femeia simplă

La cofetăria “Liliana” de pe 1 Mai au cele mai bune prăjituri din tot orașul. Frișca e adevărată, crema de cremșnit se face pe aragaz, ca acasă, nu din plic, savarinele sunt ca pe vremuri, iar eclerele sunt delicioase. Există până și câteva măsuțe unde îți poți savura prăjitura și limonada. Exact cum erau cofetăriile pe care le știu din copilărie. O adevărată falie temporală în care intri fără să-ți dai seama! Întotdeauna e coadă, iar cele câteva vânzătoare nu mai prididesc cu servitul.
În acea dimineață am intrat acolo împreună cu un prieten. Era ziua lui și voia să își trateze colegii cu prăjituri din cele “adevărate”. Ca niciodată, nici un client în cofetărie. Am început să studiem vitrina frigorifică.
- Mie nu-mi convine! spune una dintre vânzătoare cu obidă. Nu-mi dă ei concediu când vrea!
Colega ei se uita scârbită:
- Ai dreptate, tu. Unde să mă duc o lună? Vrei-nu vrei, tre’ să te duci în concediu.
- Păi eu ce-ți zic aici?, zice prima, roșie la față de ciudă.
Îmi amintesc că văzusem pe ușă un afiș scris cu pix albastru care anunța că urmează o lună de renovări, timp în care cofetăria va fi închisă. Din spate, din laborator, apare o a treia vânzătoare, cârlionțată și îmbujorată, cu o tavă de choux-a-la-crème în mână.
- Unde o pun? întreabă cu candoare.
- În cap la mine, acolo o pui, zice prima, nervoasă la culme. În vitrină, ce întrebi?
Adevărul e că nu le văzusem niciodată așa de nervoase. Însă un concediu obligatoriu nu e prea plăcut.
Cârlionțata a deschis ușa uneia dintre vitrine și a dat să îndese acolo tava cu prăjituri. Vânzătoarea cea nervoasă își dă ochii peste cap și, privindu-mă în ochi, spune ca pentru sine:
- Ia te uită, frate, un’le pune!
Și către neîndemânatică:
- La torturi le pui, fată? Păi acolo stau șanticlerele?
- Nu sunt șanticlere, sunt șoalacrem, i se răspunde cu superioritate nejustificată.
- Ce contează ce sunt? Dacă sunt prăjituri, le pui la prăjituri, nu la torturi. La torturi stau torturile! Țțțțțțțț….
Cârlionțata se conformează fără prea mare entuziasm, ridică din umeri a pagubă, se întoarce pe călcâie și dispare în laborator.
- Ei, v-ați hotărât? ne întreabă una dintre ele.
- Nu. Încă puțin, zic eu.
În acel moment intră pe ușă o doamnă.
- Biscuiți vărsați aveți?
- Da, răspunde vânzătoarea cea mai calmă. Biscuiți “Populari”.
- Sunt dulci sau sărați?
- Nu… Sunt așa… populari, vine răspunsul într-o doară.
Nelămurită, doamna iese fără să cumpere nimic. Mă pufnește râsul, dar imediat peisajul se schimbă din nou. Intră o doamnă în vârstă, cu nepoțelul de mână. Era mică, grasă, transpirată pe față și foarte supărată.
“Și asta are draci…”, mă gândesc eu.
- Dă-te de-acolo! Nu mai sta în vântul ăsta, că închilozezi! strigă ea cu răutate către nepot, un copil gras și imposibil, care l-ar fi întruchipat perfect pe domnul Goe.
- E aer condiționat, nu vânt! zice el maimuțărindu-se.
- Nu fi obraznic, că te altoiesc! i-o întoarce mă-sa mare.
- Să-mi iei fistic! comandă domnul Goe.
- Dacă ne mai rămân bani. Trebuie să luăm tort. N-avem decât cinci sute de mii. Aia ne-au spus să luăm, aia luăm, conchide ea.
- Spuneți, doamnă! zice vânzătoarea cea nervoasă.
- Un tort.
- Spuneți, domnu’, zice cealaltă către noi.
Fiecare și-a dat comanda, iar pachetele se înșiruiau cuminți pe tejghea.
Tortul este pus într-o cutie cu mânere și ajunge și el pe tejghea.
- Să-mi dați și alune, zice baba.
- Fistic, mamaie! strigă Goe cu disperare în glas.
- Fistic. Două.
- Mai multe, mamaie, nu doar două…, se smiorcăie copilul cel gras.
- Două sute de grame îți iau, lasă că a înțeles doamna.
“Doamna” trântește boabele de fistic într-o pungă și zice cu scârbă:
- De 5 lei ajunge?
- Da, da, ajunge. Da’ puneți-mi tortul într-o plasă.
- Nu încape în plasă, doamnă, îi răspunde vânzătoarea.
- Păi la domnii cum a încăput?
- Domnii are prăjituri, nu tort, zice ea, din ce în ce mai roșie la față.
- Și ce dacă? Ce importanță are? Vreau și eu o plasă!, zice baba, enervată.
- Nu-nțelegeți, doamnă, că nu încape? mârâie vânzătoarea.
- Chiar dacă ar încăpea, colțurile cutiei sfâșie punga, zic eu împăciuitor. N-am primit răspuns, ci doar o privire răutăcioasă din partea babei și una larg aprobatoare din partea vânzătoarei.
- Credeam că sunteți o cofetărie de elită!
- Ei, uite că nu suntem de elită că nu dăm pungi la tort! Dăm cutii.
Între timp, la cererea noastră, vănzătoarea care ne servea pe noi pusese un pachețel cu pricomigdale într-o punguliță, pe tejghea, între tortul bunicii și pachetele noastre. Baba întinde hotărâtă mâna, ia pachețelul cu pricomigdale și le bagă în sacoșă.
- Erau pricomigdalele mele sau fisticul doamnei? întreb eu vănzătoarea care număra deja banii.
- Pricomigdalele erau. Dați, doamnă, pricomigdalele înapoi!
Baba ne privește trăznită și ca acționată de o telecomandă nevăzută începe să țipe, cu o voce spartă și plângăreață:
- Da’ ce-aveți cu mine? Acu’ mă acuzați că fur? Se poate? Sunt femeie bătrână!
- Liniștiți-vă, doamnă, nu vă acuză nimeni, s-au încurcat doar pachetele, nu-i nici o problemă!, zic eu. Facem schimb și gata!
Dar deja atmosfera luase foc:
- Lasă că am văzut eu. Întâi nu vor să-mi dea pungă, după aia zice că fur. Sunt o femeie bătrână și operată pe deasupra! țipă baba. Lasă că am văzut eu, ați fost refractare cu mine de când am intrat! N-am să mai vin aici!
- N-o să murim de dorul dumitale! zice prima vânzătoare, albă la față de nervi.
Vociferările au continuat. Noi am ieșit din cofetărie în vacarmul bulevardului, o adevărată binecuvântare față de ce era în cofetărie. Eram în întârziere, căci altfel aș mai fi stat să văd ce se întâmplă. Îmi imaginam cum tortul ar fi ajuns în capul cuiva, indiferent de “tabăra” din care făcea parte… M-am întrebat totuși ce fel de om avea să iasă din bietul Goe, care rămăsese sub “vânt”, cu gura căscată și cu obrajii dolofani înroșiți de emoție, privind lupta dintre “mamaie” și vânzătoare.

scris de Mugur

[Stiti vorba aia 'la barza chioara ii face Dumnezeu cuib'? ... Uite, exact asa am patit eu. Acum, cand eu nu scriu, a aparut Mugur :)]

Unii moare si-asa n-are!
Din nou în tramvai. Nici nu merită să-ti iei masină, doar pentru spectacolul gratuit pe care ti-l oferă ceilalti călători. De data asta, o femeie si sotul ei beat.
- Vino, mă, să stai jos!, zice ea autoritar.
- Ce tragi dă mine asa?, îi răspunde el indignat, abia vorbind.
- Păi, cum să nu trag? Iar te-ai îmbătat! Nu vezi, râde oamenii de tine!
El s-a uitat în jur (ca si mine, de altfel), si nu a zărit nici măcar un zâmbet pe fata cuiva.
- Cine râde, fă? Ăstia stă linistiti, nu vezi?
Ea parcă avea mâncărici la limbă:
- Că mă faci de râs, aia mă faci!
- De ce, fă?
- Din cauza la comportamentul tău când esti beat, d’aia! Betivanule!
- …?!
- În loc să aduci banii acasă, te duci si-i bei. Porcule!
Ei, aici, omul nostru s-a trezit un pic:
- Ia ascultă, fă, de ce mă faci pă mine porc, ai? Nu-ti aduc io bani acasă? Fă, păi prafu’ si pulberea s-ar alege de tine dacă n-as fi io!
- Ce mi-ai făcut tu mie, mă? Ce? Crezi că mă răsfeti? Păi în afară de bani de haleală ce-mi dai tu mie, mă?
- Păi, ce-ai vrea tu si nu-ti dau eu?, a zis betivul indignat, dând să se ridice în picioare.
- Stai, mă, jos, nu vezi că abia te tii?, spune ea. M-as duce si io în oras, să văd lumea, la un coafor, ceva…
- Ce coafor, fă? Nu-ti face cumnată-ta permanent? Vrei să dai banii pe coafor? Păi, nu ti-am luat eu bigudiuri din alea hoate când ai vrut? Fier d’ăla de-ntors n-ai?
- Nu se mai poartă buclele, zise ea cu o oarecare cochetărie. Acu’ se poartă întins!
- Păi zi-mi mie, că ti-l întind eu de nu te vezi!
- Io sunt amărâtă si tie îti arde de glumă!
- Nu glumesc, fă! Acu ti-l întind!
- Du-te, mă, că ne râde lumea!
Scena petrecută cu cinci minute înainte se repetă, cu adăugiri însă. Betivanul se întoarce pe scaun, se uită de jur-împrejur si întreabă răstit:
- Care râde acolo?
Toată lumea râdea deja pe înfundate. Pe cât de beat era, se vedea că era un om sugubăt. Ne-a făcut la toti cu ochiul si s-a întors către nevastă:
- I-am pus la punct pă toti! Si ce-oi fi asa de amărâtă?
- La manichiură n-am mai fost de nu stiu când!
- Păi, tot Gina, cumnată-ta, îti face si unghiile!
- Da, Gicule, da acu’ se poartă modelul ăla, frantuzesc!
- Ce vrei, fă, face si ea ce poate, Frantuzesc, englezesc… Cum o fi. Stii că n-are scoală multă, că n-a avut minte de mică.
Altă pauză, timp în care ea se pune pe plâns:
- Că mă duceam si la servici, dacă mă lăsai. Câstigam si io banii mei!…
- Păi, sigur! Tu îti cheltuiai banii pă unghii frantuzesti si io… Cine plăteste gazele, fă?
Si după o altă pauză:
- Si ce, n-ai fost tu la serviciu?
- Când, Gicule?
- “Când, Gicule? Când, Gicule?”, o maimutăreste el. Când am fost io în Turcia, în nouăscinci.
- Păi ăla era servici, Gicule?
La care Gicu, mândru de realizarea lor, a conchis, ridicându-se în picioare si bălăngănindu-se, astfel încât toată lumea să audă ce avea de zis:
- Am cumpărat o sută dă perechi dă blugi si-am trimis-o în piată cu ei. Stetea ca o doamnă toată ziulica! Ce stie ea? Unii moare si-asa n-are!
Aici toată lumea s-a prăvălit de râs. Într-adevăr, “unii moare si-asa n-are”! Depinde cum o iei. Poate e mai bine de ăstia care “n-are” asa ceva.
Betivanul a căzut din nou în fund, pe scaun, iar nevasta lui n-a mai zis nimic, convinsă că i se făcuse deja favorul suprem, doar că trecuse pe lângă ocazia de a fi o “doamnă” fără să o folosească. Si uite cum, în momente din astea, vorbe ca “Minte de femeie!” sau “La cratită!” nu mai par deloc deplasate.

Dragilor, iata in continuare un text al lui Mugur. Noroc cu el, ca altfel imi ramanea categoria ‘special guests’ cu un singur post :)

Doliu cu… bucurie

De multe ori, călătoriile cu tramvaiul sunt plicticoase şi parcă prea lungi, asezonate din plin cu zgomot de fiare care astupă orice tentativă de a avea o conversaţie care să nu fie auzită de cei din jur. Nu însă pentru toată lumea, după cum aveam să aflu în acea dimineață de primăvară.
Mă bucuram de soarele de afară și de corcodușii plini de floare, când aud în spatele meu o întrebare mieroasă:
- Știți cumva vreun notar prin apropiere?
Nu fusesem eu întrebat, dar cum trei personae săriseră deja să răspundă, mi-am dat seama că ceva nu este tocmai în regulă. Așa că m-am întors ușor pentru a vedea totul cum trebuie. Într-adevăr, doamna care întrebase părea coborâtă dintr-un film de epocă. Rochia lungă, din voal negru, avea poalele franjurate artistic, pelerina de pe umeri era brodată cu mărgele negre, iar pălăria cu voaletă era o adevărată operă de artă, cum numai nunta Camillei cu prințul Charles am mai putut vedea. Pene negre fluturau ușor la fiecare hurducătură a tramvaiului, iar șiragurile de mărgele lungi se balansau pe bustul generos al doamnei, în timp ce mânuțele înmănușate în dantelă neagră și cu degetele acoperite de inele cu pietre multicolore încercau în zadar să își susțină în același timp proprietara și poșeta-plic, tocmai bună pentru o premieră la Operă. Arăta ca o pasăre mare și neagră.
- Da, la Piața Amzei, răspunde o bătrânică, evident prost informată.
- Nu mai e la Amzei, doamnă, zice un domn cu pălărie. Acu’ e o cârciumă acolo.
- Da, da!, se bagă un altul în vorbă. Că și au am fost acolo și când am intrat cu actele în mână m-a întrebat un vlăjgan dacă vreau o masă de două sau de patru persoane! Văzusem eu că era cam liber și cam curat acolo.
- Mandarin îi zice!, se trezește o doamnă de pe scaunul din apropiere, care desfăcea cuvinte încrucișate cu ochelarii pe vârful nasului.
- Mazadran, doamnă!, spune primul domn, evident deranjat de această a intervenție, total pe alături.
- Mazagran, zice scurt doamna în doliu. E un restaurant foarte nou și foarte chic, adăugă ea cu accent franțuzesc, clipind des din genele încărcate de rimel și țuguind buzele roșii. Ma-za-gran.
- Ce nume mai e și ăsta?, se miră băbuța. Însă nimeni nu a mai băgat-o în seamă.
- Dar, totuși, unde găsesc un notar?, a întrebat din nou doamna în negru. Căci am niște afaceri de rezolvat și nu le pot amâna.
- Da, chiar așa, zice primul domn. Noi stăm de vorbă despre Mazargan și cucoanei îi trebuie notar.
“Mazagran, nu Mazargan, îmi venea să zic, dar nu aș fi vrut cu nici un chip să întrerup un dialog atât de interesant.
- E o notară ici-șa, la 7 noemvrie. Chiar în ștație are ghereta!, zice o țigancă cu o paporniță de flori, care se îndrepta către locul unde își vindea florile și, evident, știa bine zona.
- Birou, nu gheretă. Bine că n-ai zis tarabă!, zice indignat cel de-al doilea bătrânel.
- Lasă, bre, zice cu obidă țiganca, că matale n-ai știut nici atât. Etete! Vrea omu’ să ajute și uite ce primește în schimb! Bine că sunteți voi deștepți!
- Ia mai taci, că te dau jos din tramvai, zice primul domn.
- Ete scârț, io aici cobor oricum. Nu tre’ să mă dai matale jos. Ete cum cobor!, mai adăugă ea, pășind demonstrativ pe treptele tramvaiului. ‘ra-ți ai dracu’ dă boșorogi proști, vă caută moartea p-acasă și voi…, s-a mai auzit ea bodogănind de pe refugiu, cu papornița între picioare, înnodându-și cu sârg basmaua.
- Ce obraznică!, zice domnul.
- Da, că așa sunt ăștia, se mai băgă cineva în vorbă.
- Domnilor, domnilor, dar cum rămâne cu problema mea nerezolvată?, i-a întrerupt agitată doamna.
“Bine că n-a zis onoare nereperată!”, îmi spun eu în gând.
- A, da, se dumirește domnul cel în vârstă. La prima coborâți. La Domenii. Tranversați pe partea cealantă și se vede firma, pe o casă cu petunii la geamuri.
- Mersi, zice doamna, dându-și afectată ochii peste cap.
- Un necaz, fără îndoială, mai adaugă domnul, încercând să privească plin de compasiune toaleta de doliu a cucoanei.
La care doamna slobozește un râs cristalin, foindu-și penele de la pălărie:
- A, nu! Nu e necaz, e bucurie! E drept că mi-a murit o mătușă, dar este vorba despre o moștenire! Am de primit o moștenire!
Cu toții au rămas cu gurile căscate. Doar băbuța s-a dezmeticit și a spus mai mult pentru ea:
- Ia te uită, nici n-a pus bine mâna pe moștenire și iete-te ce s-a mai împopoțonat!
“Singura remarcă de bun simț a momentului”, mi-am zis, râzând în barbă.