femeia simplă

Am fost intii, demult, pe twitter. Mi-a trecut repede – desi o vreme am cochetat cu gindul c-as putea sa ma exprim in 140 caractere. Nu pot.

Apoi m-am dus pe facebook, si am crezut ca nu voi sta nici cit am stat pe twitter. M-am inselat. Cred c-a trecut mai mult de un an de cind mi-am facut contul si, cind ajung la net, deschid facebookul inaintea mailului. Si, clar, inaintea blogului :D.

Cred ca timpul pe care-l alocam inainte blogului, e consumat acum cu facebookul. si imi pare rau.

Am dat intimplator peste acest cintecel cind eram in vizita pe blogul Anei. Mi-a placut mult. Mult. Si, cum exista posibilitatea sa ma iau cu altele si sa uit cu desavirsire ca acest cintecel exista, iata- il fac vizibil si pentru prietenii mei. si pentru cititorul necunoscut. Gilda, ca tu esti mai tinara, poti sa-mi amintesti sa-l mai ascult din cind in cind? :P :)

Vis: eram intr-o casa cu etaj. si cu niste colegi de job. Am vazut niste flacari, pornise un incendiu la parter si restul lumii a iesit din casa. Eu am ramas si am inceput sa-mi aleg niste haine pe care sa le iau cu mine, apoi laptopul. am mai zabovit o vreme cautind o geanta de laptop a altcuiva despre care geanta stiam ca e prin camera si, daca tot luam laptopul, ma gindeam sa-i fac si omului o bucurie si sa-i aduc geanta. era intuneric, nu prea vedeam si am renuntat pina la urma. am coborit cu o sacosa de plastic in care aveam lucrurile adunate. un etaj mai jos pompierii darimasera un zid si mi-a fost foarte usor sa ies din casa pe acolo. m-au certat – ceva de genul “inconstienta”  ca n-am iesit odata cu restul lumii. Eram la oarece distanta de casa cind mi-am dat seama ca am uitat sa iau incarcatorul de telefon. si in vis si in realitate am 2 telefoane aproape identice cu doua incarcatoare identice; pe un incarcator il tin acasa, pe altul la job. cel de la job e comun- in sensul ca-l dau si colegilor. ei, in vis ramasesem fara incarcatorul de job. care era in casa. m-as fi intors sa-l iau, dar ma gindeam ca nu ma vor lasa pompierii. nu era mare foc. ardea ceva mocnit pe la parter. dar n-aveau apa si era clar ca va arde toata casa. era o tare suparatoare catastrofa minora – ma si vedeam cu telefoanele ramase fara baterie.

Realitate: M-am trezit cu sufletul plin de regrete dupa incarcator. Mi-am revenit, dar preocuparea imi ramasese cumva. drept care am povestit la job ce vis prozaic am avut si cum am irosit uriasul potential dramatic al unui incendiu pe niste haine si un incarcator.

La job, dupa ceva ore imi dau seama ca mi se descarca orange-ul. deschid sertarul sa iau incarcatorul si… incarcatorul nu e! Nu l-am gasit nicaieri (nici la colegi). Mi-a disparut incarcatorul de la job :)))

Intii nu mi-a placut iarna. Cind a nins prima data am reactionat ca femeia simpla si adulta care sint: off. zapada! :(. Apoi am descoperit intimplator si surprinzator ca, dupa o pauza de foarte multi ani, patinez mult mai bine. Inexplicabil, dar imbucurator.  Si am inceput sa-mi doresc sa fie frig, ca sa ramina cit mai mult patinoarele deschise.

Si mai apoi, intr-o noapte de duminica in care reincepuse sa ninga, m-am trezit in fatza unui trotuar cu zapada neinceputa. Era pustiu, asa ca am intrat pe trotuar cu seriozitate stiind ca las urme care probabil vor fi acoperite cu zapada inainte sa apuce altcineva sa le calce in picioare. Iar in fatza mea toata mizeria orasului era coplesita de un strat de curatenie neteda, asezat linistit, exact pretutindeni. A inceput sa-mi rida sufletul si m-am intors la bucuria copilareasca si deplina pe care o simteam la tzara in fatza zapezii nesfirsite.

Clipa magica doi a fost intr-o zi cu zapada varianta pufoasa, groasa si inca alba peste care a inceput sa ninga cu fulgi MAAARI si multi, care bezmeticeau agale. Am mers pe strada uitindu-ma in sus- erau uriasi, elaborat construiti si fara numar.

Clipa 3 a fost intr-o noapte inghetzata, fara vint si cu fulgi- bobite mici de gheata. Si sus, si jos, totul stralucea. Parca eram intr-un film-poveste, in care zapada sclipea peste tot urmare a unor bine cintarite efecte speciale.

Iar clipa 4 a fost una pe care nu mi-as fi putut-o imagina de nu s-ar fi intimplat. Duminica dimineata eram pe linga Cismigiu. Ninsese viscolit peste noapte, utilajele de dezapezire nu ajunsesera in zona inca, iar oamenii  erau prin casele lor sau ale altora, numai pe strada nu. Bulevardele pareau ulitze, fara masini, fara marcaje si cu contururile imblinzite de zapada de’un cot. Am mers prin zapada nebatatorita inca si am traversat pe rosu de citeva ori, pentru ca  in nici o directie nu se vedea nici tipenie de masina.  Stiti sintagma <liniste ireala>? Ei bine, imaginati-va ca nu e una deja consumata si ca o auziti pentru prima data;  pentru situatii ca aceasta pe care v-o povestesc a fost creata. Si deodata:), in linistea ireala se aude zgomot de masina. Si imediat dupa zgomot, pe linga mine trece “in tromba” o masina de teren. Si dupa ea, inca una. Si inca una. Si inca una. Mergeau in fortza, zapada sarea din rotile lor, si aratau vesele ca niste ciini scapati in aer liber dupa prea mult stat in casa.

Frumoase sint lucrurile potrivite, in locurile potrivite si la momentele potrivite! Am zis! :)

Joi am fost la film la afi palace cotroceni, alaturi de alese bloggerite, poftita de cireasa.

Stiti cum a fost drumul meu spre mall? (Pentru ca onorantele colege de eveniment au povestit deja evenimentul, eu voi povesti mai ales drumul:P.) Ana lui Manole a fost mic copil.

Drumul spre mall a inceput cu plecarea prea tirzie de la job.  Spre urmare, ma grabeam mult. Am mers la metrou la iancului cu gind sa-l iau pina la eroilor, metroul era in statie, eu eram eu, am reusit sa intru in vagon chiar in timp ce se inchideau usile, am rasuflat usurata si victorioasa, mi-am cautat un locsor potrivit -ca urma sa merg cu acel metrou destul, si am auzit urmeaza <statia piata muncii>. Adica luasem metroul in sens gresit. Nu-i nimic, mi-am zis, dupa o frugala dezorientare . La urma urmei drumul spre politehnica (ca acolo tinteam) prin dristor e chiar ceva mai scurt. Ajung imediat la dristor, cobor si urc, cobor, cobor (sau cam asa ceva), ajung aproape de peronul tronsonului celalalt si, din nou, trenul statea sa plece din statie. Verific in emisfera dreapta daca acela e sensul corect, ea imi raspunde “categoric, da, da, fugi ca-l prinzi”, fug, si-l prind. se inchid usile, imi caut loc mai bun (era destul de aglomerat). (Si ma gindesc- de fapt am mare noroc. am prins cele doua metrouri fara sa astept nici o secunda. voi ajunge la timp) …trece o statie, vine a doua … si in a doua coboara toata lumea. cind zic toata lumea, inseamna chiar toata lumea din vagonul meu. Ma uit in jur (se retrage? ce-o fi aici? Mihai Bravu? Timpuri noi?  (eram chiar in coada metroului. nu vedeam peronul, ci doar niste pereti si laterala scarilor care duceau in sus)), in vagonul vecin mai era cineva si toti oamenii care coborisera mergeau spre iesire (hm, deci e ok- au coborit totzi ca pina aici aveau drum, ce liber e metroul pe partea asta, pe la dristor, imi zic.) (ce galbena e statia asta, imi continui, aici in zona din dreptul scarilor) (ce ciudat sa vopseasca in asa galben capatul unei statii altfel placata  cu marmuri sau faiantze). dar nu. nu doar “la capat” era galbena.  toata statia era galbena, fara urma de marmuri. din fuga metroului (care pornise din loc) vedeam cea mai galbena statie din lume. atit de galbena ca m-am gindit ca poate ride karma de mine si-mi da statia galbena ca surogat pentru lamaie- singura bloggeritza pe care o stiam deja din grupul fetelor spre care, pe foarte ocolite, ma indreptam. Statia- clar nu era nici timpuri noi, nici mihai bravu.  incet, incet (dar foarte incet) si cu foarte mare siguranta, un gind se forma in capul meu: am luat metroul in celalalt sens. din nou. Evident, aveam dreptate. Am coborit la Nicolae Teclu. Nu stiu cine e domnul, dar statia care a primit numele sau e memorabila; pare sa fie de jucarie, si din cu totul alta poveste decit politehnica, de exemplu. La momentul vizitei mele, pe tot peronul mai exista o singura alta persoana.Era liniste-liniste, podeaua  stralucea,  coloanele aveau dungi galbene si portocalii, si in mijloc erau niste scaune rosii ce pareau de papusi… ma uitam la mine si ma gindeam daca-i posibil ca asa ceva sa existe in realitate. Exista in Bucuresti statii de metrou din plastic,  luminoase si fara oameni? Joi, pe la 7 jumate seara?

Ati ghicit, e retorica intrebarea. Exista.  Daca doriti dovada, iata aici o poza care a fost facuta probabil la ora de virf, ca sint cel putin 3 oameni pe peron, simultan.

Ma rog. Scurtind povestea despre restul drumului care a decurs previzibil, (si lungind cam mult aceasta fraza) am ajuns sa ma gindesc ca probabil am facut fapte bune in vietile anteriore caci, in ciuda eforturilor mele de ma pierde,  am ajuns   la mall la timp ca sa  apuc sa cunosc 3 bloggerite pe care le stiam (doar virtualiceste) de ani de zile: Cireasa (stiu ca i-am pus link inca o data. si ce?), Ciupercutza (care-i exact atit de vesela pe cit am sperat sa fie. adica foarte vesela) si Andressa(careia ii multumesc de linkul din zilele trecute. mi-a trimis tone de cititori. merci :)).  Si, pe fuga, am cunoscut si citeva blogeritze  mai noi  (multumesc gazdei Ruxandra si apoi Cristinei, care m-au orientat umpic). Dintre ele, pe Lia o cunosteam din real life, dar eu habar n-aveam :D. … prespun ca dupa povestea cu metroul, faptul ca uitasem o fiinta gingasa pe care o vazusem intr-o seara cu mai bine de un an in urma, e… iertabil. Am apucat chiar sa-mi iau (si sa beau) o bere (ocazie cu care am aflat ca daca ai bilet la salile VIP la Cinema City, orice vrei din ce au ei e inclus in pretzul (50-68 lei) biletului. “ei” au baturi soft si bere, popcorn, nachos… si niste salaturi si altele asemenea la care n-am ajuns ca nu-mi era foame. imi era sete). Am vorbit, am vorbit, am vorbit… si a inceput filmul. Salile VIP sint mici- cu locuri putine (30?), fotoliile sint mari si felurit reglabile; plus ca, mai important decit orice, fiecare fotoliu are cite doua brate, grase. nu trebuie sa imparti nimic, cu nimeni.

Mda. Asta e- ca doar n-o sa va povestescsi  filmul acuma.  A fost o seara buna. Mi-au placut fetele (mult), filmul si statiile de metrou dintre Dristor si N Teclu.  Multumesc HotCity, multumesc Cinema City – fara voi, toate acestea nu ar fi existat :).

Cind aveam 10 ani m-am apucat odata sa ma gindesc: wow! (ma rog, n-am zis chiar wow, ca pe vremea aia nu vedeam nici macar bulgarii la tv, deci nicidecum nu exclamam in engleza. si (da, imi place sa repet asta ori de cite ori pot) internetul nu se inventase inca. dar  tradus in limbaj contemporan, wow am zis atunci)  Dar sa reiau ideea ca prespun ca v-am pierdut: wow! deci atit inseamna 10 ani! …mult!… probabil ca pina la 60 oamenii deja se satura de trait.
Ma uitam in urma si mi se parea c-am trait o viata. Si nu puteam sa-mi imaginez cum o sa fie peste inca 10 ani. Daramite peste 20. “Peste 50″ era la fel de departe ca infinitul. Ca sa incep bifarea tuturor locurile comune trebuie sa zic ca la virsta aia oamenii mi se pareau batrini pe la 35 de ani, iar cei de peste 20 (daca nu cumva 17) intrau intr-o cu totul alta categorie decit mine. de fapt cred ca nu-i imparteam in tineri si batrini, ci mai degraba ii puneam pe toti oamenii de peste 20 in aceeasi categorie, prea putin nuantata, a oamenilor mari.

Si, dupa cum stiti deja toti cei care ati trecut de 10 ani, granita care desparte omul  in cauza de cei mai mari/batrini, e in permanenta miscare. Asa incit pot sa ajungi sa zici la un moment dat  (dupa ce anterior i-ai vazut mosi pe aia de 25):  “X a murit de tinar. n-avea nici 60 de ani.”

Dar nu despre unde punem limita tinar/batrin vreau sa vorbim, ci despre ce se intimpla cu anii, pe masura ce trec. Ca mie mi se pare ca se scurteaza. si am verificat cu alti oameni din jurul meu, si ei zic la fel. Daca primii 10 ani din viata au trecut foaaaaaarte incet, ultimii 10 au trecut destul de repede. Iar ultimul an (sau ultimii 3) au trecut, asa, in pas alergator. Deja nu ma mai supar ca mi-e frig, pentru  ca stiu ca primavara vine in curind. Nici nu disper ca am inceput o facultate de pe urma careia as ajunge sa pot practica noua meserie in vreo 5-6-7 ani, ca stiu si ca acestia vor trece in zbor. Si asta vreau sa va intreb: cum de se schimba asa perceptia pe care o avem despre timp?

Eu am doua ipoteze, dar nu vi le spun inca- o se le spun insa, sigur, tot aici.  Pina atunci astept pareri din partea voastra. Daca a apucat si altcineva sa se preocupe de asta. Daca nu, nu.

Stiu ca nu s-a vazut cu ochiul liber, dar sa  stiti ca am fost aici. Se pare ca sufletul de blogger, tot suflet de blogger ramine, indiferent daca omul scrie sau nu.  (clarificare terminologica: cind zic <om>  ma refer la mine)  Asa. Ziceam ca in continuare ma raportez la ce se intimpla din perspectiva <asta ar merge/n-ar merge dezvoltat pe blog>. Doar ca m-a pocnit interiorizarea. Nu stiu din ce cauza, am ajuns sa ma gindesc mai mult si sa vorbesc putin. O fi de la virsta. (Cred ca am omis sa va pun la curent cu una din preocuparile ultimului an al meu: mi-am dat seama ca imbatrinesc. Inainte sa fi realizat ca m-am facut mare. Asta e. Ma descurc eu cumva. …Pina la urma, o sa ajung sa va bintui. (paranteza paralela: ma intreb daca pe lumea de dincolo exista “schimbare”. si “provocari”. si un corespondent al blogurilor) Inchid paranteza. C-am uitat unde voiam sa ajung cu ea. O fi de la virsta:)).

Si, fara legatura cu paragraful anterior, sa  va spun ce a inteles Calin din reclama “TU- Cat- Timp- STAI-pe-Zi la toaleta?” (sau cam asa ceva).

- doamna are doi iubiti, zice copilul. ( intonatie linistita. un fel de constatare meditativa.)
- poftim?
- doamna din reclama are doi iubiti. unul pleaca la serviciu si celalalt o asteapta in pat. cind iese ea de la baie.

link, tot fara legatura :)

Dragii mei cititori, va doresc sa va fie bine.

Iar drept cadouri, de la mine:),  linkuri:

*** povestea unui artist, fost “om simplu din gunoaie” (in romana, dar mult de citit)

*** John Wynne e “sound artist”, adica artist de sunet (sau cam asa ceva). Linkul  va duce la trei … produse artistice ale sale.  Primele doua (problem si silence) mi-au placut mult. A treia n-am inteles-o, ca eu inteleg greu engleza auzita daca nu vad omul care vorbeste (pe  bune. nu stiu de ce. daca vad vorbitorul e ok, daca nu, nu inteleg nimic :)) (disclaimer: ca si majoritatea celorlalte linkuri, acesta n-are legatura cu Craciunul si cu spritul aferent)

*** fetze de newyorkezi: 10 oameni intilniti de  pe strada (in NY) raspund la intrebarea “ce crezi despre fatza ta?” Proiectul este al lui Simon Hoegsberg (tot artist, dar fotograf ) care mai are si alte idei ce merita vazute.

***ce sa nu porti: nu-i arta, nici moda.  Sint cetatzeni in fotografii de politie. si mesajele pe care ei le afisau pe tricouri la momentul pozei.

*** o budinca gelatinoasa. lui Calin i-a placut mult :)

*** si, cu voia dvs, ultima pe lista – Randy Pausch, The last lecture. Poate ati vazut-o deja, ca-i mai veche. Dureaza 10 minute. (nu-i funny si nu-i vesela- prezentarea. dar nici tragica. daca va intelegeti cu engleza, merita vazuta :))

Sunt Irina, am 39 de ani si imi place cel mai mult sa stau de vorba. Vreau sa aflu care sint lucrurile importante sau frumoase din viata interlocutorului meu, cum a trecut peste tristetzi sau peste oboseli prea mari. Si-mi place sa  povestesc coincidente, paradoxuri, nedreptati care ar trebui schimbate. Asa sunt eu.

Tu?

Pe 1 Decembrie este Ziua Mondială de Lupta Anti SIDA. Pe 10 Decembrie este Ziua Drepturilor Omului. În aceste  zile te provocăm să ne spui cine eşti, cum eşti, şi ce vrei de la viaţă. Mai ales dacă eşti gay, lesbiană, bisexual(ă) sau transgender. Şi dacă tot te-ai apucat, spune-ne ce drepturi îţi lipsesc şi ce ai fi dispus să faci pentru a le vedea împlinite.

Cum ne poţi răspunde?

• Pe net, prin comentarii aici.
• La party-urile „Aşa sunt eu” care vor avea loc în Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Galaţi şi Timişoara.
• Prin poştă la OP 34 CP 56, Bucureşti.

Răspunsurile vor fi aşezate unul lângă altul şi pe net dar şi într-o carte-portret care să exprime diversitatea lumii gay din România, iar cele mai interesante dintre ele vor fi premiate.

Dragilor, am fost la facultate.  (Ma rog, pentru cine nu stie ar trebui sa zic intii ca m-am inscris la facultate. Studiez psihologia la Titu Maiorescu, de la distanta.) Ei bine, noi astia care sintem la distanta platim 450 euro pe an, fata de 500 cit plateste studentul la zi. Ce credeti ca ofera facultatea de acesti banii pentru studentii indepartati? Eu m-asteptam sa ofere un loc unde studentii sa poata interactiona cu profesorii pe net. Un forum, niste emailuri ceva. Dar nu. Ni se ofera: un CD cu cursurile (pentru fiecare student) + 3 intilniri “tutoriale” per semestru (pentru toti laolalta). Totalul totalului e de 12 ore, pentru toate disciplinele, pentru toti studentii (peste 500) per semestru. (Si, evident, banii pe care-i platesc imi dau si posibilitatea de a da examenele si apoi, la un moment dat, o diploma.) … Dar nu vreau sa scriu un post din categoria luptelor cu morile de vint. Vreau sa va spun cum a fost la scoala. :)

Astazi am fost la intilnirea tutoriala de noiembrie. Teoretic erau 4 ore in care o persoana didactica ne statea la dispozitie; in 2 dintre ore se studia?/prezenta?/discuta? disciplina “Fundamentele psihologiei”, iar in celelalte 2, “Statistica” (cu aceeasi persoana. ambele).

Era prima data pentru mine, ca la intilnirea din septembrie nu m-am nimerit in oras.

Asa. Am intirziat… si am deschis pe la 14.15 usa amfiteatrului in care ar fi trebuit sa fi ajuns inainte de ora 14.. Vai! stiti ce se afla dincolo de usa? Oameni. O maaare de oameni. Prea multi. Toate locurile ocupate si multi care stateau in picioare, in partea asta cu usa fiind chiar student inghesuit, linga student inghesuit. in tot spatiul disponibil. Cam ca intr-un autobuz aglomerat pe care, dupa ce se deschid usile si vezi ce-i inauntru, iti vine sa-l lasi sa plece si sa-l astepti pe urmatorul. Dupa un minut zabovit in usa, timp in care am discutat (mult, nonverbal  :)) si cu cei dinafara, si cu cei dinauntru, am intrat. M-am foit putin, m-am uitat la lume, pina la urma  mi-am gasit un loc in picioare in care aveam chiar o bruma de spatiu personal doar pentru mine. La un moment dat chiar am inceput  si s-o aud pe tipa care vorbea (frumos) de la catedra. Vorbea despre senzatii. Dar la alt moment dat, o studenta care statea cu pardesiu pe ea si batic pe cap in acel aer care era cald si inainte sa fi fost respirat intens de peste 200 de oameni, s-a ridicat si a inchis singura fereastra deschisa. Si astfel s-a incheiat pentru mine prima intilnire tutoriala. Am iesit afara si am fost fericita :). Incerc sa-mi imaginez ce s-ar fi intimplat daca veneam devreme, ocupam un loc central si n-as fi avut curajul sa ridic in picioare si sa plimb 50 de oameni, in timpul cursului, ca sa pot iesi afara.

Pai dragilor cititori si minunatelor cititoare, am omis sa va spun  ca sint studenta!

La psihologie, la Titu Maiorescu, si la distanta.

Bine, putem zice ca acest pas n-ar fi fost in sine foarte epatant, caci alaturi de mine, la titu, sint alti 500 de boboci indepartati, numai in bucuresti… si alte sute de boboci studiaza la zi. dar cine ma cunoaste mai demult, intelege adevarata valoare a marelui pas. :).

Dupa peste 10 ani in care am analizat posibilitatea asta (de a incepe inca o facultate dupa ce pe prima am terminat-o greu) si dupa 3 ani de eforturi (inconsecvente, dar obositoare rau) de a-mi recupera macar una din diplomele (bac si/sau de geoloaga) pe care ar fi trebuit sa le am  ca sa ma pot inscrie iar la facultate, am reusit.

Deci. Stiti pe cineva care sa fie in anul 1, la zi? La titu maiorescu, la psihologie? Mi-ar trebui un suflet vorbaret care sa-mi povesteasca ce se intimpla. I-as da cafele, bere, suc si popcorn dupa plac. Si m-as ingriji ca, atunci cind imi povesteste, spatiul din jurul sau sa emane pace si armonie. Ei? :)

Am cintat doar spre seara, spre binele semenilor mei. Ca n-am ureche muzicala. Adica am umpic, ca-mi dau seama ca nu cint bine; dar nu stiu sa cint cum trebuie :)

Asa. Am cintat “omleta din oua de broasca testoasa”. cu alte cuvinte decit cele adevarate, ca pe cele adevarate nu le mai stiam. si pina la urma, dupa ce am discutat pe scurt cu calin despre specii pe cale de disparitie (in urmatoarea inlantuire logica: broaste testoase de galapagos, dropii, comunism, propaganda), am ajuns sa caut cintecul pe net. L-am gasit si, fiind in dispozitie prietenoasa, am zis sa-l ascultam impreuna.

[paranteza, da. sa stiti ca nu m-au rapit extraterestrii si nu m-am intors, apoi, pe blog cu personalitatea modificata. nici nu m-a hipnotizat nimeni (de-acum-in-co-lo-scrii-macar-un-post-pe-ziiiii). din cite stiu. si nu-mi sta nimeni cu pistolul la timpla, poruncindu-mi: scrie, femeie simpla! scrie orice, numai scrie! ... scriu de bunavoie si nesilita de nimeni. cit voi binevoi :)]

Asa. deci. Voi ce faceti cind dati nas in nas cu o vedeta?

Pina acum eu o ignoram. Ma gindeam ca o fi biata/bietul obosit de cit sta lumea cu ochii pe el/ea. Si-i ofeream, din partea mea, liniste.

Dar, fiind zilele trecute pe aeroportul otopeni (pardon, henri coanda) am dat nas in nas cu Oreste. In prima fractiune de secunda am vrut  sa intorc ochii (ca o persoana civilizata ce pot sa fiu), sa las omul in pace. In fractiunea doi am aruncat un zimbet mic, ca m-am gindit brusc ca probabil ca vedeta nu se supara daca-i bagata in seama, ci se bucura. Ca daca nu-i placea s-o bage lumea in seama, nu se facea vedeta, ci se facea pustinc. Nu?  Am zabovit privindu-l si in fractiunea 3, si daca si el ar fi facut la fel, l-as fi intrebat: ei, domnu’ oreste, dumneata cum preferi? sa te ignor? sa te salut discret si sa te las apoi in pace? sa te salut si mai discret- doar cit sa vezi ca te recunosc si sa te las sa crezi ca nu te confund cu dani otil. si nici cu daniela crudu. sau sa zic “ooooho, domnu’ oreste! ce mai faceti domn’le, v-ati mai adaugat o bratzara-ceva?”

Cum insa domnu Oreste m-a ignorat in fractiunea de secunda 3,  mi-am revenit si m-am prefacut suficienta mie insami. ca de obicei.

Asa. Dar am ramas sub influenta intrebarii: bai, cum o fi mai bine sa te porti cu un vip?

Ziua 2, uitasem intrebarea, nu gasisem raspunsul. Eram in liftul transparent al unui hotel din timisoara cind in fatza ochilor mi-a aparut Caramitru.  Am petrecut un etaj impreuna. Doar noi doi. Na, fiind cu neuronii exersati de la  Oreste, am zimbit delicat si facut o mica conversatie. Caramitru mi-a zis “ati aparut, asa, ca Afrodita” iar eu m-am gindit ce pacat ca vremurile cind barbatii spuneau texte d-astea sint pe duca.  Si dup-aia Caramitru a plecat. Dar stind in acelasi hotel, ne intilneam iar si iar. Sa-l salut iar, si iar, si iar? Si pe Johnny Raducanu? ca era si el tot acolo. Cu care n-am fost cu liftul si cu care n-am schimbat vorbe. Dar pe care il consider un fel de fost vecin de cind ma trezeam dimineata in pianul lui ca stateam la C  care era despartit doar d-un perete de Maestru.

Nu puteam sa-i salut in continuu. Ca, la urma urmei, imi dadeam seama ca eu ii stiu din televizor/ de pe scena, iar ei pe mine de niciunde. Si in  ziua 3, in lobby-ul hotelului in cauza (savoy, din timisoara- adorabil personalul de acolo) il evit politicoasa pe Maestrul Raducanu …si dau cu ochii de Inegalabilul Razvan Mazilu. Ce era sa mai fac? Rid cu toata gura la el, ca doar eu il stiu pe el si ma abtinusem deja la Johnny, nu mai puteam sa ma abtin si-a doua oara. Iar Mazilu… ride cu toata gura, si cu ochii, la mine.

Deci, cititorule, avem o vedeta. Cum Dumnezeu procedam?!

(am fost la dialogurile lui Johnny Raducanu si Caramitru; n-am fost la Remember, cu Mazilu. ma bucut imens c-am fost la primul spectacol, regret din adincul uriasului meu suflet ca n-am ajuns la al doilea)

Poate binevoieste cineva sa-mi explice.

Caci. Am  asa o inefabila senzatie ca mi s-a intimplat si la alegerile parlamentare sa nu mai deosebesc niste partide din cauza ca afisele publicitare corespunzatoare erau aproape identice. Asa e? S-au copiat PDLul si PNLul si inainte?  Memoria e punctul meu slab. Iar  documentarea mi-este greu de facut, ca-s femeie :P si prefer sa stau de vorba ca sa aflu lucruri, nu sa bintui internetul.  Poate cineva sa ma lamureasca?

In plus am senzatia ca PDL este cel care copiaza consecvent. (Sau o fi PNLul?).  Acum, pe linga bunsimtzul dupa care alearga ambii catindati, am vazut la omul asta ca s-ar zice ca in prezenta campanie PDLul parodiaza PNLul.

Parodiaza, copiaza, confuzeaza- ok. Dar an-dupa-an? Ce motive puteti imagina pentru asta? (e curiozitate pura, nu intrebare subversiva. reamintesc cititorului vechi si anunt cititorul nou ca n-am nici o simpatie politica)(am insa mai multe antipatii). Ce-ar obtine un facator de campanie electorala de pe urma acestor practici?

Si nu mi-a placut. Deloc. Poate unde m-am dus cu asteptarea sa rezonez plenar cu o colorata istorie (si adesea cind am asteptari de bine, sint imposibil de multumit de realitate). Poate unde am avut si ghinion, si nimic n-a mers chiar cum trebuie… Poate unde am bintuit doar prin “centru” si acolo pe jos erau dale mari de nush ce piatra (:D, geoloaga sint, da :)) care piatra reflecta lumina soarelui de toamna intr-un fel asa, piezis, si mult deranjator la ochi. Poate unde m-au dezamagit tarabele care aveau suveniruri plicticoase, prezentind variatiuni pe aceleasi teme (masti si sticla de murano) si, alaturi de ele, chinezarii. Poate unde oamenii (necunoscuti) cu care am vorbit au fost usor uriciosi si n-au inteles engleza (ceea ce mi-a adus aminte de cucoana de la un birou de informatii dintr-un aeroport italian; am intrebat-o in engleza unde gasesc un anume ghiseu, iar ea mi-a raspuns elaborat  in italiana. eu am inteles, dar n-a fost meritul ei.)  Poate unde am avut prea des senzatia ca mergeam pe  contrasens: hoarde (dar chiar asa cum zic, hoarde!) de turisti zimbitori si timpi [:D] veneau mereu din sens invers.

Ok, ca sa echilibram: cladiri frumoase,  strazi curate, copaci exotici, balconul Julietei, arena si… (trebuie sa recunosc ca-mi plac) mastile venetiene. Mincare ok si o chelneritza care facea toti banii (drept care si umplea de clienti terasa la care lucra). Arena e un amfiteatru (al treilea ca marime din italia), “renovat”, folosit in prezent pentru spectacole in aer liber. Aveam inainte convingerea ca romanul care privea din rindurile de sus vreun gladiator omorind pe altul, nu vedea nimic. Acum m-am convins ca vedea foarte bine. Iar imparatul (sau cine statea in loja lui) vedea perfect, dintr-un capat in altul al arenei. Incredibil.

Ma rog, per total, rau. Intr-o seara am ajuns pe la 10 in camera de hotel si  nu mi-era somn. Gindindu-ma ce sa fac (aveam internet prost care m-ar fi tinut ocupata oricit de mult as fi vrut, 2 carti de acasa, +una a hotelului- despre verona, tv cu niste posturi in engleza), m-a pocnit sentimentul omului care, dupa ce a asteptat 3 ore intr-un aeroport, afla ca mai are de asteptat inca o ora. Asa de rau a fost.