Mi-as face un ceai d-ala cu ginkgo-biloba, care ‘maintains you the clever mind’. Mi l-au facut cadou colegii si inca nu m-am lamurit daca mi l-au dat sa ma apere de Alzheimer (care poate’si imagineaza ei ca ma paste) sau pentru ca sunt ‘singura al carui creier merita pastrat’ (cum a sunat declaratia oficiala, la inmanare). Mi l-as face pentru ca are aroma de scortisoara, dar nu mi-l fac ca mi-e teama sa nu-mi pastreze creierul asta de acum, care sigur nu e ala destept.
As scrie ceva constructiv, mobilizator, reformator de lumi nedrepte … dar n-am ganduri. Am creierul (ma intorc tot la el, ca ma doare) de parc-ar fi din halva (de susan, fara cacao): imbacsit, cam greutz, destul de compact, dar gata sa se faramitzeze si sa umple camera de pete uleioase, daca-l bruschez.
As putea sa ma supar si sa trimit o contestatie la biroul pentru protectia influentatilor de stele, fiindca, via medeea, am aflat ca gemenii azi se simt unici, frumosi, destepti si in centrul atentiei. Probabil ca dintr-o eroare de sistem mie mi-au trimis vibratiile pentru berbeci sau mai stiu eu cine.
Dar nu ma supar si nu reclam. Pentru ca analogii d-astea cu halva ma pocnesc atat de rar, atat de rar…
Deci nu ma supar. Dar habar n-am ce altceva as putea sa fac.
L-as atinge magic. Si as zice: dispari!
Mă simt ca o eroină de film indian lipsită de scenariu.
De-ar fi fost prezent scenariul aş fi plâns de durerea mare de suflet cu lacrimi în formă de lacrimă care să alunece meticulos de patetic pe obraji de piersică. Apoi mi-aş fi dansat bucuria exprimată prin întorsături de palme şi expuneri de degete. Şi aş fi cântat ondulat şi hipnotic cu voce pătrunzătoare care să zgârie un pic sufletul spectatorilor. Dar nu ştiu scenariul şi ma uit degeaba în toate părţile căutând indicii. Parcă aş sta într-un acvariu. In jurul meu se întâmplă lucruri la care dau să las lacrima s-apară sau să mişc armonios din încheietura mâinii. Am undeva prin ADN reflexele astea cu râsul, plânsul, dansul sau cântatul. Dar înainte să schiţez prima mişcare vizibilă cu ochiul liber, lucrul la care dădeam să reacţionez dispare. Rămân cu râsul/plânsul nespus căutând cu privirea buimacă lucrul ăla. Privesc în continuare pe laturile celelalte ale acvariului dar am uitat ce caut.
Sau: sunt ca o pisică albă, cu pete roşcate şi negre dispuse paradoxal şi cu urechi uriaşe, care tocmai a căzut de pe calorifer. Cu o secundă înainte dormeam acolo sus. Acum sunt jos, mi-am luat faţa de pisică interesantă şi mişc urechile într-o parte şi alta, mimând demnitatea. Privesc lung cu ochi galbeni spre colţul de unde, când cădeam, am auzit un fâşâit. Am dat să sar, să prind fâşâitul dar n-am sărit. Şi nici nu mai sar. Şi nici nu mai ştiu de ce am întors ochii galbeni şi urechile mari spre colţ. Dar rămân aşa şi pozez într-o atitudine preocupată. Mă simt dulce-acrişor.
Toată lumea din lumea mea pare să fie mai tânără decât mine (cu notabila şi constanta excepţie – părinţii mei). Prietenii, majoritatea sunt mai tineri. Am avut, demult, şi din cei mai în vârstă dar cred ca ne-am pierdut când au început discuţiile despre culoarea faianţei din noua lor casă şi despre altele asemenea. Oricum, cumva şi cândva au dispărut. Continue reading ‘Trăiesc într-o lume paralelă’