar scosese un fum negru si des. Nu era de mirare: era doar o bucată de scoartă de brad, mânjită de răsină.
- Să fi venit dreacu‘ sor-sa, că aia da, stie dreacu’ ce-i aia. Da’ ea? A dreacului!…
Apoi către mine:
- Sapte mii!
N-am sapte mii mãrunt, si decât s-o aud că n-are rest si să-i las trei mii degeaba, mai bine iau si douã pachetele de scoartă de brad mânjită cu răsinã.
- Vezi? E bună si tămâia. Calitate, ce dreacu’!
Mă îndepărtez si mă gândesc că ar fi fost minunat să am cu mine un reportofon ca să înregistrez întreaga tărăsenia. Merg mai departe si-mi imaginez chiar si cum as fi provocat-o cu întrebări, ca să adun cât mai mult material. Dar mă linistesc repede si-mi dau seama că dacă, ferească Dumnezeu, s-ar certa cu mine, nu cred că i-as putea face fată. Însã dreacu’ stie?

Ploua, era seară si tramvaiul venise greu. O multime de lume s-a urcat repede, scuturându-se de apă. La doi pasi de mine s-au oprit trei femei. Toate mărunte si foarte grase. Din conversatia lor care se purta chiar sub nasul meu am înteles imediat că erau o mamă si fiicele ei. Si-au scos glugile si au început sporovăiala:
- Aoleu, fată, ce mai plouă! a zis copila cea mare.
- Da, fată. Si iar ne-a prins fără umbrelă, a răspuns cea mică, miscând capul în stânga si în dreapta pentru a îndepărta cele câteva picături de apă ce atârnau pe suvitele bretonului ei ca turturii la streasină.
- Ei, ho, că nu v-o fi topit! le-a îmbunat mama lor.
Stăteam foarte aproape de ele si încercam sã nu dau atentie la nimic, mai ales mirosului de câine ud care era înăuntru.
- Azi iar am dat de aia la servici. Da’ ce? Crezi că i-am dat bună ziua? Ei, as! Da’ ce, sunt proasta ei? a spus fata cea mare.
- Bine i-ai fãcut. Ia mai dă-o dracului! a consolat-o mama pe fata cea mare care, fie vorba între noi, era chiar mare de tot. Vorba unui comic: “era exagerat de mare”! M-am uitat la ea si am văzut abia atunci cât era de grăsunã. Toate hainele ei erau mulate si făceau colăcei peste tot. La un moment dat a început din nou să grăiascã:
- Stii ce mi-a fãcut ăla azi? a continuat ea.
- Ce? a întrebat maică-sa alarmată.
- Mi-a zis că dacă nu vreau sã merg la teatru…
- La teatru?! s-a minunat mama, de parcă nu mai auzise în viata ei asa ceva. Oricum, era ceva taaare ciudat sã mergi la teatru. Ce, la televizor nu vedeai destule? De ce să te duci undeva unde oamenii se scălămbăie pe scenă si tu trebuie sã stai linistit într-un scaun, la distantă de ei, fără să poti mânca sau face comentarii. După care a continuat:
- Si tu ce-ai zis?
- I-am zis că da.
- Bravo, mămică! s-a linistit femeia.
După câteva momente de tăcere, a intervenit si mezina, care până atunci fusese ocupată doar cu uscatul bretonului:
- Si când e, tu?
- Pe douăspatru! a spus grasa cea mare, mândră.
- Si te duci cu el? zise cea micã.
- Păi cu cine, fată, cã doar nu cu tine! El m-a invitat!
- Aaaa!…
După câteva clipe conversatia a prins din nou viată:
- Da’ când e 24, tu? s-a întrebat mă-sa.
- Vineri, a răspuns fără să clipească fata cea micã.
Mi-a ve­nit să-i soptesc că vineri e 25, dar m-am abtinut. Doar nu era frumos să mă bag în vorbă, chiar dacă nu eram decât la jumãtate de metru distantă de ele si eram familiar cu subiectul discutiei.
- Nu cred că 24 e vineri, fată! a spus maică-sa.
“Sigur nu e vineri!!!”
- Păi în ce zi e azi? s-a întrebat cea mare, scotând cu greu mobilul din buzunarele jachetei de fâs. Al dracu’ telefon, iar i s-a descărcat bateria! a adăugat ea scârbită.
Eu, tot acolo. Si, culmea, stiam răspunsul si la această în­trebare: “22. Azi e 22. Vineri e în 25!”
- E în 20, a conchis cea mică victorioasă, după câteva calcule care au făcut-o să se încrunte si să-si dea ochii peste cap.
“Nuuuu, azi e 22!!!”, am urlat eu fără glas.
- Azi e în 22, a decretat mama lor, hotărâtă.
“Slavă Domnului!”
- Deci vineri e 24, a socotit invitata la teatru.
- Nu, fată! au zis într-un glas celelalte două. Si eu o dată cu ele, dar în gând.
- Păi de ce, fată? Miercuri, joi si vineri. E simplu! a spus ea numărând pe degete zilele ce urmau să se scurgă până la marele eveniment.
- Păi azi e marti, fată, nu miercuri, s-a auzit glasul plângăret al celei mici, care avea fata rosie si rotundă ca o sfeclă.
- Ba nu, fată, e miercuri. Dar  după un moment de gândire si-a revenit:
- Azi nu e marti?
Nimeni nu i-a mai rãspuns. Si maicã-sa, si sorã-sa considerau cu sigurantă cauza ca si pierdută. Privirea ei tulburată  s-a întâlnit cu a mea:
- E marti? a miorlăit ea către mine.
Am dat din cap că da, prăvălindu-mă de râs.
Cele trei s-au îndreptat către usa tramvaiului în grup compact, mă­turând orice li se împotrivea, si asta nu din lipsă de delicatete, ci din cauza gabaritului depăsit. În timp ce trecea pe lângă mine, fata cea mare si grasă mi-a aruncat o privire voalată si a spus ca pentru sine:
- Ce ti-e si cu zilele astea!…
Profund filozofic, nu? Am mers acasã multumit că biata fată nu a ratat întâlnirea de la teatru pentru o nimica toatã. Păi, n-ar fi fost păcat?

scrisa de Mugur

Când faci alcelași drum în fiecare dimineață, cu același tramvai, la aceleași ore, ajungi să recunoști o grămadă de călători. Aproape că i-ai putea saluta, atât de familiari ți se par! Sunt însă și zile în care aparițiile noi sunt chiar spectaculoase și atunci nu se poate să nu le sesizezi! Așa s-a întîmplat în acea zi când în tramvai am remarcat o bătrânică cu o figură șugubeață, știrbă, îmbrăcată sărăcăcios, cu un fes tricotat pe cap. Ceea ce-ți dădea de gândit că ceva nu era tocmai în regulă erau ochelarii de soare albaștri care nu se potriveau cu nimic. La stația următoare s-a urcat și o tânără cu un copil în brațe. Pe figura ei se vedea că are mintea goală și că nu sunt multe lucruri pe lumea asta care să o intereseze cu adevărat. S-a așezat pe un scaun și a început să se joace cu telefonul mobil, încercând la nesfârșit tipurile de sonerii. Bătrâna a stat ce a stat și, la un moment dat, a început să comunice cu micuțul:
- Dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Copilul s-a uitat speriat și a început să scâncească:
- Îîîîîî!…
- Te mănânc! Hap!…
- Îîîîîî!…
Și au ținut-o așa minute în șir – bătrâna vizibil amuzată și copilul din ce în ce mai iritat.
- Câți ani are? a întrebat-o bătrânica la un moment dat pe mama total absentă, pe care nu o mai interesa nici măcar soneria mobilului. Trei?
- Patru.
- Patru? Ia te uită, domnule!
Apoi spre copil:
- Te mănânc!…
Urmează câteva momente de tăcere. Apoi, plictisită, baba cautã împrejur un interlocutor mai binevoitor. Observă un tânăr care citea „Evenimentul zilei“.
- Ceva interesant?
- Nu știu, că abia l-am cumpãrat, a răspuns acesta inspirat, pentru cã bătrânica nu l-a considerat demn de interes și l-a lăsat în pace. Însă plictiseala era mare:
- Te mănânc! i-a spus ea copilului care a urlat și mai tare decât până atunci.
Apoi spre mamă:
- Îl bați? Nici un răspuns.
- … că dacă îl bați face psihoză!
Ca pălită în cap cu un baros auzind că odorul ei s-ar putea îmbolnăvi de ceva, femeia o întreabă pe bătrână cu ochii mari:
- Ce-i aia… „sioză“?
Bătrâna s-a îndreptat de spate și a spus plină de importanță:
- La cap!… Că nu-i bine, mamă, să bați copiii. Că face psihoză. Trebuie să-i iei altfel.
- …
- Uite, dacã e mâncăcios, ca sã-l pedepsești nu-i mai dai prăjituri și bomboane, dacă-i place joaca, nu-l mai lași afarã. Dar în nici un caz nu-l bați!
Apoi, cu o simpatie evidentã, se apleacã spre copil și-i spune pentru a suta oară:
- Mă, vezi, mă, că dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Apoi se îndreaptă către ușa tramvaiului. Copilul se uită dupã ea și, nemaivăzând-o pe babă, o întreabă pe maică-sa:
- Unde e?
- Aici, aici sunt, răspunde baba de pe scară. Vezi că știu unde stai și vin diseară să te mănânc!…
Și coboară pe ușa tramvaiului.
- Se duce la noi acasă? întreabă copilul îngrozit.
- Nu, puiule, îi răspunde drăgăstos maică-sa.
- Da’ o să mă bați?
- Cum să te bat, mămică? N-ai auzit că faci „sioză“?

scris de Mugur