De când eram mic și nu știam ce presupune un aeroport mi s-a părut că cel de la Băneasa e prea mic și prea urât. Dar, dacă nu mă înșel, pe vremea aceea era doar muzeul aviației. Impresia de autogară de Fâlfani mi s-a format definitiv atunci când am avut contact direct cu acest aeroport, adica am așteptat și am condus acolo rude și prieteni sau când m-am transformat și eu în cumpărător de bilete low-cost. În fine…
Așteptam o mătușă să vină din Spania. Era deja miezul nopții și vocea electronică și plictisită a funcționarei de la ghișeul de informații anunța fonfăit la fiecare cinci minute câte o întârziere de cate o jumătate de oră. Aveau să se adune până la urmă o mulțime de anunțuri care au însumat o întârziere de câteva ore.
Se făcuse deja răcoare, iar în jurul meu se umpluse de oameni suspecți, care fumau și înjurau, făcându-mă să strâng bine cu mâna geanta cu portofelul și telefonul și să mă învârtesc ca un titirez, pândind potențialii atacatori. “Ce-oi căuta eu aici?” mă gândeam eu, întărindu-mi convingerea (dacă mai era nevoie) că sunt ca un diamant într-o troacă. Poate că în alte condiții, acest gând mi s-ar fi părut deplasat, dar acolo era perfect potrivit. Eram pur și simplu din altă lume! Convingerea avea să capete tăria granitului pur când ușile cu senzor electronic s-au deschis dintr-o dată și în sala de așteptare a năvălit un grup de trei oameni agitați. Doi bărbați – unul mai tânăr, altul mai în vârstă – și o femeie. Văzând cât sunt de asemănători, am tras concluzia că sunt mama, tata și fiul – lucru care, de altfel, avea să mi se confirme. Erau de la țară și, evident, se purtau ca atare. Iată dialogul de început între mamă și tată:
- Aci e?
- Ce să fie?
- Iroportu’ unde vine Marcel…
- Aci o fi…
Și tatăl se uită de jur-împrejur, nedumerit. Pe fața lui i se citeau toate gândurile: “Ăsta o fi iroport sau ce? Că tare seamănă cu autogara noastră!”. Aici, deși nu i-am auzit gânurile, i-am dat dreptate. S-a șters la nas și apoi de geaca din piele neagră, roasă, care mirosea a porc și tutun (model adoptat de altfel de întreaga familie) și a continuat să se uite tâmp în jurul lui.
- Aci e, mă? a insistat nevastă-sa.
Neprimind nici un răspuns, a început și ea să se uite în jurul ei, mișcând buzele în timp ce citea anunțul de pe perete: “Romania, always surprising!”. A lăsat baltă cititul, că nu înțelegea nimic și a mai întrebat încă o dată:
- Mă, ai e? Ce dreacu’! Nu răspundeți nici unu’?
- Ai e, bre mămică! s-a milostivit fiul, scoțând mâinile din buzunarele gecii-model universal și gesticulând amplu. Nu văzuși, bre, că era avioane afară?
Femeia, având o urmă de luciditate în cap, a insistat:
- Da. mă, am văzut și io. Da’ mai e un iroport mai încolo-șa
- Am venitără la ăl care trebuia! a concluzionat capul familiei, curățându-și unghiile negre cu ghearele crescute la degetul mic anume pentru a servi acestui scop.
- Ete, da’ deștept mai ești tu! a zis femeia. Și și-a înnodat basmaua, schimbând și conversația inteligentă de până atunci: Da’ ce trage acilea-șa! Ca pă câmp!
A mai stat un pic liniștită, dar s-a impacientat brusc auzind vocea electronică, care anunța din nou că avionul pe care îl așteptam cu toții mai întârzia:
- Auzi, mă! Ce zice, mă? Ați fost atenți, mă?
- Da’ ce? Tu n-ai urechi să auzi? A zis pe românește. Cică întârzie…
- Cine? întrebă ea.
- Avionu’, fă, ce dreacu’? Ești proastă? Ce? Acilea-șa anunță trenurili sau avioanili? Nu suntem la iroport? La gară ajungem dup-aia!
- Așa-i, a îngăimat ea supusă, după care s-a uitat iarăși la ușile electronice care se deschideau într-una, fâcând un curent care-i fâlfâia bietei femei colțurile basmalei.
- Auzi, mă? întreabă ea pe atotștiutorul ei bărbat. Da’ de ce dășchide ăștia ușili alea tot mereu, tot mereu?
Bărbatul nu a auzit sau poate că nu voia să se umilească și să răspundă că nu știe. Așa că a intervenit fiul, luând o mutră importantă:
- Bre, mămică… Vezi tălică luminița aia de deasupra la uși?
- Da, o văz.
- Ei, bine, luminița aia sâmțăște când e un uom la ușe, și comandă la ușe să se dășchiză. Nu le dășchide niminea, să dășchide ele singure! Ai înțeles?
- Da, a răspuns ea, total neconvinsă.
Nu am mai stat mult. Tocmai voiam să ies puțin afară, să iau niște aer curat, când vocea electronică a anunțat, la fel de lipsită de emoție ca și până atunci: “Cursa Blue Air de la Valencia a aterizat de 10 minute!”.
O panică de nedescris a cuprins pe cei trei. E drept că și în restul grupului începuse o oarecare forfoteală…
- A venit Marcel! A venit Marcel al nostru! zbiera fără control tatăl familei.
- Da’ de ce nu-i dă drumu’? Cică e acilea de 10 minute? Ce le face? întreba mama.
Nu i-a mai explicat nimeni, căci ușa fermecată s-a deschis, un angajat al aeroportului a proptit-o cu un pietroi, și în curând au început să iasă de acolo călătorii. La un moment dat, îmi văd mătușa de 80 de ani cărând cu greu bagajul de mână pe care îl avea. Îi fac semn cu mâna și ea vine spre mine, dă drumul la geantă pe jos și îmi spune lividă:
- Aoleu, am stat lângă unul care nu și-a dat geaca de piele jos de pe el tot drumul. Puțea a cocină! Nu mai vin cu bilet din ăsta ieftin cât oi trăi!
Am pupat-o, dar n-am apucat să-i răspund, căci familia de neandertalieni din spatele meu au început să zbiere, văzându-l pe Marcel al lor:
- Uite-l pă tâmpit! A venit, idiotu’! Uite, bă, ce față are!
O efuziune de neoprit, în care i-au servit lui Marcel toate apelativele din seria celor trei de mai sus împreună o garnitură de pumni de simpatie care l-au făcut pe Marcel să sune ca toba mare de la fanfară.  Marcel s-a apropiat mândru, și-a scos ochelarii de soare (de ce-i avea, doar era 1 noaptea!?), s-a scărpinat în ureche și a murmurat cu superioritate:
- Ce faceți, bă țăranilor?
După ce l-au pupat vârtos, mă-sa și tac-su au încins o sârbă. Fratele cel mic s-a apropiat și el, i-a dat și el lui Marcel un pumn în spate și o palmă peste ceafă și l-a întrebat cu drag:
- Veniși, mă handicapatule?
- Venii, mă! a răspuns cu duioșie Marcel, înmuiat probabil de coregrafia executată de părinții lui care râdeau și plângeau, cu gurile știrbe lățite pe toată fața.
Eu rămăsesem cu gura căscată, mătușă-mea la fel, iar ceilalți dimprejur se uitau și ei – e drept, mai cu indiferență decât noi – la emoția degajată de micul grup. Într-un final s-au oprit, moment în care mătușă-mea mi-a șoptit îngrozită:
- Ăsta e ăla lângă care am stat!
- Și au am stat lângă ăștialalții, rudele lui! Te înțeleg perfect. am replicat eu. Hai acasă!
Ne-am întors, dar ne-am trezit izbiți din spate de familia veselă, care cu gențile lui Marcel, care cu Marcel, care dansând drăcește în continuare.
- Și tu – nimic! îmi zice mătușa.
- Adică? întreb mirat.
- Ai văzut cum se primește un om? N-ai sărit, n-ai zbierat? Măcar puteai să mă aștepți cu o floare!
Ce să fac? Avea dreptate. Dar aș fi eu în stare să fac un asemenea spectacol în public? Nu cred. Am plecat ușurel, dar împăcat cu mine însumi, cu mătușa la braț, uitându-mă și eu la anunțul de pe perete: “Romania, always surprising!”. Înțelesesem exact mesjul.

(de nu se vede, click pe poza pentru marire)

Trebuia sa dau treapta a 2-a si aveam o uniforma noua. Pantalonii erau cam lungi, asa ca m-am dus la Croitoria din cartier sa rezolv problema. In pravalie era croitorul care, in afara centimetrului atarnat de gat, nu parea deloc croitor. Avea un aer foarte distins, de lord englez (sau cam ceea ce-mi inchipuiam eu despre lorzii englezi). Am intrat sfios, i-am expus problema si ei mi-a zis, concluzionand scurta mea expunere:
- E prea lungi PALTALONII?
Evident, toata impresia de inceput s-a prabusit. El a continuat:
- Ca daca e prea lungi, ii scurtam MOMENTAL! E gata poimaine…
“Pai cum poimaine, daca era vorba ca “momental?”, mi-am zis in gand, nedumerit.
- Mai doriti si altceva?
In clipa aceea, ma gandeam ca daca ar scrie ce spune,, intrebarea ar fi aratat asa: “M-ai dori-ti si altceva?”
- Nu, multumesc. E bine ca sunt gata poimaine si nu raspoimaine, cand ma duc sa dau examenul.
- Ce examen? intreaba el foarte interesat, cu un aer de mentor/parinte/maestru/intelept.
- Treapta.
- ?!
- La liceu, adaug eu, vazandu-i privirea bovina dar in continuare plina de distinctie.
- Aha… Pe vremea mea nu era trepte.
Nu m-am mirat nici in gand, nici oral, pentru ca nu mai puteam. Aveam nevoie de aer. Si repede! Am iesit.

…

Au trecut zilele si m-am dus sa-mi “ridic” pantalonii. Nu pe mine, ci de la Croitorie.
- A, dumneavoastra sunteti! Cu paltalonii de uniforma pentru treapta…
- Da, zic zambind. Sunt gata?
- E gata, cum sa nu fie gata! Am zis “momental”, m-am tinut de cuvant! La NOI (si a zis “noi” cu un ton imperia, aratand peretii magazinului ca si cum ar fi prezentat mmosia conacului!) in pravalie, cuvantul in fata la client e sfant!
M-a busit rasul cand tocmai se intorcea cu spatele. Mi-a adus “paltalonii” si, tocmai cand am dat saa ies pe usa, lordul-croitor a ridicat un deget si mi-a urat complice, cu o voce de om care a trecut prin viata si stie de toate:
- SUBCES!
Asta a pus capac. M-am dus spre casa cu PALTALONII pe mana, am TRANVERSAT pe partea CEALANTA si M-AM RAS tot drumul. Am luat si treapta. Cu SUBCES, as putea spune. Cam atat pe acest subiect.

Am o fosta colega care mi-a povestit ce a patit in noaptea dinspre luni spre marti. Trebuie sa mentionez ca in noaptea cu pricina a plouat, iar garnitura de fulgere si tunete a fost mai mult decat generoasa, facandu-ma sa sar din pat in mijlocul camerei, pe la ora 3… In paralel, ziarele vuiau despre experimentul care urma sa produca gaura neagra care sa ne inghita cu tot cu restul Universului. In paralel cu aceste intamplari, iata ce se petrecea intr-un apartament de bloc…

Sfarsitul lumii are culoarea mov

Am lasat o sticla cu must pe holul de la intrare si, la ora 4 dimineata, am crezut ca au venit hunii: nenorocita de sticla a explodat si eu m-am trezit fugind cu mainile in cap si ochii inchisi prin bezna, lasandu-ma purtata spre locul de unde venea zgomotul – ca sticla aia inca mai sfaraia de mama focului! Cand am ajuns in usa holului, prin intuneric, am vazut ca tzasnea de undeva un lichid si, in nebunia mea de dupa somn, am zis ca s-a spart conducta blocului si s-au spart si peretii casei. Asta pana am aprins lumina si m-am luminat: totul in jurul meu era MOV. Am luat sticla de must in mana (o tineam ca pe mitraliera si mustul ala continua sa zboare pe toti peretii). Intr-un final, a aparut si prietenul meu. Trebuie sa-ti spun ca el se ridica din pat abia dupa ce incearca sa-si dea raspuns la intrebarile care il ravasesc “ce s-o fi auzit? ce-o fi etc…”. Cand m-a gasit acolo, s-a apucat repede sa culeaga pantofii de pe hol. In timp ce lustruia la incaltari ma bombanea pe mine ca sa nu mai sar asa din pat, ca el poate face atac de cord. Eu, imbibata in must din cap pana in picioare, mi-am dat pantalonii de pijama jos si am ramas in chiloti. Si il aud la un moment dat, stupefiat: “Puiutu tu esti in fundu goool?”
Ce mai! Rasu’ -plansu’… Eram amandoi cu parul scolat in cap si ochii mari. Am stras must din hol vreo 40 min. Am adormit pe la 5 si ceva si m-am sculat la 7 sa ii calc camasi si acum… cica fac treaba la job.
Jur ca asa mi s-a intamplat. Sunt varza si acum fac haz de necaz, ca holu e in continuare MOV. Trebuie sa zugravim din nou!
Ca si eu am tinut sticla in brate cu aceeasi incrancenare ca in clipa in care am inhatat-o si aia a sfarait, cu dopu’ pus, pana s-a golit pe unde rasufla… Cred ca au auzit si vecinii, ca se auzea f tare la ora aia… Initial trageam ca bezmetica de usa de la intrare; noroc ca nu am putut s-o deschid, ca pictam in mov toata scara! Da…..
Si cand mi-a povestit Adi ca el a iesit dupa mine in usa…sa ma priveasca …si alergam cu mainile in cap -
am lesinat si eu de ras. Ca eu nu realizam, iti dai seama.
Din vis…m-am trezit la sfarsitul lumii!

Am o vecina tare draguta. Are vreo 65 de ani si o gramada de povesti de viata. Si cum a avut o viata foarte… plina, are ce povesti. Asa ca, intr-o buna zi, ne-a povestit cum viata ei a devenit paralela cu lumea filmului.
Vecina trecuse de curand la statutul de vaduva si cea mai buna prietena a ei se straduia din rasputeri sa o marite. Cum avea ceva cunostibnte la Buftea, capul proaspetei vadane a fost impuiat cu informatii despre un tip anume, care invartea si el ceva pe la Studiourile de cinematografie. Dupa descrierea damei, era destept, frumusel, dar avea burta, era cam grasun si avea si un inceput de chelie. In rest, era tocmai bun. Vecina mea – slaba, destul de inalta si nici prea frumoasa, ii zice prietenei sale:
- Pai dupa barbatul meu sa ma marit cu piticania (raposatul ei sot era italian, inalt si voinic)?
- Pai Sophia Loren cum s-a maritat cu Carlo Ponti? Era si mai scund, si mai batran decat ea…
- Pai ce, draga, asta se compara cu Carlo Ponti?
- Da’ ce, stramba dracului, tu te compari cu Sophia Loren?
The end.

From Frigider, 2008/08/04 at 3:18 PM

Era 30 decembrie. Numai mie mi se putea întâmpla ca la ora 17 să mai am ceva de cumpărat. Aşa am aterizat în Nic-ul din Piaţa 16 Februarie, împreună cu un prieten – că nu era să merg singur. Lume puţină, marfă şi mai puţină. În schimb, trei vânzătoare şi o casieriţă băteau nervoase din picior, presate şi ele de apropierea iminentă a Revelionului.
- Ai pregătit ceva, fată? zice una către cea de lângă raionul de brânzeturi, care îşi sufla peste unghii ca sa îşi usuce oja.
- Ce să pregătesc, fată? Că sunt numai eu cu al meu. Mai vine soacră-mea, mătuşa Ica şi o nepoată de-a ăleia, că mă-sa şi tac-su pleacă la alţii şi n-are cu cine lăsa copilu’…
- Păi ăştia nu sunt destui? întreabă prima uimită, pe bună dreptate.
- E! Ăştia nu sunt musafiri…
- Da, fată, da’ tot cer de mâncare, zice prima, evident o femeie cu experienţă.
Mă învârtesc printre rafturi, bag în coş ce aveam nevoie. Evident că nu găsesc seminţele de susan, tocmai bune de presărat peste salata Cesar. Prietenul meu o întreabă despre seminţe pe o a treia vânzătoare, care stătea mai retrasă, între băuturi şi biscuiţi.
- Seminţe de susan? întreabă ea de parcă nu mai auzise în viaţa ei de aşa ceva. Nuuu, n-avem dom’le!
Ne îndreptăm spre casă şi punem produsele în faţa casieriţei. Fata era un adevărat spectacol: unghiile ei lungi erau deja uscate (nu ca ale celei de la brânzeturi), avea pe ea o bluză lucioasă, aurie, iar părul negru era tuns cu breton voit asimetric – ca şi cum cineva îi pusese drept şablon un castron în cap şi acesta alunecase. Și bineînţeles gene lungi, îmbrânzite de atâta rimel şi buze roşii, lucioase. Te-ai fi aşteptat să se ridice în orice moment, să dea drumul la muzică şi să înceapă să se unduiască în ritm de manele. Dar nu, n-am avut norocul ăsta, că doar nu eram într-un film de Almodovar…
În timp ce îndesam cumpărăturile în plase, una dintre vânzătoare îi zice celei mai apropiate de ea:
- Vezi, fată, că mă duc la cofetărie să-mi ridic tortu’!
Nici nu iese bine biata de ea pe uşă, că fata de la casă îi şi aruncă peste umeri celei de lângă băuturi:
- Ce puturoasă e şi asta, fată! Vine Revelionul şi nu a terminat încă pregătirile!
Tocmai mă gândeam că fata cu tortul era cea mai câştigată, că nu muncise la tort, ci luase unul de-a gata, perfect făcut, când îl aud pe prietenul meu că îi spune casieriţei ceva. Dacă mie nu mi-a venit să cred ce îi spunea, ei nici atât:
- Anunţul acela este greşit. Nu are predicat…
Biata fată se uită (şi eu în acelaşi timp cu ea) spre afişul lipit pe una din uşile compartimentelor pentru bagaje de la intrarea în magazin. Pe el scria cu litere mari: “VĂ RUGĂM BAGAJELE LA CUȘETĂ. VĂ MULȚUMIM!”
“Ce cuşetă?”, mă gândesc eu. “De ce cuşetă?”
- Predicat? întreabă fata de la casă, după ce schimonoselile de pe faţa ei au trecut, pe rând, prin fazele: “Ce vrea ăsta?” / “De ce mă înjură de predicat?” / “A, parcă predicatul e ceva de la şcoală, nu mă înjură…” / “Da’ de ce sunt eu de vină din cauza la predicat?”.
- Da. N-are predicat! insistă prietenul meu în timp ce eu mă îndreptam deja spre uşă râzând.
- Păi ce, eu l-am scris? ripostează fata arţăgoasă.
- N-am zis că dumneavoastră l-aţi scris, dar e în magazinul dumneavoastră şi ar trebui să fie complet şi corect. După care adaugă:
- Și mai şi mulţumeşte la sfârşit. Pentru ce mulţumeşte?
- Pentru înţelegere! zice fata victorioasă, scoţând răspunsul ca pe un as din mânecă, dintr-o expresie la modă folosită în toate anunţurile pe care le vedem peste tot.
- Ce înţelegere? mai întreabă prietenul meu. Tocmai! Că nu se înţelege! Și cuşetele? Alea nu sunt cuşete. Cuşetele sunt în vagoanele de dormit!
L-am tras de mânecă spunându-i printre hohote de râs că n-ar trebuie să fie aşa de lipsit de… predicat cu oamenii simpli care se mai şi grăbesc să ajungă la petrecerea de Revelion. Le-am urat “La mulţi ani!” fetelor din magazin, care râdeau şi ele, deşi sunt sigur că nu ştiau de ce. Iar salata Cesar a ieşit foarte bună şi fără seminţe de susan.

Madam Bibilică ne fusese vecină. Demult. Stătuse în casa cu mai multe etaje de pe strada noastră, în “bloc” – cum i se zicea pe atunci. Acolo stăteau și alți locatari, în afară de familia Bibilică, toți cu nume ciudate: la etajul unu stătea familia Stârcan și, pe același palier, domnul Chitică, iar la doi, madam Șincă. Cel mai bine era aranjată madam Măcăneață, care avea și terasă. Nici unii nu erau prea prietenoși cu noi, copiii, dar asta e altă poveste.
Pe madam Bibilică – Țuți, cum îi spunea toată lumea – am întâlnit-o într-o dimineață, chiar pe strada noastră. Lucra la ADP și avusese treabă în parcul din apropiere.
- Sarumâna! zic eu.
- A, tu erai, bătu-te-ar norocu’ să te bată! Ce-ai mai crescut! Și m-a pupat zgomotos pe ambii obraji.
“Crescusem”, ce-i drept. Numai ea ce se mutase de pe stradă de vreo douăzeci și ceva de ani!
- Ce mai faceți? Nu v-am văzut de mult, tanti Țuți…
- A, ca oamenii bătrâni, mi-a răspuns ea cu obidă, evident supărată.
“Dar nu ești așa de bătrână la cincizeci și ceva de ani!”, mi-am zis eu în gând.
- Dar de ce sunteți supărată? am întrebat.
- Păi, uite, nu vor ăștia să mă scoată la pensie.
- Dar nu cumva…, am încercat eu să intervin…
- … că nu mai pot nici eu, toată ziua pe drumuri. Pune panseluțe acolo, pune salvie dincolo… Ce crezi, că e așa de ușor?
O văzusem la lucru, “păstorindu-și” grupul de țigănci cu veste în dungi portocaliu-fosforescent: un adevărat căpitan de corabie, urlând non-stop, foarte eficientă.
- Nu-i ușor, cine zice că-i ușor? îi cânt eu în strună.
- Păi ăștia de la pensii, cine?
- A…
- Da, că m-am dus alantăieri după ce fusesem dimineață la Sala Palatului cu fetele să facem straturile de flori acolo și după-masă acilea, în parc, la fântâna cu țuțuroi și pe la trei am ajuns la pensii. Erau pe picior de plecare, doamnele, ce crezi…
- Programu’ e program, zic eu.
- Începe la șapte, e drept. Da’ ce? Murea dacă mai stetea zece minute? Că eram transpirată – că mă grăbisem – și mai aveam și plase din piață, că n-are cine să-mi cumpere, că fii-miu stă singur, la Titulescu, ți-am mai zis io, că s-a mutat de la mine cu nevastă-sa cu tot. Las’ să-l spele și să-l calce și aia, că io m-am săturat…
- Și ce-au zis acolo, la pensii? încerc eu să schimb vorba.
- … auzi, că nu gătesc. Da’ ce, eu am timp de gătit? Io muncesc toată ziulica… La pensii? Ce să zică? Să vin a doua zi, cică.
- Și? V-ați dus?
- Încă nu, că io n-am timp. Cică n-am vârsta, de-aia nu mă lasă la pensie. Numai pe caz de boală, cică. Păi că mă doare toate alea nu contează? Ăsta nu e caz de boală? Că de cum mă scol dimineața începe. Și mă ține toată ziua. Uite ce monturi am la picioare. Păi, de un’să știe ele, că ele… toată ziua pe scaun, ca doamnele, la birou. N-au ca mine, muncă de teren. Panseluțe, salvie… Trece pe lângă ele și nu le pasă.
- Ei, haideți că se bucură toată lumea de flori. Arată așa de frumos spațiile verzi în tot orașul!
- Da’ nici să stau acasă n-aș putea. Păi io, care n-am stat o zi acasă?…
- (?!)
- … N-aș putea.
- Păi, decât să vă plictisiți…, încerc eu s-o îmbunez, uitându-mă la ceas și calculând cele 15 minute scurse deja. Fără succes, însă. Tuți începe să se smiorcăie.
- … că știi ce suflet bun am, uite acum merg la Lucreția, nașă-mea, să văd ce mai face, că e bolnavă. Beau și io o cafea și după aia, înapoi, la muncă…
- A, tanti Lucreția…
- Da. I-a lăsat casa lui Victorița, că mie-mi cădea greu. Las’ să aibă aia grijă de ea, că io n-am timp. Și sunt și amărâtă, știi bine că Bibilică al meu s-a dus de cinci ani…
- Da, săracu, mi-a părut tare rău când am auzit…
- … și m-a lăsat singurăăă!…
- Hai, nu plânge, că n-o fi vrut să moară…
- Le-am zis și la alea de la pensii: “Păi, dacă pă mine, care sunt văduvă prin deces nu mă scoateți la pensie, ce să mai zic de alții?
- ?!
- Păi, da. Văduvă prin deces! mi-a citi ea uimirea de pe chip. Le-am dus și certificatu’ și tot degeaba.
A făcut cu mâna a lehamite și s-a îndreptat spre casa nașei:
- Ne mai vedem noi. Hai, te-am pupat…
Nici nu știam dacă să râd. O singură întrebare mi se rotea prin cap și mi-a stăruit în minte toată ziua: “Oare mai există și altfel de văduve, în afară de cele… prin deces?”. N-am găsit încă un răspuns convenabil nici până în ziua de azi.

Era dimineată si, ca de obicei, mă îndreptam către serviciu cu tramvaiul 20. Asteptasem deja prea mult, asa că atunci când a sosit în statie m-am urcat repede, ocupând unul din locurile fără scaune, din dreptul uneia dintre usi. O datã cu mine, dar pe altă usă, mai în fată, s-au urcat si două fete. Mici de staturã, de vreo 12-13 ani, destul de drăgute, însă puternic fardate. Fiind o zi ploioasă, munca lor de zeci de minute – pudră, fard bleu ciel, linie de tus, mascara – curgea încet înspre colturile ochilor. „Cam mult pentru niste fete de vârsta lor!“, mi-am zis. Tramvaiul a pornit brusc, ca si cum vatmanul ar fi dorit să ne trezească din amorteală, iar cele douã fete au prins a zburătăci spre locul unde eram eu, tinându-se una de cealaltă. Una dintre ele a răcnit:
- Fă, unde mă duci, fă? Ce, fă, mã iei de proastă? Rămâi, fă, aicea!…
Am crezut cã n-am auzit bine, însă distractia abia avea să înceapă. Conversatia a continuat:
- Stai, fă, aicea, fă. Ia zi, fă, cum a fost ieri?
- Ce să fie, fă? a întrebat cealaltă cu superioritate
Ascultam si nu-mi venea sã cred. Niste fete destul de drãgute, atât de mici, care vorbeau atât de urât… Mi-am dat seama că toate fetele de liceu pe care le-am văzut în ultima vreme în mijloacele de transport în comun vorbesc la fel. Pe orice traseu, iesind de la orice liceu. E normal? N-am putut să mă mai scandalizez în gând, că fetele reîncepuseră. La un moment dat, atentia mea se focalizase nu pe ce spuneau, ci pe numărarea cuvântului cu pricina. Am descoperit că fiecare întrebare, ca si fiecare dintre afirmatiile celor douã, continea cel putin doi de „fă“: unul la început, unul la sfârsit. Pro¬ble¬mele grave erau însă expuse folosind trei de „fă“, ca sã fie clar. De necrezut, nu? La un moment dat am vrut să mă mut în alt loc, dar deja devenise fascinant.
- Ete, fă, pă bosorogu’ ăla! Nu e profesor la a 10-a, fă?
- Care, fă?
- Ăla, fă, cu sapca de blană, fă. Ce dracu, fă, nu vezi?
- Nu e ăla, fă!
- Pă pariu, fă?
- Nu pun io, fă, pariuri cu tine, fă!
- Ce-ai, fă, esti proastă, fă? Dă ce, fă?
- D-aia, fă, cã nu te tii de ele, d-aia!…
Un moment au tãcut si am reusit să întrerup numărătoarea, gândindu-mă la aceeasi fazã urmărită de un străin. Ce s-ar în¬treba un străin care ar auzi o asemenea conversatie? Că „fă“ ar putea fi numele celor două? Fă Dumitrescu si Fă Stănescu, prietene, vecine si colege de clasă. Sau că „fă“ ar putea însemna „virgulă“, dar de ce ar marca românii virgulele atunci când vorbesc? N-am apucat sã aleg cea mai probabilă variantă, căci firul gândurilor mi-a fost retezat:
- Zi, fă, ai mai vorbit cu ăla, fă?
- Cu cine, fă, cu cine?
- Cu ăla, fă. Ce, fă, faci pă proasta sau chiar esti?
- De ce mã faci tu, fă, pă mine proastă, fă, patachino?
- Da’ ce, fă, io sunt patachină, fă? Si, drãgãstos si în glumã, îsi înfige mâna cu unghii lungi si bleu în căciula celei¬lalte. Care, evident, se fereste. În plus, ca un făcut, tramvaiul pune o frână de îmbărbătare pentru noi, călătorii; catastrofa nu a mai putut fi evitată:
- Shit! Mi-am rupt o unghie, fă! Shit!…
Vizibil derutată de cunostintele lingvistice ale amicei sale, cealaltă îi aruncă o privire bovină si-o întreabă uimită:
- Ce, fă?!
- Shit, fă, ca-n filme!
Deruta de pe chipul interlocutoarei nu contenise si ochii ei inexpresivi, mânjiti de zoaie de rimel erat atât de mari si de uimiti, încât mi-a trebuit un mare efort de vointă să nu-i spun peste umăr: „Shit – adică căcat, fă!”. Dar trebuia să cobor si nu mă puteam abtine din râs, asa că am preferat să nu-mi rup picioarele pe treptele tramvaiului. În rest, a fost o zi cât se poate de obisnuită, în care m-am gândit la alte cuvinte prea des folosite.

Era una dintre zilele acelea în care nu ai chef de nimic. Fiind totusi iarnă, nu m-am mirat că afară era o ninsoare de mai mare frumusetea, desi nu-mi plăcea deloc si mi-era si somn pe deasupra. M-am urcat în tramvai si mă gândeam cum de pot caii să doarmã în picioare, când…
- Luati loc, vă rog, a spus un tânăr amabil către un domn în vârstă.
- A, nu, multumesc mult, dar nu.
- Dar vă rog! a insistat bãiatul.
- Nu, chiar nu. Locurile din tramvaie sunt pentru doamne!
Tânărul s-a ridicat totusi în picioare, dar locul lui a fost ocupat repede de o “doamnă” care a început să mănânce seminte, scuipând gratios cojile în palmă, ca de îndată ce se înmulteau să le arunce discret pe jos. Foarte delicat, feminin si, mai ales, deosebit de elegant…
- Eu nu stau niciodată jos în tramvai, a început bătrânul, ceea ce s-a dovedit a fi o foarte importantă lectie de viată nu numai pentru tânărul care-i oferise scaunul, ci si pentru noi toti cei prezenti. De tânăr am făcut asa si uite-te la mine! s-a fălit el.
- Da, arătati foarte bine, într-adevăr.
- Sigur că arăt bine si sunt sănătos, că nu m-am ferit niciodată de miscare si de stat în picioare!
Tramvaiul s-a mai smucit putin, a mai stat câteva clipe si apoi a mai înaintat doi metri, “încurcat” de zăpada care nici măcar nu se asternuse.
- Stii dumneata ce făceam eu când eram tânăr? Mergeam dimineata la serviciu – că pe atunci trebuia să fii la 7 la slujbă, nu ca acum, ca boierii – si, nu stiu dacă stii (că nu erai pe vremea aia), a fost o iarnă în ’57 ceva de groază!
- Stiu de la părintii mei si de la bunici, a îngăimat tânărul.
- Ei si, cum îti spuneam eu dumitale, mergeam la serviciu. Si era o stradă aici, la Chibrit, care avea zăpada până sus. O dăduseră oamenii si făcuseră niste troiene înalte… Și mie îmi plăcea sã merg pe strada aia si să simt ozonul.
- …
La fel ca si bietul interlocutor, ne-am uitat uimiti si noi, călătorii participanti fără voie la discutie.
- Uite-asa se simtea ozonu’ când iesea din zăpadă! a arătat bătrânul, făcând gesturi largi cu bratele. Și făceam, dom’le, trei-patru ture pe strada aia, ca să mă ozonific. Și dup’aia mergeam la servici. Sănătate curată, nu alta!
Ne-am mai smucit vreo trei metri cu tramvaiul gândindu-ne cu totii cum o să stim să ne “ozonificăm” când om avea zăpadă destulă la dispozitie.
- Dar am mai văzut si altceva la viata mea. Ai fost vreodatã la Slănic Prahova?
- Nu, dar am văzut în zonă…
- Că acolo – i-a tăiat repede domnul cel în vârstă vorba – sunt mai multe! (“ca în orice alt loc”, m-am gândit). Sunt saline de sare (“de ce ar mai putea fi salinele?!”), e o grotă cu o mireasă (“biata de ea!”) si mai e si salina aia mare. Și acolo am văzut, dom’le, ceva care n-am înteles la început. Era un grup de nemti si unu’ mergea în zig-zag. Noi, ăstilantii, ne uitam ca la urs! Ăla nimic, în zig-zag, cum ti-am zis.
Ne uitam cu totii mirati sau doar cu urechile ciulite – care din ce pozitie era – si asteptam să vedem ce era cu “ăla”.
- Și era unu’ mai bătrân pe acolo si mi-a zis si mie. Se ozonifica, dom’le! Profita si mergea de două ori mai mult decât ăilaltii si se ozonifica!
- ?!…
- Da, se ozonifica, cum îti zic. Dup-aia m-am dus si eu acolo si asa era: se simtea ozonu’ cum iesea din sare. Că d’aia e si de tratament acolo. Pentru astmatici; stă ăia acolo si se tratează cu ozon.
- Se ozonifică, a îngăimat tânărul zâmbind.
- Păi da. M-am apropiat de perete si uite-asa iesea ozonu’ din sare, povestea el cu patos gesticulând sugestiv. Iar noi toti parcă si vedeam ozonul! Apoi a continuat:
- Că dacă stăteai prea aproape îti îngheta nasul si obrajii si asta nu era bine. Și de asta mergea neamtu’ ăla în zig-zag. Că nici prea mult ozon nu e bine…
Am rămas o clipă pe gânduri. Găsiserăm cu totii solutia pentru îngrosarea stratului de ozon, despre care auzim aproape zilnic că se subtiază din ce în ce mai mult: să dărâme, dom’le, plafoanele salinelor – neapărat alea de sare – si să dea drumu’ la ozon în aer. Să se ozonifice si el!
Tânărul trebuia să coboare; si-a luat la revedere de la domnul ce îi împărtăsise din experienta lui de viată cu atâta generozitate, când…
- Nu vă supărati pe mine. Am mai stat si eu de vorbă cu cineva. Dar să stiti, de obicei nu intru în vorbă cu oricine, că nu e frumos să sari asa pe om…
- Mi-a făcut plăcere, a spus tânărul. Eu cobor aici.
- … dar sigur nu v-am deranjat prea tare?
- Nu, nu, nu e nici o problemă! Sănătate!
- Multumesc, poate ne mai întâlnim!
- Da, da, sănătate multă, a mai reusit tânărul să spună în timp ce usile tramvaiului se închideau, prinzându-i geanta.
- Mai sunt si tineri de treabă, a mai spus bătrânul ca pentru sine, dar destul de tare încât să-l auzim cu totii.
Am coborât si eu. În cap îmi suna celebrul refren “Mai ahiii, mai ahooo, mai ahuuu, mai aha-ha!…” Să fi stiut si băietii de la Ozone toate astea poate că mai cântau si astăzi.

(text scris de Mugur)
1 Decembrie. Dupã ce că tramvaiul a venit greu, dar cu stegulețele fluturând sărbătoresc la cozoroc, mai era și aglomerat. Nu ploua, dar nici nu era soare și o durere de cap mă făcea să mă gândesc că mai bine mi-ar fi stat pe terasa castelului personal, dând ordine grădinarului, în loc să merg la serviciu. Dar de unde castel? Tocmai când ajunsesem la plantatul tufelor de trandafiri galbeni, am fost brusc întrerupt din visare de o bătrână care a urcat cu greu, susținută de un bărbat ceva mai tânăr. Dupã câteva momente de odihnă, baba a început să răcnească, continuându-și evident o idee începută mai devreme, în stație.
- Asta e, măi! Nu s-a putut, nu s-a putut, ce să-i faci!
Toată lumea care dormita în tramvai a tresărit și s-a întors brusc către cei doi, crezând că s-a întâmplat ceva rău. Ne-am dat repede seama că baba era surdã și că de aceea vorbea atât de tare. Vecinul ei, vizibil jenat, a făcut o încercare:
- Zi mai încet, că aud!
Baba nimic. A continuat impasibilă:
- Că a venit la mine și io i-am zis că io mănânc dulce și ea sărat. Că io-s olteancă, și la oltence le place dulce. Știi cum s-a întors pe călcâie și-a plecat?
- …
- Păi, io ce sã-i fac? Am io pensioara mea, așa mică cum e, da’ mă chivernisesc cu ea. La cine nu-i convine, salutare, taică și noroc!
- Și a mai venit? o întrebã tovarășul de drum.
- Păi, nu-ți zisei că nu? Da’ mai bine-așa. Ce-mi trebuia mie?
Și-a legat basmaua sub bărbie cu un gest categoric.
- Nu știi ce-am mai muncit io la viața mea, la Cefereu? Ture de noapte, 24 de ore, ce crezi? Mă sculam la șase dimineața din turã și mergeam să dau la porci – că atuncea io creșteam porci -, că apă le dădea șefu’ ăla al meu… Ce om cumsecade!
Și continuă cu glas plângăreț, ștergându-și lacrima imaginară din colțul ochilor:
- A doua zi picam ruptă de oboseală, ce știe ea?
A urmat o pauză. Mă uit în spate să văd ce se întîmplase. Devenise interesant și nici nu mă mai durea capul. Cum să pierd așa ceva? Baba a început din nou, strigând ca mușcatã de șarpe:
- Ai văzut ce se întâmplă cu ăștia de acuma? Că io n-am televizor, da’ citesc ziarele și sunt pusã la punct. Și nu numa’ acilea, la noi! Și-n America! Păi, cum vine asta? Merge omu’ ca mine și ca dumneata la piață și-i înfige unu’ cuțitu’-n spate! Și furã și droguri! Am citit eu în jurnale!…
Vecinul dă din cap a pagubă, temându-se să intervinã, doar-doar s-o opri. Nici o șansă.
- Știi că mi-a murit un nepot? A băut ceva la bufetu’ ăla din Șaișpe Februarie și a murit, dom’le! S-a otrăvit cu mitilic! Două săptămâni, atâta a durat: una la spital și una acasă. Da’ n-a zăcut decât douãă zile. După aia a murit! Am trecut pe la bufet și de unde era în permanență cinzeci de oameni înăuntru – nu ezagerez -, acu’ dacă mai era trei-patru! A aflat! A aflat si nu se mai duce. Da’ ce crezi că e patronu’ de vinã? Cum o să fie patronu’ de vină? De vină-i ăia de-a făcut băutura! El săracu’ nu e vinovat!
- Vezi cã la prima cobori! a prins vecinul un moment bun.
- Ai?
- Trebuie să cobori! a repetat mai tare, aproape strigând.
Bătrîna nu a avut nici o reacție. După o clipã însă, a tresărit:
- Aoleo, io cobor la prima!
- Păi eu ce-ți zisei?
- Vezi cum am mai discutat și noi, a trecut timpu’ repede! Io cobor acilea, la Miciurin, să-l iau pe 41!
- Mergi sănătoasă! i-a urat vecinul, în asentimentul celorlalți călători părtași vrând-nevrând la discuție.
Bătrâna a coborât scările tramvaiului și brusc și-a amintit ceva important:
- Ai zis că treci pe la mine! Hai, vino într-o zi, să mai vorbim și noi.
Omul a dat din cap politicos sub privirile celor care vroiau sã urce în tramvai pe ușa blocată de babă. Ea aștepta încă nedumeritãă. Vãzând cã nu obține nici o promisiune fermă, a întrebat din nou, cu privrea umedã:
- Vii, ai?
- Da, bre, viu, da’ mai încolo!
Nu știu dacã a mai zis ceva. Lumea a urcat în tramvai, tramvaiul s-a smucit cu putere și am luat-o din loc. Insa primiserãm cu toții cadoul de 1 Decembrie.