femeia simplă

In clipa asta sint in capitala statului New York, Albany. Miine plec spre orasul New York (unde am bilete la Rent, pe Broadway!), iar poimiine  seara am plecat spre tara. De ajuns, ajung duminica.

Azi am incheiat si intilnirile de job. Ultima-ultima a fost cu cineva din echipa lui Daniel O’Donnel, congresmanul care a promovat accesul echitabil la casatorie pentru cuplurile gay din statul New York.  Dupa intilnire am vizitat impreuna congresul. Pe multe dintre pupitrele membrilor congresului existau drapele curcubeu, pe linga steagul SUA.

Asta e imaginea cu care vin acasa. Daca membrii congresului lor pot, vor putea si parlamentarii nostri. Ceea ce ne ramine de facut e sa scurtam numarul zilelor care trebuie sa treaca inainte sa ajungem acolo.

Sa-i dea Dzeu sanatate cui a pus internet gratuit in aeroportul mare din San Francisco!  Se vede ca Bunul doreste sa va informez despre cum au decurs lucrurile in acest oras, ca alta explicatie nu exista :)

Am stat aici 4 zile in care am si vizitat frumusetile (neinsufletite:P) ale locului, m-am si intilnit cu organizatii care lucreaza in domeniul LGBT. Frumusetile au fost pe mai multe planuri si cind o sa-mi mearga si computerul cum trebuie (cel mai sigur dupa ce ma intorc acasa) o sa pun si ceva poze pe picasa.  Orasul e incredibil – in primul rind din cauza pantelor foarte abrupte pe care tre sa le urci si sa cobori. Senzatia cind stai in masina in susul unei strazi, inainte s-o incepi, e de montagne rusee, fara exagerare. Din pacate mersul propriuzis pe ele e mai putin palpitant, caci trebuie condus tare incet, din cauza aceleiasi pante.

Castro, cartierul gay, a fost umpic dezamagitor. Nu stiu la ce ma asteptam, dar desi m-am bucurat sa vad drapele curcubeu peste tot, n-am fost chiar coplesita. Poate din cauza ca in afara cartierului gay, nu am vazut alte insemne gay friendly? Sau poate din cauza ca n-am vazut, de cind sint aici, decit o singura data, 2 tipi tinindu-se de mina. (Adevarul e ca nu pare sa fie prea popular tinutul de mina, caci nici cupluri hetero nu am vazut sa faca asta.)

Organizatiile vizitate au fost majoritatea din seria centrelor care ofera servicii diverse pentru comunitate. Am vizitat o clinica adresata in primul rind persoanelor LGBT si HIV+, alta tinerilor, alta care era un centru de zi pentru toata lumea (cu multe evenimente culturale, printre o expozitie pe care am vazut-o- asta chiar a fost emotionanta- se chema “”moartea fetei mele”" si pleca de la remarca unei mame care atunci cind au auzit ca “fiica” se indentifica drept barbat a spus “fata mea a murit”. Expozitia consta in fotografii ale unor persoane trans (femei spre barbati). Fiecare persoana era fotografiata o data intr-un sicriu, ca femeie, si o data “in viata”, ca barbat.

Si tot asa. Probabil ca cea mai utila intilnire a fost cea cu Out & Equal, o organizatie care se ingrijeste ca firmele private si de stat sa respecte si sa ofere conditii bune de munca persoanelor LGBT. Care Out & Equal mi-a promis sa ne puna in legatura cu persoane cheie din citeva firme internationale care in America se implica serios in sprijinirea drepturilor civile ale LGBT… si, in plus, a ramas sa ne dea structura cursurilor pe care le tin ei, sa avem sursa de inspiratie pentru cursuri adresate angajatorilor pe care sa le facem noi.

Am mai avut in program si o vizita la o casa a unei familii americane “adevarate”, pentru cina. Si acolo am intilnit, pe linga gazde, o adorabila fosta prima balerina (70-75 de ani?) pe care am iubit-o in ciuda parerilor ei homofobe (era suparata pe numarul mare de parteneri si pe sexul …sportiv,  pe care le remarcase la unii dintre balerinii gay cu care lucrase). Oricum, conversatia cu ea pe alte teme decit cele gay a fost adorabila :). Iar gazdele au fost mai mult decit prietenoase (si si-au cerut scuze la sfirsit pentru momentul de controversa pe tema gay). Casa lor era ca din povesti… iar drumul pina acolo a fost cu feriboatul, ceea ce, in sine a fost o experienta incintatoare.

Ma opresc caci incepe imbarcarea. Dupa cum ziceam pe FB, plec spre Des Moines, Iowa- unul din cele mai conservatoare state americane… care insa recunoaste casatoria intre persoane de acelasi sex.

In SF am dormit foarte mult. Sper ca Iowa sa ma gaseasca mai odihnita… si cu internet in hotel. Nu stiu citi dintre prieteni si cunoscuti ma citesc, dar mie mi-a lipsit momentul de impartasire a experientelor zilnice… pe care reusisem sa-l instaurez cit am fost la Washington. Vedem :)

Miine, dupa trei intilniri pe care sper sa ajung sa le povestesc la timpul lor, plecam spre San Francisco.  Aici lumea vorbeste in continuare de cutremur (au fost ceva replici (pe care nu le-am simtit)) si se pregateste pentru uraganul care e programat sa ajunga in Washington simbata. Ingrijorarile reale sint pentru alte zone ale coastei estice asa incit sper sa n-avem intirzieri sau alte probleme cu zborul de miine noapte.

Nu mi-e clar daca dincolo am net… asa ca iata, fac un efort cam mare  si povestesc acum, cind netul e sigur, cum a fost azi.

Joi a fost ziua fermecatoare. Incep cu prinzul absolut adorabil la care am fost invitata impreuna cu mai multe (5) persoane trans de catre Kay Milas de la GLIFA (grup care aduce la un loc persoanele lgbt&familiile lor care lucreaza pentru guvern), la ea acasa. A fost un timp petrecut senin si armonios in compania unor doamne distinse si cu suflet. Am vorbit despre situatia trans din US si cea din Romania. Toate doamnele trans aveau peste 5o de ani, o experienta de viata admirabila, si profesii de tot felul inclusiv functionar guvernamental sau personal militar. Mincarea a fost minunata, atmosfera la fel. (Si am intilnit-o si pe Mara Keisling, de la National Centre for Transgender Equality; o comoara!)

De acolo am plecat spre intilnirea cu Maya Rupert de la National Center for Lesbian Rights (Maya e avocata, dar si scrie pe teme legate de drepturi lgbt. iata aici articol depsre bisexualitate scris de ea). Iar NCLR lucreaza pentru toata lumea LGBT, nu doar pentru lesbiene. Organizatia din Washington e atenta mai ales la felul in care diversele agentii guvernamentale respecta peroanele LGBT. NCLR are si un sediu in San Francisco (ma intilnesc si acolo cu ei), iar pe coasta vestica activitatea lor se concentreaza pe litigare strategica. Mi-a placut Maya, mai ales ca seamana cumva cu o fosta colega, Dorina :).

Ultima intilnire a fost cu Chloe Schwenke si Ajit Joshi, USAID.  Am vorbit mult despre situatia trans de la noi si despre cum am putea face sa-i prindem pe americani din urma in privinta integrarii pline de respect a persoanelor LGBT in rindul angajatilor guvernamentali. si nu doar in rindul lor. Am mai vorbit despre bani, mai exact spus despre lipsa lor si am primit citeva sugestii de finantatori posibili. Vedem.

Iar prima intilnire (ordinea in care va prezint intilnirile fiind, evident, nu cronologica) a fost in cabinetul singurei femei membre a congresului care este out ca lesbiana – Tammy Baldwin, unde m-am intilnit cu membri ai echipei sale si am aflat de grupul parlamentar care se ocupa de chestiuni LGBT. Impresia cea mai puternica mi-a fost lasata de …placuta de la intrarea in birourile dnei Baldwin. Pe ea scrie <Bine ati venit! Va rog, intrati>. Aceeasi placuta se afla pe usile tuturor membrilor congresului american, alaturi de steagurile regiunii pe care acestia o reprezinta si cel al US.

Pozele de azi sint dupa cum urmeaza: posta veche, cerul de seara, intrare la metrou, semafor (Ghiciti ce culoare e verdele pentru pietoni aici?), eu si Katherine Diop (Program Officer la Departamentul de Stat pentru Europa si Eurasia, una din doamnele incintatoare care s-au ocupat de vizita mea), eu si USAID, eu si …etc :)

Pe 24 august am avut doar doua intilniri- drept care am avut timp si de batut muzeele. Am batut muzeele e tare bine spus, caci acum ma dor talpile intr-un fel care nu poate fi descris usor. Ma dor rau :) (Muzee Smithsoniene; intrarea gratuita. Sculpturi in aer liber, apoi arta in galeria de arta de est si apoi istorie americana. foarte foarte frumos. mai ales sculpturile lui Rodin.) (E prima data cind merg singura prin Washington- nu ca ar fi complicat, dar pina acum am facut fiecare pas alaturi de Virgil; si o sa mai fac in continuare o gramada de pasi impreuna cu el- caci asa e protocolul programului).

Intilnirea de dimineata a fost cu Ty  Cobb de la Human Rights Campaign. HRC e un fel de ACCEPT mai mare. De vreo 200 de ori mai mare. Fac litigare strategia, monitorizeaza (si dau note in niste “indexuri de echitate”) felul in care drepturile LGBT sint luate in seama de companiile private, de sectorul de sanate, de sistemul de educatie. Mi s-a parut incredibil ca HRC lucreaza cu diverse culte religioase urmarind sa obtina sprijinul acestora pentru drepturi LGBT fie si partial. (dupa modelul “intelegem ca nu sustineti casatoria gay, dar ne asteptam ca in privinta infractiunilor motivate de ura sa veniti cu o luare de pozitie care sa le condamne”).  Facerea de coalitii si gasirea de aliati- asta spune Ty ca a fost cheia succesului lor.

Cea de dupa-amiaza a fost cu mai multi oameni de la PFLAG (organizatie a parintilor, prietenilor, colegilor persoanelor LGBT).  Am vorbit mai ales de felul in care se implica ei in combaterea discriminarii LGBT in sistemul de educatie si am primit o serie de materiale realizate de ei pentru scoli, sa le avem ca sursa de inspiratie. De fapt de la PFLAG am primit multe materiale si o poveste. Aceasta organizatie (care este tot una uriasa) a fost inceputa in ziua in care mama unui baiat gay nu a mai suportat sa-l stie hartuit de colegi si l-a insotit pe acesta la un mars gay.  Pentru ca s-a facut ceva vilva in jurul ei, alti partinti si alte rude de tineri LGBT au ajuns s-o contacteze… si pina la urma au pus de au facut organizatia.

A fost o zi pozitiva, in care am intilnit oameni senini si hotariti, si in care am adunat multe surse de inspiratie pentru materialele noastre viitoare :)

Pozele de azi sint dupa  modelul “eu si…”. Nu mai stau sa le pun legenda. Dar de vrea cineva sa stie ce e cu unul sau altul din reperele turistice incluse, sa intrebe, ca-i spun. (E prima data in viata mea cind am astfel de poze in cantitate atit de mare. Multumita lui Virgil. Multumesc, Virgil, asadar :)).

Azi am trecut prin 3 intilniri de job.

1. Cea de prezentare a programului. Norocul meu continua, doamnele de care a depins organizarea itinerariului meu dovedindu-se a fi, fara exagerare, incintatoare. Iar detaliile pe care le-am aflat despre program ma fac sa ma simt intr-o poveste. Nu le deconspir :). Pentru cine nu stie incotro merg, pot da citeva indicii: dupa Washington urmeaza San Francisco, apoi Iowa/Des Moines, Atlanta si Albany&New York/NY.

2. Intilnire cu Vic Basile  (care este nici mai mult nici mai putin decit primul director al Human Rights Campaign, in prezent cea mai mare organizatie din US care apara drepturile civile ale LGBT). La intilnire a participat prin telefon si Anne Vonhof care este chiar persoana care se ocupa de “diversitate” in Biroul de …HR, ca sa zic asa (Office for Personal Management), care are in vedere toate agentiile guvernamentale (la nivel federal) din SUA. De la Anne Vonhof am aflat ca guvernul american are acum si o serie de recomandari privind angajatii trans… si ca toate politicile lor privind diversitatea sint publice. (A ramas sa primesc linkuri la ele pe mail; cind le am, le spun, ca doar de aia le-am cerut).

De la dl Basile am aflat (si vazut) o fotografie graitoare pentru absurditatea situatiilor la care a dus homofobia. Aflati dragii mei ca pe vremea cind homosexualitatea era considerata boala psihica (1960 adica), un psihiatru a acceptat sa prezinte intr-o dezbatere publica argumentele pentru ipoteza ca homosexualitatea n-ar fi boala, doar cu masca.  Asa am ajuns sa vad o fotografie in care sint prezenti o lesbiana, un barbat gay si un psihiatru, in care masca e purtata de acesta din urma. ha! :)

3. Multi oameni de la Biroul pentru democratie, drepturile omului si munca. Ocazie cu care am vazut la cine ajung rapoartele pe drepturile omului la care sintem traditional invitati de Ambasada SUA sa contribuim, pentru domeniul LGBT.

De data asta am povestit mai mult eu, despre situatia din Romania. Si m-am gindit oare cind va veni si clipa in care reprezentanti ai guvernului Ro sa se preocupe de drepturile cetatenilor romani lgbt.

PS: de miine incolo, fac poze cu oamenii cu care ma intilnesc :)

PPS: am descoperit si Washington Blade, saptaminal gratuit, LGBT. Mi-am luat un ziar adevarat (pe hirtie adica), dar el poate fi citit si pe net. Iata link la un articol despre rezultatele recensamintului lor in privinta persoanelor gay din Washington DC. (va dati seama ca asta inseamna ca la “ei”, oamenii chiar raspund la intrebari legate de orientarea sexuala?)

Pe toata durata celor 3 saptamini petrecute in State, sint insotita de V, un domn de origine romana care ma ajuta logistic, lingvistic si cultural. Azi, fiind zi libera am vizitat.
- Ce-ai vrea sa vezi? Muzee, monumente?
- Nu monumente, zic. Muzeele sint ok… de arta de ex. Doar ca nu-s o fiinta culta- stiu ca ma impresioneaza ce-i frumos. Mai imi plac pietzele (d-alea de fructe etc). Si-mi mai place sa stau intr-o cafenea, la strada, sa ma uit la lume.

Si am petrecut o zi intreaga vizitind monumente memoriale. :) De buna voie si nesilita de nimeni. Memorialele sint aici, la Washington, la ele acasa. Foarte frumos puse in valoare si legate intre ele- mergi sa vizitezi unul si usor treci in altul. Dincolo de faptul ca-s impresionante ca opere de arta si semnificatie, cele de aici sint impresionante si prin energia pe care o primesc de la americanii de rind, cu mandaul carora sint ridicate. Caci am aflat ca statul nu plateste pentru ele. Ci banii se string dupa modelul “dati un leu pentru Ateneu”. Fiecare monument are in spate multimi de americani care au contribuit timp de 10-15 ani pina s-au strins toate fondurile necesare. (de analizat aceasta idee, ca tema de casa, de catre cei care vor catedrala neamului nostru)

M-am atasat de cel al lui Thomass Jefferson, de pe treptele caruia am asistat la o galagioasa si, intr-un tirziu, ploioasa furtuna. spectaculos si curatzitor!

Am facut ceva poze- le urc undeva online cind ajung iar la netul romanesc si nelimitat. Am facut, din cauza lui V:), si poze cu tema “eu si monumentul”- deci ma voi intoarce pentru prima data acasa cu dovezi ca am ajuns acolo unde zic c-am fost.

… as mai avea de scris, dar e 22.45 aici, adica 5.45 acasa. mi-e asa de somn incit daca nu ma culc acum de buna voie, voi adormi tot acum, fara sa-mi fi dat consimtamintul. (nu stiu al cui e meritul, dar se pare ca m-am adaptat spontan la noua ora (chinuita de amintirea unor anterioare si dureroase adaptari la alte fusuri orare, acum am recurs la un remediu homeopat si la metalonina.) )

Miine imi incep programul “de lucru”.

Care credeti ca este postul cel mai citit de la mine de pe blog?

“Cum se scrie corect veti?”. Nu-i mai pun link deoarece google, si abia trezit din somn de-ar fi, va trimite drept la mine daca-l intrebati asta.

Stau si ma intreb daca acesti cititori se pun sau nu. Oare citi dintre ei se uita si pe altceva dupa ce afla raspunsul la intrebarea care i-a calauzit intii si intii aici? Si citi dintre ei sint nemultumiti ca nu mai gasesc pe blogul meu articole similare celui de popularizare a scrierii lui “veti” legat?

Si plecind de aici, continui cu intrebarile: cit de important e sa scrii corect? si ce face ca ortografierea corecta sa fie un capat de tara pentru unii oameni?

Imi aduc aminte ca atunci cind mergeam in vacanta la tzara, vorbeam uneori cu dezacorduri. “Nu stiu ce face ei.” Mi se parea ca ma intelegea mai bine mamaia, care doar asa vorbea. Era cam la acelasi lucru cu copierea accentului, pe care o faceam in locuri diferite tot asa, dintr-un fel de simpatie. Odata intoarsa  din vacanta (sau cind vorbeam la tzara cu oameni de la oras) faceam automat trecerea la “nu stiu ce fac ei”.  Si ambele situatii mi se pareau naturale. Asta nu m-a impiedicat ca, la aceeasi virsta, sa privesc cu dispret si sa-mi iau peste picior colegii de scoala de bucuresti care vorbeau dezacordat.

Apoi mi s-a intimplat  sa cunosc oameni potrivit de destepti si cu care aveam valori comune, care abia la virste avansate ajungeau sa se chinuie sa inteleaga deosebirea dintre sau si s-au.  Si mi-am dat seama ca de fapt n-am nici un merit ca am crescut printre oameni care au pus pret pe felul in care scriu. Altii au crescut altfel. Iar altii au crescut ca mine dar nu au reusit sa inteleaga- desi pe alte lucruri le inteleg la fel de repede ca mine, sau poate chiar mai repede.

Pina la urma ce ne spune despre cineva faptul ca acesta scrie sau nu corect?

Femeile sunt diferite!  Ele au insa ceva in comun: Dulcolax.

Serios. Asa am auzit la tv, intr-o reclama.

Uitindu-ma la reclame, imi pot da seama ca burta e unul din elementele centrale ale omului (mai centrala decit inima pe care noi toti sintem indemnati sa o becel)- pentru ca multe reclame ii sint adresate. Dar nu e doar atit, importanta. Burta si probleme ei sint si niste indicatori de gen. In consecinta, la fel medicamentele si iaurturile dedicate ei. Reclamele la medicamentele pentru diaree ne prezinta barbati afectati de aceasta problema, iar cele pentru constipatie -femei.

Ca femeie care n-are dulcolax, ma intreb a cui o fi impartirea asta: chiar asa arata  statisticile despre consumul medicamentelor, sau e o coincidenta generata de ideile fixe comune din capul creativilor/farmacistilor?

Cu vreo 20 de ani in urma, am nimerit in avion linga un alt student la filosofie (“student la filosofie” este doar coincidenta care mi-a permis recuperarea acestei amintiri; nu are nici o alta semnificatie.)  Care tot pe feministe avea boala si voia sa vorbim despre asta. Nu stiu cum e cu feministele, i-am zis, dar stiu ca nu-mi place cum sint “abordata” ca femeie de catre lumea in care traiesc. Sint discriminata. (Abia invatasem asta, cu sint discriminata, de la sefa mea englezoaica. recunosc :))

- Cum esti discriminata? Respectul meu pentru femeie este nesfirsit, nu ma intelege gresit. Dar cred ca femeia in romania poate sa faca orice face un barbat.

- Femeia din romania (anului 1990siunpic) nu poate sa mearga cu o prietena intr-un bar, in ro. deci sint discriminata (paranteza pentru cei care nu inteleg: in anii de dupa revolutie existau doar circiumile de cartier, in care o femeie “respectabila” nu putea intra orice ar fi fost, si restaurantele obosit-comuniste in care ca femeie trebuia sa intri neaparat insotita de un barbat. altminteri se chema ca esti lucratoare de sex comercial, care cauta clienti. ca a venit vorba de restaurant- acolo o femeie respectabila nu putea sa dea comanda- era nevoie de un barbat ca sa comunici cu chelnerul. punct. zau :))

- Nu e vorba ca nu poate, imi raspunde tinarul. E vorba ca nu vrea.

- Ce nu vrea? N-auzi ce eu vreau? si nu pot. Asta iti zic.

- Nu e vorba ca nu poti. Nu e nici o lege care sa te opreasca. Si sint convins ca daca ai intra intr-o circiuma de cartier, n-ar veni nimeni sa-ti zica sa iesi afara. Poti sa mergi unde vrei. Intrebarea este de ce ar vrea o femeie sa intre in spatii in care sint doar barbati beti, sau in care femeile singure la  masa sint automat bifate la prostituate? Poti s-o faci. Dar daca o faci, iti asumi consecintele- nu vii dup-aia si zici “am  fost discriminata. m-a ‘njurat “.

————-

Discutia de acum 20 de ani nu mai are nici o miza in prezent. Tot asa, pun pariu ca filosoful din povestirea de alaltaieri, peste 20 de ani va zice senin, de exemplu: da, bai, chiar erau de ris regulile pe vremuri. femeile luau numele sotului, cind se maritau. iar daca divortau si voiau sa pastreze numele pe care il folosisera in ultimii 3-5-15 ani, ex-sotzul putea zice “ba nu, ca nu vreau eu- e numele meu”. si “nu” raminea. ha :)

Acum mi-a zis  “dar nu obliga nimeni pe nimeni sa ia numele nimanui. asta nu e o problema.”

Am avut recent o mica ciondaneala cu un tinar student la filosofie care mi-a explicat ca el e mare iubitor si respectator de femei.

si eu la fel, am zis  la inceput, crezind ca, iata, am gasit deja ceva semnificativ si comun. ca sa inteleg repede ca tinarul cind zicea femei, in expresia de mai sus, se referea la mama sa. A-ha. ok. eu n-o cunosc pe doamna. Am vrut sa schimb subiectul, caci  doamna mama nu ma interesa…ca sa constat insa ca tinarul pornise un dialog pe termen lung in care eu primisem din oficiu rolul de ascultator. voia sa vorbim despre feministe, si sa zicem, in cor, ca feministele, spre deosebire de mama sa, sint niste femei frustrate care  vor nu se stie ce, dar foarte probabil – mai multe drepturi ca barbatii.

Am regretat o data in plus ca n-am cultura feminista; sint femnista, dar asa, mai din popor. dogma, n-o cunosc. Si atunci, cum sa fac conversatie cu filosoful? mda. sa-i zic deci pe intelesul meu. Pentru mine feminista inseamna normala la cap. Femeia care vrea pentru ea (si pentru celelalte femei) sa fie lasata in pace. fara ca nimeni sa-i explice ce s-ar cadea sa faca si ce nu, sau ce poate sa faca si ce nu. Si pentru barbati, feminista din mine vrea tot asa.

si tinaru’  mi-a zis aproximativ: uite, vezi, asta e cusurul tau (si-al feministelor, fie ele culte sau din popor):  exagerezi! cine nu te lasa pe tine, sa faci ce vrei?

[va urma]

A trecut atita timp de cind n-am mai scris, incit cei care inca ma mai au in readere isi vor imagina poate ca mi-a fost hackuit blogul.

Dar n-a fost. Eu sint.

Sa-i dea Cel care repartizeaza sanatatea, sanatate lui Gabi HaiPa, caci doar pentru ca el a platit si a gazduit, acest blog continua sa existe.

Planuiesc sa ma intorc. Inca n-am ajuns sa citesc ce scriu altii (pe bloguri, zic, n-am mai ajuns. ca de citit, slava … nu stiu cui, citesc. si pe hirtie si online. bloguri, nu). Dar de luni de zile ma tot gindesc la “asta ar fi un subiect bun”. Pentru ca gasesc din nou lucruri care ma mira si pe care le vreau impartasite. Si pentru ca in ultima luna, am gasit iar (desi au trecut ani de cind nu mai scriu constant) oameni care ma stiau dupa blog. (Ca sa fiu corecta, ma stiau mai degraba dupa Calin de pe blog. Care Calin are acum 8 ani, e in clasa a IIa si nu se bucura deloc ca e in aceasta situatie).

Hai, ca zic “publish” inainte sa ajung sa ma razgindesc. Eu sint. I’m back.

Am fost intii, demult, pe twitter. Mi-a trecut repede – desi o vreme am cochetat cu gindul c-as putea sa ma exprim in 140 caractere. Nu pot.

Apoi m-am dus pe facebook, si am crezut ca nu voi sta nici cit am stat pe twitter. M-am inselat. Cred c-a trecut mai mult de un an de cind mi-am facut contul si, cind ajung la net, deschid facebookul inaintea mailului. Si, clar, inaintea blogului :D.

Cred ca timpul pe care-l alocam inainte blogului, e consumat acum cu facebookul. si imi pare rau.

Am dat intimplator peste acest cintecel cind eram in vizita pe blogul Anei. Mi-a placut mult. Mult. Si, cum exista posibilitatea sa ma iau cu altele si sa uit cu desavirsire ca acest cintecel exista, iata- il fac vizibil si pentru prietenii mei. si pentru cititorul necunoscut. Gilda, ca tu esti mai tinara, poti sa-mi amintesti sa-l mai ascult din cind in cind? :P :)

Vis: eram intr-o casa cu etaj. si cu niste colegi de job. Am vazut niste flacari, pornise un incendiu la parter si restul lumii a iesit din casa. Eu am ramas si am inceput sa-mi aleg niste haine pe care sa le iau cu mine, apoi laptopul. am mai zabovit o vreme cautind o geanta de laptop a altcuiva despre care geanta stiam ca e prin camera si, daca tot luam laptopul, ma gindeam sa-i fac si omului o bucurie si sa-i aduc geanta. era intuneric, nu prea vedeam si am renuntat pina la urma. am coborit cu o sacosa de plastic in care aveam lucrurile adunate. un etaj mai jos pompierii darimasera un zid si mi-a fost foarte usor sa ies din casa pe acolo. m-au certat – ceva de genul “inconstienta”  ca n-am iesit odata cu restul lumii. Eram la oarece distanta de casa cind mi-am dat seama ca am uitat sa iau incarcatorul de telefon. si in vis si in realitate am 2 telefoane aproape identice cu doua incarcatoare identice; pe un incarcator il tin acasa, pe altul la job. cel de la job e comun- in sensul ca-l dau si colegilor. ei, in vis ramasesem fara incarcatorul de job. care era in casa. m-as fi intors sa-l iau, dar ma gindeam ca nu ma vor lasa pompierii. nu era mare foc. ardea ceva mocnit pe la parter. dar n-aveau apa si era clar ca va arde toata casa. era o tare suparatoare catastrofa minora – ma si vedeam cu telefoanele ramase fara baterie.

Realitate: M-am trezit cu sufletul plin de regrete dupa incarcator. Mi-am revenit, dar preocuparea imi ramasese cumva. drept care am povestit la job ce vis prozaic am avut si cum am irosit uriasul potential dramatic al unui incendiu pe niste haine si un incarcator.

La job, dupa ceva ore imi dau seama ca mi se descarca orange-ul. deschid sertarul sa iau incarcatorul si… incarcatorul nu e! Nu l-am gasit nicaieri (nici la colegi). Mi-a disparut incarcatorul de la job :)))

Intii nu mi-a placut iarna. Cind a nins prima data am reactionat ca femeia simpla si adulta care sint: off. zapada! :(. Apoi am descoperit intimplator si surprinzator ca, dupa o pauza de foarte multi ani, patinez mult mai bine. Inexplicabil, dar imbucurator.  Si am inceput sa-mi doresc sa fie frig, ca sa ramina cit mai mult patinoarele deschise.

Si mai apoi, intr-o noapte de duminica in care reincepuse sa ninga, m-am trezit in fatza unui trotuar cu zapada neinceputa. Era pustiu, asa ca am intrat pe trotuar cu seriozitate stiind ca las urme care probabil vor fi acoperite cu zapada inainte sa apuce altcineva sa le calce in picioare. Iar in fatza mea toata mizeria orasului era coplesita de un strat de curatenie neteda, asezat linistit, exact pretutindeni. A inceput sa-mi rida sufletul si m-am intors la bucuria copilareasca si deplina pe care o simteam la tzara in fatza zapezii nesfirsite.

Clipa magica doi a fost intr-o zi cu zapada varianta pufoasa, groasa si inca alba peste care a inceput sa ninga cu fulgi MAAARI si multi, care bezmeticeau agale. Am mers pe strada uitindu-ma in sus- erau uriasi, elaborat construiti si fara numar.

Clipa 3 a fost intr-o noapte inghetzata, fara vint si cu fulgi- bobite mici de gheata. Si sus, si jos, totul stralucea. Parca eram intr-un film-poveste, in care zapada sclipea peste tot urmare a unor bine cintarite efecte speciale.

Iar clipa 4 a fost una pe care nu mi-as fi putut-o imagina de nu s-ar fi intimplat. Duminica dimineata eram pe linga Cismigiu. Ninsese viscolit peste noapte, utilajele de dezapezire nu ajunsesera in zona inca, iar oamenii  erau prin casele lor sau ale altora, numai pe strada nu. Bulevardele pareau ulitze, fara masini, fara marcaje si cu contururile imblinzite de zapada de’un cot. Am mers prin zapada nebatatorita inca si am traversat pe rosu de citeva ori, pentru ca  in nici o directie nu se vedea nici tipenie de masina.  Stiti sintagma <liniste ireala>? Ei bine, imaginati-va ca nu e una deja consumata si ca o auziti pentru prima data;  pentru situatii ca aceasta pe care v-o povestesc a fost creata. Si deodata:), in linistea ireala se aude zgomot de masina. Si imediat dupa zgomot, pe linga mine trece “in tromba” o masina de teren. Si dupa ea, inca una. Si inca una. Si inca una. Mergeau in fortza, zapada sarea din rotile lor, si aratau vesele ca niste ciini scapati in aer liber dupa prea mult stat in casa.

Frumoase sint lucrurile potrivite, in locurile potrivite si la momentele potrivite! Am zis! :)