[articol scris de Mugur]
Era 30 decembrie. Numai mie mi se putea întâmpla ca la ora 17 să mai am ceva de cumpărat. Aşa am aterizat în Nic-ul din Piaţa 16 Februarie, împreună cu un prieten - că nu era să merg singur. Lume puţină, marfă şi mai puţină. În schimb, trei vânzătoare şi o casieriţă băteau nervoase din picior, presate şi ele de apropierea iminentă a Revelionului.
- Ai pregătit ceva, fată? zice una către cea de lângă raionul de brânzeturi, care îşi sufla peste unghii ca sa îşi usuce oja.
- Ce să pregătesc, fată? Că sunt numai eu cu al meu. Mai vine soacră-mea, mătuşa Ica şi o nepoată de-a ăleia, că mă-sa şi tac-su pleacă la alţii şi n-are cu cine lăsa copilu’…
- Păi ăştia nu sunt destui? întreabă prima uimită, pe bună dreptate.
- E! Ăştia nu sunt musafiri…
- Da, fată, da’ tot cer de mâncare, zice prima, evident o femeie cu experienţă.
Mă învârtesc printre rafturi, bag în coş ce aveam nevoie. Evident că nu găsesc seminţele de susan, tocmai bune de presărat peste salata Cesar. Prietenul meu o întreabă despre seminţe pe o a treia vânzătoare, care stătea mai retrasă, între băuturi şi biscuiţi.
- Seminţe de susan? întreabă ea de parcă nu mai auzise în viaţa ei de aşa ceva. Nuuu, n-avem dom’le!
Ne îndreptăm spre casă şi punem produsele în faţa casieriţei. Fata era un adevărat spectacol: unghiile ei lungi erau deja uscate (nu ca ale celei de la brânzeturi), avea pe ea o bluză lucioasă, aurie, iar părul negru era tuns cu breton voit asimetric - ca şi cum cineva îi pusese drept şablon un castron în cap şi acesta alunecase. Și bineînţeles gene lungi, îmbrânzite de atâta rimel şi buze roşii, lucioase. Te-ai fi aşteptat să se ridice în orice moment, să dea drumul la muzică şi să înceapă să se unduiască în ritm de manele. Dar nu, n-am avut norocul ăsta, că doar nu eram într-un film de Almodovar…
În timp ce îndesam cumpărăturile în plase, una dintre vânzătoare îi zice celei mai apropiate de ea:
- Vezi, fată, că mă duc la cofetărie să-mi ridic tortu’!
Nici nu iese bine biata de ea pe uşă, că fata de la casă îi şi aruncă peste umeri celei de lângă băuturi:
- Ce puturoasă e şi asta, fată! Vine Revelionul şi nu a terminat încă pregătirile!
Tocmai mă gândeam că fata cu tortul era cea mai câştigată, că nu muncise la tort, ci luase unul de-a gata, perfect făcut, când îl aud pe prietenul meu că îi spune casieriţei ceva. Dacă mie nu mi-a venit să cred ce îi spunea, ei nici atât:
- Anunţul acela este greşit. Nu are predicat…
Biata fată se uită (şi eu în acelaşi timp cu ea) spre afişul lipit pe una din uşile compartimentelor pentru bagaje de la intrarea în magazin. Pe el scria cu litere mari: “VĂ RUGĂM BAGAJELE LA CUȘETĂ. VĂ MULȚUMIM!”
“Ce cuşetă?”, mă gândesc eu. “De ce cuşetă?”
- Predicat? întreabă fata de la casă, după ce schimonoselile de pe faţa ei au trecut, pe rând, prin fazele: “Ce vrea ăsta?” / “De ce mă înjură de predicat?” / “A, parcă predicatul e ceva de la şcoală, nu mă înjură…” / “Da’ de ce sunt eu de vină din cauza la predicat?”.
- Da. N-are predicat! insistă prietenul meu în timp ce eu mă îndreptam deja spre uşă râzând.
- Păi ce, eu l-am scris? ripostează fata arţăgoasă.
- N-am zis că dumneavoastră l-aţi scris, dar e în magazinul dumneavoastră şi ar trebui să fie complet şi corect. După care adaugă:
- Și mai şi mulţumeşte la sfârşit. Pentru ce mulţumeşte?
- Pentru înţelegere! zice fata victorioasă, scoţând răspunsul ca pe un as din mânecă, dintr-o expresie la modă folosită în toate anunţurile pe care le vedem peste tot.
- Ce înţelegere? mai întreabă prietenul meu. Tocmai! Că nu se înţelege! Și cuşetele? Alea nu sunt cuşete. Cuşetele sunt în vagoanele de dormit!
L-am tras de mânecă spunându-i printre hohote de râs că n-ar trebuie să fie aşa de lipsit de… predicat cu oamenii simpli care se mai şi grăbesc să ajungă la petrecerea de Revelion. Le-am urat “La mulţi ani!” fetelor din magazin, care râdeau şi ele, deşi sunt sigur că nu ştiau de ce. Iar salata Cesar a ieşit foarte bună şi fără seminţe de susan.
Au zis
RSS