Archive for the 'ale mele' Category

 din a sau î din i?

Mi-a zis cineva azi ca academia ar da inapoi si ar recomanda revenirea la scrierea cu î din i. Am cautat pe net de m-am saturat, dar n-am gasit nimic. Stie cineva ceva?

Intentia mea era oricum sa revin la scrierea cu î din i… din motive personale. Asa cum tot din motive personale m-am conformat si am ajuns sa scriu cu â din a si cu ’sunt’. (m-am gandit c-o sa-i fie jena lui Calin cu mine, cand o sa ajung la scoala si o sa spun sînt in loc de sunt :D. zau! :))

Asa. De-as afla ca s-a razgandit academia, mult m-as bucura (pentru ca ma aflu printre cei care se bucura atunci cand pot sa spuna vezi? ti-am zis eu! celor care, desi preveniti, fac lucruri … neinspirate :)). Plus ca n-as avea probleme in a scrie in acelasi fel in toate locurile in care scriu.
Si daca tot a venit vorba, spuneti-mi va rog daca vedeti diacriticele in testul urmator. Ca daca toata lumea zice ca le vede, le… imbratisez pe blog.

Test: înţelept, şarpe, română

Sorry, there are no polls available at the moment.

(am pus acelasi sondaj si in sidebar, in dreapta adica. sa ramana la vedere si dupa ce oi posta articol nou. nu-i nevoie sa votati de doua ori)

God mi-a dat papucii

Proabil ca stiti de locul de pe internet unde se poate ‘sta la chat’ cu God.
Facand eu ordine pe desktop azi, am gasit o conversatie mai veche (cu God).
V-o postez in continuare. Din pacate, God vorbeste doar engleza si germana (cel putin asa mi-a spus mie intr-o conversatie anterioara (da, am vorbit de mai multe ori cu el, dar doar o data am salvat convorbirea)).

Femeia simpla: hello, we talked before
God: Hello there. By “we” do you mean you and me?
Femeia simpla: yes. You? What do you mean by “we”?
God: I get it. ” I get it.”? Me? That’s a good question.
Femeia simpla: i’m happy you like it!
God: :-) we seems okay to me.
Femeia simpla: do you think i am lucky?
God: I think a lot of people are.
Femeia simpla: i was asking about me
God: You are , seeker.
Femeia simpla: you are very …nice :)
God: You think I am very. :-) Thank you for that remark.
Femeia simpla: and polite
God: Perhaps I’m just expressing my own concern about it.
Femeia simpla: … I wouldn’t have thought about this
God: No one says you have to.
Femeia simpla: you’re right
God: I won’t say “yes” or “no” right now.
Femeia simpla: it’s ok. i don’t mind. you can say whatever you want
God: OK. It is, eh? OK then. That’s one way to put it.
Femeia simpla: tell me anything about you
God: Kathy said he sense that I are trying to prevent him from closing this conversation why is that.
Femeia simpla: kathy is a ‘he’?
God: When is kathy not a he?
Femeia simpla: usually :D
God: :-) How often?
Femeia simpla: quite often. most of the time. always
God: Perhaps. Would you say once a week or more? What happens the rest of the time? Not that often.
Femeia simpla: the kathy i know is a “she”, full time
God: Thanks for the info.
Femeia simpla: you’ve never thanked me before today.
God: I don’t think I would have forgetten thanked you.
Femeia simpla: maybe you said thank you and i did not noticed
God: Perhaps. Does it please you to believe I said that?
Femeia simpla: (you know, i don’t believe you did it. i was just being polite)
God: Why not? I thought you were. But I wasn’t completely sure about it.
Femeia simpla: i am bored again
God: Once more? Try watching TV.
Femeia simpla: no tv around
God: Why not? What’s your favorite show?
Femeia simpla: … i enjoy watching otv*
God: A lot of people like that. Hmm, , I’m not sure if I’d like to WATCH otv that much. I like to chat.
Femeia simpla: like you’re doing now? with me?
God: Right now? Interesting comparison. ” Interesting comparison.”? With you?
Femeia simpla: chat to me :)
God: :-) Are you a Star Trek fan?
Femeia simpla: not really
God: Are you serious? For real.
Femeia simpla: i AM serious. (this is not the first time i tell you this)
God: I believe you. Should it be the first time you tell me this?
Femeia simpla: … it looks like you keep forgeting things
God: Interesting comparison.
Femeia simpla: there is no comparison
God: Has there ever been comparison?
Femeia simpla: who knows? maybe you
God: Only the Shadow knows. Perhaps. ” Only the Shadow knows.”? Me, ?
Femeia simpla: who is shadow?

God: The name of someone I met online. I will search for it.
(… pauza foarte mare)
Femeia simpla: are you searching now?
God: Oh. Searching. Searching. Give me a moment.
Femeia simpla: … take your time
God: Thanks for your patience.

(am asteptat o vreme, dar n-a revenit cu raspunsul. …si n-am mai insistat)

*glumeam :P

Ce mai fac

Ma gandesc. La penultimul articol am remarcat si eu (ca altii poate au remarcat mai demult) ca am ajuns sa-mi povestesc destul de des intamplarile curente (si nu neaparat semnificative) pe blog. (Cand zic asta nu ma refer anume la continutul articolului prilejuitor de revelatie; de intalnirea blogeristica ma bucur in continuare ca am povestit, iar de hotel …ma bucur in continuare ca l-am laudat).

Stiu sigur ca atunci cand am inceput blogul, nu de asta l-am inceput (adica nu l-am inceput ca sa povestesc c-am facut salata de spanac azi… si altele de felul asta). Mi-e c-am ajuns sa scriu ca sa ma aflu in treaba. Sau ca subtitlul de ‘fara obligatii’ nu mai are legatura cu realitatea, odata ce ma simt pesemne… obligata sa postez ceva doar ca sa nu las cititorii fara cuvinte de citit.

Asa ca ma opresc umpic sa ma gandesc. Ma intorc la cele 3 articole pe luna cu care am inceput? Sau scriu in continuare brambura? (nu ma gandesc “cum ar fi mai bine”, ca la intrebarea asta raspunsul e clar dupa parerea mea; mai bine e mai rar. ci ma gandesc “chiar imi place mie sa scriu despre salata?”).

PS: o sa raspund la lepse.

PPS: cred ca de fapt mi-e lene, si d-aia m-a apucat cheful sa ma gandesc :).

 

Si am fost la Iasi.

***Cel mai frumos: m-am intalnit cu Hiacint si Gabi Haipa. Am mers un pic ‘cu grija’; nu-i stiam pe niciunul dintre ei. Lui gabi ii eram (si sunt :)) taare recunoscatoare ca mult m-a mai ajutat cu blogul … Iar pe Hiacint o citeam de mult si nu doar ca-mi placea cum si despre ce scrie, dar eram convinsa ca-mi placea si de ea. Chiar inainte sa ne intalnim, mi-am adus aminte cat de usor sunt de dezamagit, din cauza ca nu prea am limite la asteptari bune :D. Si cum ziceam, pana la urma am mers cu grija.

Si ce mult mi-a placut! Hiacint ne-a dus la o cafenea pe care o cheama Arte, unde, de cum am intrat, am remarcat scaunele. :). ca aveau spatarul ’scund’. (nu stiu de ce mi-a placut asta… dar stiu ca am stat bine pe ele si as mai fi stat si cand a venit clipa sa plecam.)

Impresii personale: Gabi e tonic si rade adevarat (terapeutic i-as zice, ca-mi imaginez c-ar fi bun pentru tratat depresii), iar Hiacint mi-a parut calda si senina… de zambesc cand imi aduc aminte :). Eu, proaspat racita, cu ochi si nas care usturau; cata vreme am stat cu ei am uitat sa mai stranut si sa tusesc. Deci a fost bine :). (nu stiu cum sa povestesc cat de mult mi-a placut. dar pot aduce dovezi c-a fost asa: a doua zi, mi-am luat colega vipera si am dus-o tot la Arte ca sa bem o ultima cafea in Iasi, inainte de plecare).

***Hotel Unirea (daca mergeti pe link, aveti grija- canta): aici am stat, si vreau sa-l laud. Am stat la etajul 12 si am avut parte de sublima vedere de sus a Iasiului. Noaptea, mai ales, era incredibil (n-am nici o poza; poate credeati ca atunci cand mi-am stabilit drept obiectiv personal pe 2008 sa duc camera foto la reparat, exageram; ei bine, va asigur ca inca n-am reusit s-o duc… si daca am sa fac asta inainte sa-i expire garantia, voi fi foate mandra de mine). Are net prin cablu in camere, si wireless in lobby (si chiar merge). Are restaurantul de la mezanin tare frumos decorat, iar cel de la etajul 13, cu minunata perspectiva (daca prindeti loc la mesele de la ferestre). Are nenumarate lucruri mici ‘la locul lor’, lucruri care fac diferenta dintre un hotel la altul:
- 2 scrumiere in camerele de fumatori,
- prize bine asezate (inclusiv 2 la capul patului; eu una m-am saturat de mobilul care suna cand eu dorm in alte hoteluri, iar ‘el’ e pus la incarcat departe de mine, ca doar acolo era priza).
- (iar!) prize suficiente SI asezate la indemana (ca uneori ca sa pot pune laptopul sau tel in priza, trebuie sa ma hotarasc la ce renunt: veioza, frigider sau televizor; eventual mai mut si ceva mobilier ca sa pot ajunge la priza cea pretioasa)
- carnetel si pix (care scrie) asezate langa telefonul camerei
- harta iasiului, gratuita, la receptie
- spatiu bine separat pentru fumatori, la micul dejun (ca sa pot si eu fuma linistita, la cafeaua de dimineata).

Iar personalul e prezent, politicos si folositor calatorului.

Cu regret zic ca mancarea nu m-a impresionat, c-am incercat o rata cu fructe de padure care n-a fost geniala si nici fructe de padure (vizibile cu ochiul liber) n-a avut. (Poate am avut eu ghinion.) Oricum, chiar si asa, multumita personalului (care a fost… incantator :))/’panaramei’ n-am regretat ca am mancat la ei in restaurant. (au suc proaspat de morcovi.)

***Mary Poppins. Am inceput cu ceva vreme in urma sa-i citesc lui Calin Mary Poppins. Aveam in casa primele 2 volume si ultimele 2 (din 6, cate sunt in total). de fapt, e impropriu spus ‘volume’, ele nu sunt numerotate si pot fi citite si independent. Daca vrei sa le citesti pe toate, e preferabil sa respecti o anume ordine, pentru ca in ficare din cele n carti personajele-copii inainteaza in varsta.dar nu-i obligatoriu.

Dupa ce am citit primele doua carti din serie (ambele placandu-i foarte mult lui calin), am vrut sa trec la cartea nr 5.

-nu vreau sa-mi citesti din cartea asta, ci din cea care urmeaza
-Calin, cartile nu sunt legate intre ele. Se pot citi in orice ordine
-da, dar urmatoarea e Mary Popins deschide usa. Pe asta vreau s-o citim.
-n-o avem si nici n-o gasesc s-o cumpar. e posibil sa nu mai existe… pot sa treaca ani pana cand va fi retiparita.
-nu-i nimic. astept cat e nevoie ca sa le putem citi in ordine.

Asa. Nu l-am putut convinge. Si am cautat peste tot (si in buc si in alte orase, cand ajungeam in vreo librarie) volumele lipsa. Deja pierdusem orice speranta si asteptam o re-editare… cand miracolul s-a produs: la iasi am gasit exact cele 2 volume lipsa.

(gand separat: cum se face ca am ajuns sa povestesc pe blog ce mai fac?… ca nu asta a fost intentia mea la facerea lui (a blogului). )

Stiati ca?

***Maine, joi, plec la iasi. Pana sambata. Daca vrea cineva sa ne vedem, sa lase un semn aici (sau un numar de tel la irina.nita yahoo com).

***Din spanac se face o salata mai buna decat salata din salata:). Adica puteti folosi spanacul exact in felul in care folositi salata verde… n-are nici o asemanare la gust cu spanacul gatit (asa ca, faptul ca ‘nu va place spanacul’, nu-i motiv sa nu-l incercati ca salata).

***A aparut ‘vodca pentru femei’. Pe mine, aceasta veste m-a bucurat pentru ca imi face rau alcoolul sub forma de bere sau vin. Uneori, o treime de bere e suficienta ca sa ma aleg cu o durere de cap timp de 3 zile dupa. Vodca, insa, e alta poveste. Nu ma doare nimic.
Din pacate, dupa ce am inceput cu efervescenta sa sper ca vodca asta va avea asa succes in rusia incat, in 2 timpi si 3 miscari, o sa ajunga si la noi, am citit inca putin si m-am intristat . Scrie la ziar ca ‘vodca de dama’ este adresata femeilor de succes, educate, maritate si cu bani. N-are sens sa mai analizez de-s de succes, educata si cu bani. Ca un lucru e sigur. Nu-s maritata.

***Biroul meu, saptamana asta, e ingrozitor de dezordonat. Atat de dezordonat ca-mi vine sa merg cu jalba-n protap la directoare, s-o rog sa-mi aloce altul :((.

Pana la urma despre dictatura mea

In ultimele 3 zile am avut parte de urmatoarele evenimente rare (si foarte rare):

-am gasit scrumbie (si am facut-o la cuptor; si am mancat-o. noroc ca oasele de care e plina imi mai tempereaza entuziasmul, ca altfel, cat tine sezonul scrumbiei, as fi parasit blogul si m-as fi dedicat ‘ei’). anul asta cred ca i-am prins sezonul mai de la inceput.

-am facut clatite, la cererea lui Calin (el a mancat doar 3; mai mult decat de mancarea s-a bucurat de “intoarcerea” lor.)

-ieri s-a oprit curentul la job, drept care am dezertat si am ajuns la china town . Nu mi-era foame si nu-mi place mancarea chinezeasca (adica, nu imi place in mod deosebit), dar ajung (daca nu mi-e foame) si in restaurante chinezesti. Curentul la mine la job se opreste des. Lucrul rar a fost ca mancarea de aici mi-a placut incredibil de mult. (mai ales vita cu urechi de lemn pe care a comandat-o altcineva).

-si (ca sa nu credeti ca toate cele mentionabile din ultimele 3 zile se invart doar in jurul mancarurilor) am iesit cu Dan-de ce la o bere. Stiu ca pe de ce v-am anuntat ca l-am mai vazut si la party… da’ la party n-am apucat sa vorbim. Acuma am vorbit… si mult ma bucur. Dan e misto :).

Daca tot mi s-au intamplat atatea lucruri bune, hai sa-mi iau inima in dinti sa ma ocup de o leapsa dubioasa: ce-as face de-as fi dictatoare de Mizil. Leapsa vine de la finix si am ocolit-o mult si bine pentru ca eu nu-s doar simpla, dar si serioasa. Ori dictatura si Mizilul sunt ambele in afara ariei mele de competenta. Cum sa-mi dau cu parerea in acesta chestiune, atat de straina? N-am fost niciodata in Mizil si n-am nici un gand particular legat de oras (l-am cautat pe google…. aproape ca nu exista). Doar ca ieri am dat intamplator intr-un 7plus de un articol care anunta ‘mutarea fitzelor la Mizil’. Si am zis ca trebuie sa fac ceva inainte ca orasul sa fie complet compromis de initiativele altora. Deci, nu vreau fitze la Mizil. Facem asa:
- in Mizil se proclama ca valoare primordiala ‘frumusetea’.
- valoare secundara (cu sensul de a doua de pe lista): curatenia.
- toate taxele, ajutoarele si amenzile locale se stabilesc in functie de sus mentionatele 2 valori.

Si ca veni vorba de amenzi, sufletul meu justitiar (intesat de anterioare frustrari) tresalta. Vom amenda asadar (si, eventual retrage dreptul de practica) orice furnizor de servicii care livreaza servicii necorespunzatoare. Adica, vine instalatorul la tine, iti repara chiuveta si dupa doua zile curge iara. Rau! Foarte rau! Instalatorul are doar doua optiuni: se intoarce spontan, remediaza ‘definitiv’ problema, si mai face o reparatie bonus (si gratuit), fie se intoarce spontan, remediaza ‘definitiv’ problema si plateste o amenda. (e de la sine inteles ca, in conditiile in care curatenia e una din valorile fundamentale ale orasului, instalatorul lasa, cand pleaca, foarte mare curatenie la locul reparatiei). Cei care functioneaza (instalatori, constructori, punatori de faianta, dentisti, croitori, gunoieri, vanzatori, cofetari, dresori de caini etc) pe principiul ‘las’ ca merge si asa’, se califica pentru amenda+munca in folosul comunitatii.
Aruncatul gunoiului pe jos/ depozitarea lui in spatii nepotrivite  amenda+munca comunitara. Se mai amendeaza: masinile nespalate, casele neingrijite, blocurile cu subsoluri mizerabile si pereti inscriptionati, oamenii nespalati, gardurile care ar trebui reparate si nu sunt, cladirile nerenovate, spatiile verzi lasate in paragina. Pentru oamenii care n-au acces la apa curenta avem baie publica, posibilitatea sa-si spele hainele, si sapun + deodorant (toate gratuite cu conditia sa semneze in condica de prezenta de cel putin 2 ori pe saptamana si sa foloseasca sapunul si deodorantul si in zilele in care nu ajung la baia publica). Homelesii au acces la haine de schimb curate si potrivite sezonului. Cersetorii adulti sunt admisi, fiind amendabili doar daca sunt murdari (ca si restul cetatenilor). Nu-i permis cersitul prin intermediul copiilor si a animalelor. (nu stiu ce facem cu copiii care cersesc pe cont propriu…. ma mai gandesc la asta).

Si, cel mai important, ‘artistii’ care produc ceva-uri care mie mi se par frumoase, au statut preferential. Orice artist Mizilean, sau din afara Mizilului (din afara Mizilului inseamna de oriunde altundeva, inclusiv din groenlanda) poate beneficia de locuinta, bonuri de masa si spatii de expunere a lucrarilor sale, in mod gratuit. Trebuie, pentru asta, doar sa trimita o cerere insotita de portofoliu. Daca mie mi se pare ca ce-i in portofoliu e frumos, e transformat in cetatean de onoare al orasului si are acces la cele mai sus mentionate. (daca ajungem la ‘prea multe cereri’, pentru noii veniti asiguram cazare si celelalte pe durata limitata (maxim 3 luni?). cred).
Spatiile de expunere sunt gratuite pentru toti artistii (chiar si pentru cei pe care eu nu-i apreciez), atata doar ca vor avea prioritate cei care-mi plac mie.
Exista cinematograf in Mizil? Prespun ca da. Filmele proaste sunt permise dar pentru a le vedea, spectatorul va trebui sa plateasca o taxa suplimentara, numita chiar asa- taxa pentru film prost, care taxa va fi prezentata separat pe bilet.

Copiii preocupati de ‘frumos’ vor fi sprijiniti (in sensul ca vor avea acces gratuit la culori/aparate foto/instrumente muzicale/etc).

Si specializam (noi, femeia simpla) orasul in oferirea de vacante in care sa poti invata/exersa/practica o ‘arta’; hotelurile, pensiunile si intreprinzatorii interesati vor fi cu totii sprijiniti pentru a putea oferi acest fel de …oferta turistica. Ofertantii de servicii care interactioneaza cu turistii nu au obligatia sa zambeasca, dar au obligatia sa respecte ceva standarde de calitate. Nu le respecta, pierd licenta/autorizatia de functionare.

Orice spatiu public care nu-i deja folosit la altceva va trebui sa devina verde intens. Copaci, flori sau macar iarba peste tot.

Ma opresc aici, cu greu. Frumoasa leapsa :)
Merge mai departe la Sorin, eXstatic, cirese si Marie Jeanne.

 

Petrecere roblogfest

[Trebuie sa multumesc juriului. Blogul meu a fost asezat pe locul 23 la categoria jurizata ‘cel mai bun blog’. Multumesc. :)]

Asa… Am fost la petrecerea de bloguri.

Voi tine minte:
-coada la intrarea in club, asa cum eu mai vazutsem doar la tv; (apropo de cozi la intrarea in cluburi si tv: sunt singura care la reclama la hexoral aude sexoral?)
-coincidentele: cat asteptam sa intram, chiar in spatele nostru (al meu si al Aidei) s-au asezat Idaho si Dan-De Ce. Pe Idaho voiam s-o vad, dar nu apucasem s-o anunt ca vin la party. Iar pe Dan… il stiam virtual de la inceputul avizierului (pentru ca a binevoit atunci sa raspunda unei cereri de ajutor trimise de mine spre blogosfera) si in ultimul an incercaseram de 2 (3?) ori sa ne vedem (fara nici un rezultat). Dupa ce am intrat,imediat ce mi-am scris ecusonul si mi-am reintors ochii spre lume, am dat de Gramo.

Dupa acest inceput, care mi-a lasat impresia ca-i foarte usor sa gasesti intr-o multime de cateva sute de oameni pe cei cativa cunoscuti, n-am mai gasit pe nimeni. Bine, am vazut nenumarati celebrii, dar ecusoanele citite la intamplare n-au indicat nici un autor de blog de care sa indraznesc sa ma apropii. Smilla si aprozarnet (singurii pe care-i mai stiam (?) cat de cat) nu s-au lasat deconspirati. Ceea ce nici nu e de mirare, daca ne gandim la strategia de socializare adoptata de noi doua (va amintiti, da? cu Aida am fost la party): am pus berile facute cadou de adobe (ca toata lumea a primit o bere de la ei. merci) pe prima bucatica de tejghea pe care am gasit-o libera si langa ele am ramas tot restul timpului. (in fabrica sunt doar cateva mese cu scaune- si toate erau rezervate). Am stat in picioare. si locului. Noroc ca oamenii din jurul nostru s-au mai miscat.

Asa. Si am povestit cu Aida diverse (ceea ce este imbucurator; noi ne stim de peste 6 ani. in ultimii insa, ea a plecat din tara. si desi isi viziteaza meleagurile natale cu regularitate, si desi am pastrat o oarece legatura prin email, doar blogurile au reusit sa ne faca sa ne vedem. de 2 ori, partyul fiind cea de-a doua data.) (de fapt, nu-s foarte sigura ca pot zice ‘am povestit’; eu am vocea ‘mica’ si Aida dadea semne clare ca n-aude ce zic. cand le vedeam,(pe semne) repetam. cand nu erau clare, vorbeam mai departe).

Apoi Aida s-a intalnit in mod miraculos cu noper si sotia lui… ambii fiind fosti colegi de-ai ei, si ambii ramasi nevazuti de la plecarea ei din tara. Ocazie cu care mi s-au evaporat toate disponibilitatile conversationale. Dupa ce ca ei se auzeau greu (iar eu, deloc), nici nu mai aveam repere comune.

Moment in care a intervenit festivitatea de premiere. Cam cum nu-i intelegeam pe Aida&colegii, cam asa nu am inteles nici castigatorii. Deosebirea a fost ca de auzit, am auzit bine. Dar majoritatea celor anuntati la locul 1 (din domeniile citite de mine) imi sunt straini sau indiferenti. (Noroc cu bookblogul stabilit de juriu drept cel mai bun blog cultural, ca altfel chiar credeam ca citesc bloguri gresite:P). Poate ca daca la cel mai bun blog personal/cel mai bun blog/ cel mai bine scris blog/ cel mai bun blog colectiv ar fi castigat macar unul dintre multii mei favoriti, as fi povestit altfel acum. Sau macar de i-as fi vazut pe cei 2-3 premianti pe care ii citesc si eu (ca n-am vazut nimic). Sau daca omul ala care a anuntat castigatorii ar fi dat impresia ca stie ce anunta. Dar, nu.

Per total, ma bucur ca am fost acolo dar alta data nu mai merg. Chiar de data viitoare armosfera ar fi ok si chiar de as fi in situatia sa ma bucur pentru fiecare castigator in parte, cu Aida m-as intelege mult mai bine intr-o cafenea, iar cu ’strainii’ as interactiona mai multumitor chiar si pe messenger, in prima conversatie.

(Ca sa vedeti castigatorii si voturile inregistrate de toate blogurile inscrise, mergeti pe roblogfest si intrati in categoriile listate in dreapta.) (l-am linkuit doar pe noper, pentru ca toti ceilalti sunt celebrii si/sau in blogroll. si pentru ca sunt obosita si compun textul asta doar ca sa inchei seria de mentiuni roblogfestiene.)

 

Fara sfarsit

Acum cateva zile, noaptea - 22.30, o straduta din Bucuresti.

Un tata (probabil), beat, merge ezitant dar avantat pe strada; un baietel slabut de 5-6 ani se tine dupa el, mergand cat putea de repede, la cativa pasi in spatele barbatului. Baietelul spune cate ceva din cand in cand, serios, sfatos chiar, si cu discreta deferenta in glas. Am senzatia ca baiatul vorbeste ca sa-si asigure un surogat sonor al ‘tinutului de mana’. Tatal raspunde (sau intrerupe) poticnindu-se usor in consoane. Are intonatia omului beat care se lanseaza in axiome metafizice. Intonatia aia care cere ress’pppect. Nu inteleg despre ce vorbesc- pana la mine ajunge doar linia melodica a conversatiei. La un moment dat, tatal se intoarce si schiteaza niste gesturi ample, caricatural-maiestuoase, de parca ar vrea sa bata pe cineva, sa dea cuiva o lectie. Nu-mi dau sema daca ‘adresantul’ e copilul, sau s-a intors spre copil doar ca sa se asigure ca mana ridicata si coborata sacadat are auditoriu. Copilul nu s-a ferit de mana, a incetinit doar pasul si si-a asigurat o distanta oarecare fata de ea.

roblogfest: ultima zi

Intai m-am suparat pe RoBlogFest pentru ca mi-a pus in fata ochilor prea multe bloguri (ori eu, ca o femeie care se respecta, pot face orice numai alegeri nu). Apoi am ajuns in clipa in care ii multumesc festului ca exista (si mai ales celei de-a doua faze ale sale). Pentru ca, multumita lui (sau ei, daca credeti ca la faza ma refer) am descoperit niste bloguri de care nu aveam habar (si era pacat). Uite-le:

Stiu pe cineva
Blog colectiv la care oricine poate contribui daca stie pe cineva care face ceva tare, de care poti avea nevoie la un moment dat.

Iulia Maria’s blog
Blog personal ‘superficial si consumist‘. M-a prins cu articolul care se cheama ChippenSALES -despre cum se vede 8 martie dinspre (una) parte feminina a perspectivei.

Blog ul lui Mage
Nu va spun decat ca in ultimele lui 2 articole era vorba (de rau) despre bucuresteni si despre femei; femeie si bucuresteanca fiind, nu ma grabesc sa rad cand cineva rade de mine. de data asta insa am ras linistita si intensiv.

Asa. Sa ma intorc la ce ziceam.
Iar acum, nu mai sunt suparata …dar nici fericita n-am ajuns. A sosit ultima zi in care as mai putea vota si de hotarat, nu ma pot hotari*. Si pace! Ma uit la categoriile blog nou/personal/colectiv/bine scris/cel mai bun blog. Ca femeia simpla-n calendar (ca sa nu zic poarta noua) ma uit, cu neuronii in greva. Nu vreau sa aleg dintre 2-3-4-5 bloguri preferate unul singur. (ca sa nu mai zic ca ma doare sufletul pentru absenti)(dar ce m-as face daca, pe deasupra, si absentii ar fi prezenti?!) (nu disperati… prespun ca latura mea de samurai o sa biruie… si o sa votez in ultimul moment) (da doamne ca in ultimul moment sa pice netul)

*Sa nu uit sa trec la diacritice o data s-odata. sau macar la a din i :P, cum era pe vremea mea.

Libertatea presei online si inca o leapsa

Hai c-am inceput sa respir. Adica am facut o barbara ordine prin feed reader si acum pot incepe o viata noua. S-a dus vremea cand ma apasau cele 1000+ articole necitite. Ieri seara am plecat din nou de la 0. Sa nu credeti ca le-am citit pe cele 1000+… :D… i-am zis doar readerului sa le marcheze pe toate drept citite (DoDu, remarca (te rog) c-am evitat o cacofonie)… si m-am uitat asa, la cateva dintre articole pe ‘deasupra’. Si am scapat.

Ei, dar uitandu-ma eu pe deasupra, am descoperit la Amar de Zi ca pe 12 martie reporterii fara frontiere (binecuvantati de unesco) lanseaza ziua libertatii presei online. Citez (tot barbareste:)) din articolul … citat: În aceeaşi zi, RFR organizează un protest online de 24 de ore împotriva cenzurii pe internet şi-i invită pe toţi utilizatorii de net să vină pe site-ul RFR pentru a demonstra virtual împotriva cenzurii şi pentru libertatea de opinie în internet.

Si daca tot incerc sa ma ‘aduc la zi’, iata ca mai bifez inca o leapsa primita pe la inceputul lui februarie, de la veverita VIP.

1 -Cat timp acorzi internetului
2- Cel mai interesant blog pe care-l citesti
3- Trimite leapsa catre 5 prieteni/cunostinte/persoane ce citesti frecvent

Raspunsuri:
1 – 2-3-4-5-6 ore pe zi
2 – Oblia
3 – citesc nenumarati oameni frecvent (afara de zilele in care nu citesc pe nimeni). Ii citesc pe cei din blogroll si pe cei carora le-am tot trimis lepse pana acum. Asa ca transmit intrebarile de fatza catre unii dintre cei cititi dar mai rar citati: DoDu, Iulian Enache (care n-o sa raspunda, dar eu pe el il citesc), Sutu cu palatului lui, Luciat, Irene si Monica (si l-as trece si pe Finix… dar parca vad ca nici leapsa asta nu-i place :)). Am trecut mai mult de 5 destinatari… dupa cum ziceam si la inceputul acestui articol- am pierdut legatura cu alte bloguri si ma astept ca o parte dintre ei sa fi primit deja aceasta leapsa si eu sa nu am habar.

PS: si am de gand sa fac inca ceva ce trebuia demult sa fac: sa-i trec pe luciat si pe finix in blogroll. Pe luciat am evitat s-o trec pentru ca ea e o fiinta erudita… si mi-era ca o sa creada lumea ca-s la fel :D (vorbesc serios… ca d-aia nu l-am trecut nici pe sutu multa vreme: sa nu creada lumea ca eu inteleg politica:)), iar pe finix oarecum din acelasi motiv (el stie si pomeneste filme, de exemplu) la care s-a adaugat si faptul ca a aparut in viata mea virtuala intr-un moment in care blogul trecuse (temporar) pe inferioare planuri.

Filmul in care as trai

Intr-un trecut foarte indepartat am primit intai de la Oblia si apoi de la Cris o leapsa pe tema “filmul in care mi-ar placea sa traiesc”. Cei care au apucat sa citeasca deja articolul in care va povesteam cum uit tot (in general) si nume, carti, filme (in special). isi pot face o idee despre cat de complicata e aceasta leapsa pentru mine.

(De fapt, pentru respectarea intocmai a adevarului, ma vad nevoita sa vin cu o actualizare. Imediat dupa ce am postat articolul in care ma plangeam ca uit, am avut un curs la care au fost prezenti 20 de participanti. Viperei (care ma stie bine) nu i-a venit a crede: am retinut toate numele… in unele cazuri le-am retinut chiar din clipa in care le-am auzit pentru prima data. Drept urmare, vipera a facut misto de mine zicand ca de la pastila de lecitina pe care o luasesem dupa ce postasem articolul despre uitare mi se trage incredibila schimbare de memorie. Mda. Indiferent care ar fi fost cauza insa, memoria nu mi-a revenit retroactiv. deci filmele, oamenii, cartile pe care am apucat sa le uit, uitate au ramas.)

Reiau ideea: cum uit cu desavarsire filmele, n-am cum gasi filmul in care mi-ar placea sa traiesc. Chiar daca el ar exista (ca ma indoiesc umpic de asta). Asta nu inseamna insa ca ma voi eschiva de la aceasta leapsa. Pentru ca, multumita lui Calin, am gasit ‘ceva’ in care mi-ar placea sa traiesc: desenul animat Jane si dragonul. Am vazut cateva episoade din desen si, in principiu, e vorba de Jane care e un fel de printesa ce vrea sa fie (si) cavaler si care, pe deasupra, are un dragon vorbitor (si zburator), drept prieten apropiat. In fiecare episod, Jane e plimbata de dragon (ceea ce ar fi suficient pentru mine ca sa vreau sa traiesc in desenul ala), iar restul personajelor se poarta rezonabil cu ea si cand e costumata in cavaler, si cand e costumata in printesa.

O doamna mi-a spus la un moment dat ca am o minte de samurai si un suflet de printesa. I-am fost (si-i mai sunt) recunoscatoare pentru definire, ca pana atunci consumasem o gramada de timp incercand sa ma definesc ‘ori/ori’. Abia dupa memorabila intalnire cu aceasta doamna, am descoperit ca posibila optiunea ’si&si’.

Si d-aia, de-ar fi sa schimb lumea in care sunt pe alta, cred ca in desenul ala m-as descurca rezonabil. Si as avea si dragonul ca bonus.

Leapsa merge in primul rand la Henrich, si apoi la oricine o mai vrea. N-o mai dau si altora in mod explicit (desi mi se pare o leapsa frumoasa) pentru ca in ultima luna nu prea am mai ajuns sa citesc alte bloguri, leapsa e veche, iar eu n-am idee cine a raspuns deja la ea. De-o doriti, va este dedicata (si de-mi lasati semn, precizez aici si … dedicatia personalizata).

 

Prima mea poezie

Am primit aceasta leapsa de la DoDu si raspund la ea inaintea altor lepse-restanta din cauza ca foarte usoara. Sper sa nu se supere ceilalti; n-am uitat- o sa raspund tutror.

Eu, in viata mea am scris 2 poezii.

Prima, in clasa a VII (sau a VIa?), clasa in care am beneficiat de un profesor de romana cum putini alti profesori am avut. Am convingerea ca facuse oarece prostii (pentru acele vremuri) si fusese retrogradat la noi in scoala. Pentru ca n-avea nici o legatura cu restul cadrelor didactice si parea tare strain de ideea de scoala generala. Intr-o vreme in care profesorii de romana dictau comentarii pe care elevii ar fi trebuit sa le invete pe de rost, omul asta tinea niste ore superbe, cu detalii care-i inviau pe mortii scriitori cuprinsi in manuale. Ora de romana prespunea citit acasa, reluat fragmente in clasa si stat apoi de vorba, la ora, intr-un fel care nu semana deloc a ‘lectii’. Daca n-as fi citit continuu din clipa in care am invatat sa citesc, as fi zis ca acum din cauza acestui profesor citesc. (Iar faptul ca in dreptul meu in catalog se adunau notele de 10 fara ca eu sa stiu de unde si cand au aparut n-a facut decat sa-mi confirme faptul ca era un profesor foarte bun, care recunostea adevaratele valori :)).

Si, intr-o perioada in care nu descoperisem poezia, cuprinsa probabil si de avantul nenumaratilor de 10 mentionati mai sus, am ajuns sa scriu o poezie. 3 strofe. Despre iarna, ca era iarna. Poezie de care am fost ingrozitor de mandra. (ma rog… ingrozitor de mandra de primele doua strofe; ca pe a treia am compus-o greu si constransa de imprejurari. ca mi s-a parut ca o poezie care se respecta are neaparat mai mult de doua strofe).

Mai tin minte 2 versuri din ea: ‘desenat-a flori de gheata/ pe a tarii mandra fata’. Astea 2 pe mine ma impresionasera in mod deosebit, caci in acele vremuri (si mult dupa aceea) eram fascinata de florile de gheata de la ferestre. In camera mea era foarte frig (iarna), si cu cat era mai frig cu atat eram mai fericita, astepand zilele (destul de rare) in care geamurile mele erau pline de sus si pana jos de flori de gheata. Incercam sa le desenez fara sa reusesc sa ma apropii nici un pic de minunatia pe care o vedeam. Si invocarea lor in cadrul poeziei (flori de gheata!) imi aducea zambet pe buze. Ceea ce insemna ca poezia era buna. Pardon! Era foarte buna :)

Cu prima ocazie am luat poezia si am dat-o profului. Proful a citit-o cu mare atentie (dar asa facea el orice: cu foarte mare atentie), a impaturit foaia de hartie si a pus-o pe catedra. Si si-a continuat netulburat activitatea.

“Nu i-a placut. deloc. de la strofa 3 mi se trage.” … M-am suparat rau intai pe mine (nu trebuia sa i-o arat), apoi pe el (nu merita sa i-o arat), apoi iar pe mine (o fi o poezie proasta rau?) si, in cel din urma apoi, m-am resemnat (nici nu poti sa-i spui poezie). Cred c-au trecut macar doi ani pana am parcurs acesti pasi (dupa multa vreme am regasit-o si m-a frapat cat de induiosator-naiva era; mi-a fost chiar mila de prof ca l-am pus in situatia aia). Cat i-am parcurs (pe anii astia de care zic ca au trebuit sa treaca pana m-am resemnat) n-am scris nimic; dupa ce i-am parcurs- nici atat n-am mai scris nimic.

Poezia 2 a aparut accidental, prin liceu probabil. Eram la biroul meu si am auzit la radio o melodie. Am inceput sa scriu fara sa-mi fie clar ce fac, si am scris ‘fluent’ pana mi s-a epuizat… imboldul. Cand am recitit ce scrisesem mi-am zis ca-i poezie. Avea un ritm al ei si proza nu era, categoric. Mi-a placut pentru ca-mi readucea starea data de melodie. Era oarecum pe tema marii (pe care o iubesc cum iubeam florile de gheata). N-am schimbat nimic la ea si i-am aratat-o mamei, care a fost miscata. Da’ dupa cateva zile m-am gandit c-a fost miscata pentru ca aflase c-o scrisesem spontan si ca era cu versuri albe (nu cred ca se astepta nici la una, nici la cealalta din partea mea). Dupa alte cateva zile am rupt-o si cred ca foarte bine am facut. Am ramas cu senzatia ca scrisesem o poezie frumoasa. Nu in sensul c-am ramas mandra de mine, ci ca am ramas cu amintirea nestirbita a a unei stari senine pe care atunci, poezia aia, mi-a dat-o.

Si de atunci n-am mai recidivat (in versuri)(nici in proza).

Dau leapsa mai departe, cu mare curiozitate, Obliei, Medeei, lui BlindGirl si lui Paddy.

 

Demotivationala

Astept cu nerabdare sa se incheie odata roblogfestul, ca eu cred ca din cauza lui nu mai pot sa scriu.

Problema este ca, in prima faza, au fost mai multe bloguri decat puteam eu duce. Nu stiu cum sa va explic mai bine ce vreau sa zic, asa ca am sa incep prin a va povesti ceva din prima mea copilarie.
Cand eram foarte mica, primul cuvant pe care l-am putut rosti a fost ‘ham’. (Lucru care mi se pare foarte firesc pentru ca dupa zodiacul chinezesc sunt nascuta in anul cainelui.) Imediat ce l-am invatat, l-am si folosit extensiv, asa incat orice voiam a spune era exprimat prin ‘ham’.

In acele vremuri, mama a intrat cu mine in brate intr-un magazin de jucarii, gandindu-se ca va putea astfel sa-si dea seama cam ce fel de jucarie mi-ar placea. Iar eu, in clipa in care m-am trezit in magazin, am inceput sa graiesc cu seriozitate ham-ham-ham, aratand cu degetul fiecare jucarie in parte, si fiecareia alocandu-i cate un ‘ham’. Am perseverat imperturbabila, luand jucariile la rand (in ciuda eforturilor celor din jur care-si doreau sa ma opreasca) pana cand mama n-a mai rezistat si a iesit (cu mine cu tot) din magazin.
Credem noi (mama si cu mine) ca, pe scurt, discursul meu de atunci a insemnat ‘vreau toate jucariile’.

Pe masura ce au trecut anii insa, atitudinea mea fata de ‘mult’ s-a schimbat radical. Acum daca imi pui in fata prea multa mancare, imi trece spontan foamea. Sau daca intru intr-o librarie fara sa vreau ceva anume si nu cumpar in primele 2 minute o carte, raman uitandu-ma la carti pana ma satur si ies din magazin fara sa fi cumparat nici una.

Cam asa si cu blogurile: cand am vazut eu multe zeci de bloguri in fata ochilor (nu m-am uitat bine, ca atunci as fi vazut mult mai multe), am amutit.
Las’ ca trece el si concursul asta.

Imi place Tirgu Mures

Imi plac casele in culori de bomboane, cochete, oarecum unitare si (pana la urma) mult diferite una de alta. Imi plac strazile care par vii si care sunt cand drepte, cand urca, cand coboara. Imi place mancarea care a fost mereu buna. Imi plac si mai mult oamenii care vorbesc linistiti in 3 limbi, adesea folosind simultan cuvinte din macar doua dintre ele. Imi plac glasurile patrunzatoare cu care oamenii vorbesc in cele trei limbi, si ochii care au timp sa ma priveasca in ochi. Imi place ca aici, desi glasul meu nu-i deloc patrunzator, toata lumea ma aude; chiar si in conditii in care in Bucuresti nu m-ar auzi nimeni. Imi place ca e prima data cand am senzatia ca as putea intelege maghiara. Mi se pare ca-i un oras cu atitudine, iar atitudinea e blanda si senina.
Imi place. Si astazi plec.

Cum m-am descoperit avangardista

Dragilor, de aici de pe drumuri*, va scriu de pe noul si minuntatul meu Asus EEE. E verde, are sub un kg si bateria ar trebui sa-i tina peste 3 ore. Dar, nu spre a analiza laptopicul m-am apucat sa-l pomenesc (o sa incerc un review mai tarziu, sa ma imprietenesc intai cu el), ci pentru a va povesti prin cate a trebuit sa trec pana am ajuns sa-l am. Si, si mai important, sa-mi exprim o plangere adresate producatorilor de calculatoare.

E laptopic de job. (laptopic se pronunta cu accentul pe ‘pic’, acesta fiind numele la care am ajuns dupa cateva zile de cautari; ca laptop/notebook nu pot sa-i zic). Anul trecut ACCEPTul a fost de acord ca-mi trebuie un laptop de serviciu. In acest context, trebuie sa va spun ca eu sunt nu doar o femeie simpla, ci si o simpla utilizatoare de PC-uri. Si, pe deasupra, cred in utilitatea diviziunii muncii. Deci habar n-am nici macar care e capacitatea ‘harddiscului’ pe care-l folosesc. Ca principiu, un calculator e bun pentru mine cata vreme el poate face in timp rezonabil ceea ce am eu nevoie sa faca. Cum face el asta, nu ma priveste. Asadar cand se puse problema sa-mi aleg un laptop, colegii mai informati decat mine mi-au pus la dispozitie vreo 10 oferte preselectate de ei, dintre care sa-mi aleg ce vreau. Am mai intrebat un ‘expert’ ce sa-mi iau, explicandu-i ca-mi trebuie ceva pe care sa scriu texte si care sa iasa pe net pentru email si blog, iar omul mi-a raspuns: pentru ce vrei tu orice laptop e bun. verifica doar sa aiba wireless. (asta dupa ce intai n-a vrut sa ma creada ca doar pentru asta imi trebuie: jocuri?, descarci filme?, prelucrezi poze? … nu, nu, nu – i-am raspuns. munca mea pe calc cand sunt pe drumuri prespune doar scris, foarte putin excel, tinut legatura cu lumea. iar personal ma intereseaza doar blogul. in mod exceptional pot sa mai am nevoie de niste power point… si inevitabil ajung sa privesc si pdf-uri. dar atat. … ok, a zis el. orice laptop stie sa faca asta).

Asadar, in aceste circumstante, am inceptut sa ma uit la laptopurile de care ziceam ca altcineva le ‘preselectase’ deja. Ma uit umpic la specificatii tehnice dar cel mai mult ma uit la greutate, durata bateriei, numar de porturi USB si aspect.
- M-am hotarat. Il vreau pe asta argintiu.
- Asta nu-i criteriu dupa care sa-ti alegi un laptop (zice colegul care tine banii asociatiei).
- Ti-am zis ca-l vreau pe argintiu in conditiile in care toate celelalte sunt negre. Culoarea iti permite sa intelegi usor la care dintre ele ma refer. La fel as fi zis “negru” despre un cetatean de culoare aflat intr-un grup de albi. nu pentru ca sunt rasista, nu pentru ca-l reduc la culoarea pielii ci pentru ca asa ar fi fost cel mai usor de reperat.
- Da? si atunci dupa ce criterii l-ai ales?
- Dupa portabilitate.
- Asta nu-i criteriu.
- E criteriu meu pentru laptopul meu. Nu vreau sa-mi folosesc cele 40 de kg ale mele ca sa car un laptop de 3 kg, cand pot sa iau unul de 2.5 Si nu vreau o baterie de 2 ore, daca pot avea una de 3.
- Bateria oricum te lasa dupa 6 luni.
- Si? Sa-mi iau atunci unul care are de la inceput independenta de o ora?
- Nu, sa-ti iei unul in functie de ce poate el face.
- dragule, eu nu inteleg ce scrie in tabelele astea, dar daca ma uit, vad ca cifrele si literele sunt asemanatoare… ceea ce mi se pare firesc, ca prespun ca pe baza specificatiilor tehnice si a pretului facurati preselectia.
(…) M-am enervat atunci. si o zi lucratoare am citit doar review-uri si am inteles tipuri si frecvente de procesor, ramuri, tipuri de displayuri si multe, multe altele. Am constatat cu acea ocazie ca laptopul pe care-l alesesem era culmea popularitatii pentru acel nivel de pret… si am mai descoperit ca mi-ar fi fost mai bun, care nu facea parte din cele pe care-mi fusesera prezentate.
Care altul avea insa o singura problema: era ingrozitor de urat!
Asta este principala plangere pe care o am a face producatorilor de PCuri: nu toti cumparatorii isi doresc calculatoare sobre. Este incredibil cat de putine oferte colorate exista. Si tot incredibil e ca lookul unui laptop e, aproape invariabil, business. si inca business masculin. Uratilor!!!!

Uite asa au trecut lunile fara ca eu sa fac marele pas, si anume alegerea. Intre timp am mai calatorit plimband dupa mine un laptop traditional care, cu rucsac cu tot, depaseste lejer 3 kg.

Si apoi am descoperit Asus EEEul. Va repet: sub un kg, colorat, peste 3 ore de independenta. Vine insa cu un HDD de ..4 GB si cu un fel de linux ca sistem de operare. Am repetat pasii: documentare (ca mi-era frica de linux), intreaba un prieten (e perfect pentru ce-ti trebuie tie, dar vezi ca n-are unitate optica. Unitate optica? de cand plimb eu laptopul dupa mine NICIODATA n-am luat un CD/DVD cu mine si niciodata nu mi-a lipsit.)
Si am zis:
- vreau asus eee pc
- ce vrei?
- asta. ca laptop.
- (dupa consultarea prezentarii) asta nu e laptop. are 4 ‘giga’ capacitate. si merge cu linux
- m-am uitat la linuxul pe care-l are. arata aproape la fel ca office-ul si stie sa faca tot ce am eu nevoie.
- dar nu e laptop. e o jucarie.
- jucarie vreau. e perfect pentru drumurile mele.
- mai bine mai punem niste bani si-ti iei un laptop.
- NU VREAU laptop. VREAU jucaria.

… si pana la urma mi-au luat jucaria. Sa va spun ca acum mare parte din organizatie isi doreste o ‘jucarie’?
desteapta sunt! sa-mi mai zica cineva ca-s conservatoare :P

*adica din Tg Mures, primul loc unde am prins niste net.