Archive for the 'ale mele' Category

Ore de varf

Published
by
irina
on January 22, 2008
in RATB and ale mele
. 8 Comments

sau O zi in Bucuresti- varianta ‘cel mai rau scenariu posibil’*

Eu stau in Militari, la 13 statii RATB distanta de centru (adica 20-25’, cu stat in statii cu tot, daca autobuzul merge). Din centru, ca sa ajung la job, mai iau alt autobuz, inca 3 statii.

Autobuzele sunt de obicei aglomerate. Dar in ‘worst-case scenario’ se schimba lucrurile. Pentru ca dimineata, la ora de varf, autobuzul merge atat de incet incat transportatii in comun coboara. Raman maxim 10-15 rabdatori, printre care si eu. (merg cu autobuzul doar daca nu tin sa ajung la timp la job; am carte, citesc, si ma uit la ratze). Aia cu ‘daca nu-ti place, ia-ti masina mica’, nu se pune in acest caz. Pentru ca mijloacele de transport in comun sunt inconjurate din toate partile de masini ‘mici’ si toata lumea, in mod solidar, sta. Macar din autobuz poti sa cobori daca chiar te plictisesti si sa mai mergi 2-3 statii pe jos :). (nici la bicicleta sa nu ma trimiteti; nu m-am mai urcat pe una de vreo 30 de ani; ca sa nu mai vorbim ca ideea de a petrece o ora respirand adanc gazele de esapament ale atator masini care stau, nu-i de natura sa ma motiveze sa ma re-imprietenesc cu bicicleta. Plus ca nu sunt piste.)

Asa. Am facut drumul asta de 20’ si intr-o ora jumate. (Motiv din care prefer dimineata sa merg cu metroul. Eu, care-s afectata de claustrofobie, si care am permanent nevoie de aer.) Probabil ca se poate sa dureze si mai mult, sunt convisa ca n-am exploatat traficul bucurestean la intreg potentialul sau.

Sa zicem c-am facut acest drum. (Ultimele 3 statii sunt nesemnificative; pot deveni traumatice doar daca soferul 311lui iremediabil blocat in trafic, refuza sa deschida usile intre statii). Am ajuns la job, stau aici niste ore, dupa care trebuie sa plec acasa.

Daca plec intre 5 si 7, nici nu ma gandesc sa apelez la RATB. Pentru ca (nu stiu din ce motiv) la intoarcere circulatia e blocata pe o portiune de drum mai mare decat la dus. In plus (nici asta nu-mi explic de ce), la intoarcere, oricat de blocat ar fi traficul, lumea ramane in autobuz. In cele 2 dati cand am experimentat intoarcerea acasa cu RATBul la ora de varf, am coborat eu, imediat ce am ajuns cat de cat aproape de o statie de metrou.

Credeti ca intoarcerea cu metroul e la fel de rea ca ducerea? Gresiti! E ceva mai rea. Nu stiu de ce, dar la Eroilor (acolo unde trebuie sa trec de pe un peron pe altul), la sfarsit de job, peronul este uneori atat de plin cu lume, incat am senzatia ca eu n-o sa mai incap. Este om langa om, langa om, langa om, de la marginea personului dinspre linie pana la marginea peronului dintre perete. (Am incaput intotdeauna, dar degeaba, ca asta nu ma linisteste de loc cand sunt din nou in capu’ scarilor care coboara pe peron.)

Sa zicem ca la o astfel de ora, vine metroul la mai mult de 10 minute. Nu-i suficient ca fac corp comun cu restul calatorilor, dar raman in aceasta situatie mai mult decat ar fi neaparat necesar [va rugam sa permiteti inchiderea usilor! (usi se inchid, usi se dechid), Atentie se-nchid usile! (usi se inchid, usi se deschid), va rugam sa permiteti inchiderea usilor!! Etc]
(…)
Si coboooor. Ei bine, pentru mine aici incepe adevaratul moment pe care nu-l pot suporta. Ies din metrou odata cu un puhoi de lume. Ajung la aer, unde puhoiul se rasfira rauri-rauri. Un rau vine cu mine, la trecerea de pietoni. Eu traversez, ei – cu mine. O luam pe strada care duce la blocul meu impreuna si mergem, asa cu totii, spre casa mea. O iau la stanga si, deobicei, aici raman doar eu cu mine insami (ca e o alee mica cu ‘doar’ 3 scari de bloc pe ea).

Ce vreau sa spun? Nu mai vreau sa petrec atat timp pe drum. Si mai ales: M-am saturat sa merg spre casa in grup! :((

*din cate stiu eu, pana acum

Din blog in blog

Published
by
irina
on January 20, 2008
in ale mele, blogging and pe la altii auzite
. 8 Comments

Citind eu bloguri vecine si prietene (mai mult sau mai putin vecine si mai mult sau mai putin prietene. n-o luati ad litteram) am descoperit urmatoarele articole pe care vreau sa vi le impartasesc*:
Suzi isi exprima sentimentele fata de oameni si poze. Asa zic si eu. Plus ca pe mine putine lucruri ma dispera mai mult decat momentul in care in poze apar oameni pe care nu-i cunosc: aici e X de care ti-am spus ca e cu Y, colega de serviciu a cumnatei nasului vecinilor mei.

Andreanum, plecand de la situatia unui manuscris nepublicat al lui Nabokov, ne face partasii dilemei: ce ar trebui sa faca fiul lui N (actual posesor al manuscrisului): sa-l publice (mai ales ca scrierea in cauza ar arunca o noua lumina asupra operei Nabokoviene) sau sa-l distruga (asa cum N a cerut). Eu mi-am exprimat punctul de vedere acolo… daca aveti si voi ‘un’ punct de vedere, eu zic tot acolo sa-l exprimati… ca eu sunt o femeie simpla de fier in aceasta chestiune: autorul ceru sa fie ars manuscris, atunci ars trebuie sa fie. Desi mi-ar placea sa-l citesc :D. (imi permit aici o paranteza: parerea mea personala este ca aceasta carte va fi publicata si ca toata discutia din jurul ei a fost pornita spre a-i creste vizibilitatea. Dar timpul ne va lamuri. Iar dilema, ca principiu, ramane valabila.)

Arhi spune o poveste despre cum a intrat el in adresa de mail a cumnatului, cum a descoperit ca acesta o inseala pe sotie (si anume pe sora lui Arhi), cum si-a anuntat sora despre situatie si cum toata familia (sora included) a trecut de partea cumnatului (care a explicat ca nimic din ceea ce se vedea nu era adevarat). Concluzia lui Arhi era: “Asa ca, lasati dracului spionajul de parole. Fericiti cei ce nu stiu nimic…”. M-am bucurat c-a pus in discutie problema, crezand ca m-a scutit de un post pe tema asta (e ok sau nu sa intri in mailul altcuiva… asta in diverse conjuncturi posibile)… si m-am asternut pe citit comentarii. In loc sa vad cum zice cititorul ca e cu unde incepe si unde se termina dreptul la intimitate, am gasit multe pareri despre ce ar fi putut Arhi sa faca pentru a dovedi ca minte cumnatu’. Sau altele asemenea. Drept care am pornit sondajul pe care-l gasiti in dreapta sus: E ok sa intri in emailul personal al altcuiva? Votati va rog.

Dono vorbeste despre spatiul personal si despre oamenii care, dupa ce ti-l invadeaza, te scuipa cand vorbesc. Aici nu-i nici o controversa, ca toata lumea care comenteaza pare sa fie de acord: e rau sa fii scuipat. Atunci ma intreb cine or fi aia care totusi intra in spatiul personal? Si mai ales cine or fi aia care-ti intra in spatiul personal desi scuipa (involuntar, dar ce folos?) cand vorbesc?

Iar Oblia are un superb articol ‘aniversar’, provocat de sarbatorirea unui an de blog. E de citit si, eventual, de inclus intr-o culegere de articole cu titlul 101 de motive bune pentru a-ti face blog. (Pe langa ca are niste cuvinte mai mult decat elogioase despre mine, are cuvinte frumoase la adresa mai multora. Eu zic ca toate linkurile pe care le da cu aceasta ocazie sunt de vizitat :))

*ati remarcat in coloana din dreapta a avizierului o casetuta verde cu titlul ‘articolele altora. de citit’? Acolo se afla articole recente (care mi-au placut) ale altor bloggeri… inclusiv ale unora care nu-s in blogrollul meu, dar pe care ii citesc :). Ma gandesc sa o fac mai mare (cu 10 intrari). Ce ziceti?

PS:
1. Cei care au blog dar n-au domeniu si care si-ar dori sa le aiba pe amandoua, se pot inscrie aici. Pana pe 31 ianuarie.
Altfel spus: Aprozarnet va desemna castigatorul lunii februarie al premiului HaiPa.

2. sondajul saptamanii anterioare, care incerca sa vada ce gen au cititorii mei, s-a terminat incredibil de echilibrat: 25 femei, 25 barbati si 5 altceva. Dar ma gandesc ca nu-i neaparat reprezentativ pentru ca zilele trecute am beneficiat de multi cititori noi (si probabil ocazionali) adusi aici de tema semnalarii reclamei pe blog. Asa ca probabil ca-l repet (pe sondaj) mai incolo.

Ce-am mai schimbat la blog

Published
by
irina
on January 18, 2008
in ale mele and blogging
. 9 Comments

Dupa ce m-am laudat intensiv si pe larg povestindu-va c-am deslusit tainele instalarii pluginurilor, am fost (cu brutalitate) readusa cu picioarele pe pamant de experientele recente.

Astfel, n-am reusit sa instalez 2 pluginuri (pluginuri care, multumita interventiilor salvatoare ale lui Gabi-HaiPa exista (totusi) in prezent, pe blog):
***acum, in coada articolelor contemporane gasiti un link la posturi publicate cu un an in urma [oneyearago]. (facilitate care-i probabil mai folositoare mie decat cititorilor)(daca un post nu are link la sfarsit, inseamna ca n-am scris nimic in ziua corespunzatoare lui din 2007. situatie care e relativ frecventa).

***am scos nofollow-ul (info de interes doar pentru posesorii de bloguri/site-uri; inseamna ca de o saptamana, de cand l-am pus pe acest nofollow free, comentariile lor vor fi contorizate de robotzei ca linkuri). Pluginul e ‘de proba’; nu stiu daca o sa-l pastrez. Am lasat comentariile sa fie luate in seama din dorinta de a recunoaste contributia celor care comenteaza. Daca se dovedeste c-o sa duca doar la aparitia de (prea) multe comentarii fara rost… o sa caut alta cale de ‘recunoastere a contributiei’.

Apoi, am inregistrat o victorie partiala cu cel de-al treilea plugin incercat (PXS Mail Form, gasit via Napster). I-am facut o pagina speciala (ca parca nu aveam destule) si consta intr-un formular de contact. Va rog frumos sa-mi scrieti. Mi-am trimis singura 2 mesaje elogioase la adresa blogului (ca sa verific cum functioneaza) si m-am bucurat sa le primesc :). (Am zis victorie partiala pentru ca, teoretic, eu l-am instalat (si chiar functiona :P). Practic, am avut nevoie de HaiPa ca sa arate asa cum voiam).
Pagina de contact mai contine ID-ul si adresa de email, alaturi de (important!) instructiuni de folosire a ID-ului meu.

Ultima modificare adusa consta in rescrierea paginii de “despre”. Atat.

Eu sunt multumita de aceste schimbari, ceea ce va doresc si voua.

Sa ma laud, asadar

Published
by
irina
on January 14, 2008
in ale mele, anunţuri din avizier and astăzi
. 11 Comments

Atotputernicul google si-a reactualizat notarea site-urilor. (Pentru cunoscatori: vorbesc de page rank. Pentru necunoscatori: vorbesc de page rank… dar n-as putea sa va spun cum se socoteste; merge de la 0 la 10, 0 e rau, 10 e bun). Si i-am intrat in gratii. In gratiile lui google, zic.

Unii dintre voi stiu ca blogul de fata s-a nascut pe wordpress, si tot acolo a trait mai bine de un an. De vreo 2 luni l-am mutat aici. Ei, blogul vechi ajunsese (dupa un an de activitate) la un Page Rank 4. Blogul nou a stat fara PR pana weekendul asta. Cand a sarit direct la 4. Neasteptat. Dar imbucurator. (Sper sa nu fie o greseala :D… ca m-am uitat la PR-urile altora si nu-s mereu de acord cu google. Ori avem algoritmuri diferite, ori s-a incurcat el la socoteli… si o sa le rectifice :)).

Daca n-aveti ce face la job (si daca n-aveti toolbarul lui google; ca daca-l aveti, va spune el singur PR fiecarei pagini pe care intrati), puteti verifica PRuri aici.

Si, daca e sa ma laud in continuare, aflati ca destinul are grija de mine. (Sau ar fi mai potrivit sa zic ca google (tot el!) are grija de mine?). Ziceam mai demult ca trebuie sa-mi recuperez o multime de diplome.
Cine a ajuns azi pe blogul meu?
Cineva care i-a declarat lui google ‘fac diplome’. Bun venit! :)))

Dambovita de pe vremea mea

Published
by
irina
on January 11, 2008
in RATB, ale mele and interogaţii gratuite
. 20 Comments

Azi dimineata, pe cand treceam cu 336 de podul cotroceni am vazut pe dambovita un ratzoi. Avea capul albastru lucitor si plutea.
M-am bucurat (nu stiu de ce) si am ramas uitandu-ma pe geam. Au mai aparut doua rate, apoi inca una, apoi inca 3. Si dupa urmatorul pod au aparut nenumarate ratze, cativa pescarusi… parca mai era si alt pasaret acolo, dar n-as baga mana in foc pentru asta. Geamul era murdar si nu vedeam chiar clar.

Doua sentimente am trait atunci: bucurie de copil care vede rate pentru prima data (am mai vazut ratze… doar va zic cum era bucuria) si niste mila pentru ratze, ca stateau si pluteau asa, “printre” beton. (cu parere de rau pentru ratze, va informez ca bucuria a surclasat cu mult mila)

Si mi-am adus aminte de dambovita de acum 20 de ani (am 37 de ani, daca nu stiati inca; deci amintirile mele sunt vechi:)). Pe vremea aia eram eleva la Gh Lazar si drumul meu la si dinspre liceu presupunea traversarea dambovitei.

Iar dambovita (dupa amintirile mele) era un rau lenes, cu apa murdara (dar nu mult mai murdara decat acum), malurile erau din pamant, iar pe pamant cresteau copaci si alte multe feluri de plante. Copacii erau mai ales salcii, erau batrani si multi. Podul pe care treceam eu era din lemn cu balustrada lustruita de mainile de dinainte si apusurile erau incredibil de frumoase.

Mai mi-am adus aminte cum explicatiile oficiale pentru distrugerea acelei dambovite au fost ca apa era poluata si murdara. Urma sa se faca o albie minunata prin care sa curga apa limpede. Iar eu chiar credeam ca apa va fi limpede ca lacrima si ma intrebam la ce-ti trebuie atata claritate, daca ceea ce vei putea vedea va fi peretele din beton.

Apoi au fost terminate lucrarile si am vazut apa tot murdara, dar care statea in loc sa curga, poduri urate, gardulete din fier pe margine, beton peste tot si niste copaci anemici aliniati de-o parte si de alta. Noii copaci sunt si acum mici (parerea mea); imaginati-va cum erau atunci. … Prea trist.

Are cineva poze cu dambovita de pe vremea mea?

Povesti cu tigani

Published
by
irina
on January 8, 2008
in ale mele and in lupta cu morile de vant
. 27 Comments

1. eu, la metrou, acum vreo 10 ani. Era seara tarziu si aveam mult de asteptat pe un peron aproape pustiu. Vine un pui de tigan de vreo 5-6 ani la mine, cu o caciula cu niste monede de 5 lei in ea:
- tanti, imi numeri si mie banii astia?
- du-te d-aici, ca nu-i numar (si prin creieri imi umbla… pustiu ma simte ca-s fraiera si vrea sa ma fure)
Pustiu pleaca. Dar se intoarce dupa cateva minute:
- tanti, imi numeri si mie banii astia?
- lasa-ma in pace, iti spun. Nu-ti numar.

Dupa alte minute, pustiul:
- tanti, te rog io, imi numeri si mie banii astia?
De data asta am prins niste tristetze mare la copil si i-am zis (cu gandul ca asta e, daca ma fura, ma fura. N-o sa fie un capat de tara)
- Hai aici. Si am rasturnat toti banii pe un scaun:10, 20, 30…
Pustiul, dupa mine:
- 10, 20, 30
- 40, 50, 60
- 10, 20, 30
- Nu asa, zic eu, ca ma incurci. (… )
Pana la urma i-am numarat banii (tot asteptand sa ma fure; nu-l credeam ca stia sa numere doar pana la 30)
- gata. I-am numarat, zic eu intr-un final.
- Tanti, imi dai si mie o hartie pe banii astia?
- Ce sa-ti dau?
- Un ban de hartie, tanti. Da si mie un ban de hartie, ca p-astia nu mi-i ia nimeni.
- Si eu ce sa fac cu tot maruntul?
- Hai, tanti!
(asta chiar vrea sa ma fure, mi-am adus eu aminte)
- Hai tantiii! Dah unu de hartie!
Pana la urma i-am schimbat cinstit o parte din marunt cu ‘o hartie’. Tot pana la urma nu m-a furat si nici n-a incercat. Si a plecat vesel cu un ban de hartie.

2. Si mai demult, pe vremea cand eu eram inca la liceu, ma intalnesc pe o straduta mai pustie cu cateva tiganci, imbracate traditional.
- Haoleo, fata ce frumoasa esti!
(astea vor sa ma fure). Am dat din cap si am mers mai departe.
- ce par frumos ai. Asa sa-l lasi, lung.
(clar vor sa ma fure)
- sa-i dai cu gaz.
- Ce sa fac? (ma ia gura pe dinainte.. si ma opresc (tot cu gandul ca vor sa ma fure. Sau macar sa-mi ghiceasca))
- Cu gaz, fata (si in timp ce restul tigancilor si-au continuat drumul, laudatoarea mea mi-a explicat cu frumosul de unde sa iau gazul si cum sa dau)
Am multumit si zambit oarecum din inertie… si am plecat convinsa ca acuma ma striga sa-i dau ceva de pomana. Orice. Nu m-a strigat. In schimb eu (care nu-s chiar frumoasa :D), dupa ce m-am convins ca acolo a fost sfarsitul interactiunii, m-am simtit foarte bine vreo cateva zile :)… ca doar nu-i de colea sa te opreasca cineva pe strada sa-ti zica din adancul gatului ‘fato, frumoasa esti!’.

3. Cand eram insarcinata mi s-a facut rau si m-am asezat pe o bordura, pe o strada circulata. Din multa lume care era pe acolo, la mine a venit un tigan.
- va e rau?
(nici nu mai vedeam clar, daramite sa raspund. Incercasem sa ma uit la el si remarcasem ca-i tigan. Maxim 20 de ani.)
- sa va ajut sa mergeti acasa? Stati departe? Sa sun pe cineva?
- nnnu, multumesc… imi revin… stau aproape (vrea sa ma fure)

A disparut si …apoi s-a intors cu o sticla de 0.5, cu apa, de la un chiosc vecin.
- Apa. Hai sa va duc acasa.
- nu. multumesc.
Am baut apa, mi-am revenit, m-am ridicat… am dat sa-i dau banii pe apa… si nu mai era. Si am mers cu grija, cu oarece recunostinta mare care rula in paralel cu ‘poate tiganul se tine dupa mine … sa ma fure’.
Nu s-a tinut. Si am ramas cu niste mustrari de constiinta (stiu ca expresia e consumata… dar asa am ramas). Pentru ca toate multumescurile pe care i le-am zis, au fost formale, automate. Ori cred ca aia e apa care mi-a prins cel mai bine din toata apa pe care am primit-o in viata mea.

De ‘rau’ pot povesti despre incercarile tigancilor de a-mi vinde inele ‘de aur’, sau de a-mi ghici, sau despre cantare masluite, la piata. Adica, daca ma uit ‘retrospectiv’, nimic spectaculos in comparatie cu numarul romanilor care m-au pus in situatii similare.

Ei, avand eu aceasta experienta ‘de viata’, daca de mine se apropie tigan imbracat ponosit (sau tiganca imbracata traditional), imi feresc, din reflex, geanta.

Imi pare rau.
Nu-mi pare rau ca-mi feresc geanta:D… ca asta nu strica niciodata. Imi pare rau ca si de acum incolo o sa mi se mai intample ca (macar in primele 5 minute) sa nu vad omul din spatele pielii tiganului.

LE: cititi si comentariul lui DoDu :)

Muzica parintilor mei

Published
by
irina
on January 5, 2008
in ale mele
. 4 Comments

Am primit (mai demult) o leapsa de la Paul Dimulescu, cu tema muzica parintilor (mei). M-am ingrijorat atunci… mintea mea e (intr-adevar) scurta :P si aveam senzatia ca habar n-am care o fi (fost) muzica lor. Pe masura ce-a trecut timpul insa mi-am recuperat amintirile si am ajuns acum sa-mi fie greu sa ma opresc doar la cateva canticele din multele … care este. Muzica parintilor e, de fapt, muzica copilariei mele.

Nu voi fi in stare sa fac ceea ce a facut el (Paul) si sa aduc fiecare melodie in prezent cu povestea ei cu tot… Asa ca pe majoritatea le mentionez doar. Iata-le:

Margareta Pislaru, cu un cantec din Veronica. [Veronica a fost filmul copilariei mele. Mi-am dorit vreun an o traistuta fermecata… si mama tot nu voia sa-mi cumpere. Si cand mi-a cumparat-o am fost dureros de dezamagita. Pentru ca, desi arata exact asa cum trebuie, nu puteam zbura cu ea. O mai am inca, pe acea traistutza:). Din film, mie imi placea cel mai mult cantecul cu veronica, veronica, fata buna si … cuminte(?… nu mai stiu cum era exact); dar nu-l trec pe ala, pentru ca e vorba de muzica parintilor… si mamei ii placea Margareta.*]

Tot Margareta cu alte 2 cantece

Olimpia Panciu si Marius Teicu

Mihai Constantinescu- O lume minunata (pe vremea aceea, Olimpia Panciu canta cu Marius Teicu SI cu Mihai Constantinescu… dar n-am gasit nimic cu ei trei la un loc).

Dan Spataru- Tarancuta, tarancuta (mama iubea vocea lui)

Mircea Vintila, Un-te duci tu mielule (p-asta ma punea mama sa-l cant si stiam destul de multe versuri din el. la vremea aceea. rog prietenii sa nu insiste sa-l mai cant acum:D)

Anda Calugareanu – O portocala

Corina Chiriac, Valurile Dunarii (mama o iubeste inca pe Corina :))

Si ca sa fie si un cantec strain: Una paloma blanca (ca prin referire la el mi s-a explicat cuvantul ’slagar’).

Toate acestea de sus sunt cantecele mamei mele (care sper sa nu se supere ca n-am facut nici o referire la muzica clasica, pe care tot ea mi-a pus-o in mana :))

Tata este meloman in felul lui, in sensul ca nu asculta, dar canta. Canta cand spala vasele. Cand eram eu mica interpreta, de exemplu, Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza.

Leapsa merge mai departe la Oblia, k. si Aida. Si, ca de obicei, la oricine mai are un cantec-doua, d-ale parintilor, de pus la ’shared’. :)

PS: era sa uit cantecul copilariei mele: Copacul, Aurelian Andreescu

*Na, ca m-ati prins. Nu o ascultasem pana la capat pe Margareta. Azi m-am apucat sa verific in ce masura am pus linkurile corect ( :D… ca la cat de organizata sunt era destul de posibil ca la olimpia panciu sa-l auziti pe dan spataru), si am lasat-o pe margareta toate cele 9 minute. Mie, drept sa va spun, nu-mi placeau de loc din Veronica bucatile de film in care actiunea se petrecea in realitate… si crezusem ca margareta se rezuma la ‘de ce, de ce, de ce’. Si cand colo, la minutul 4 in videoclipul asta, veronica primeste cadou traistutza fermecata, cu refrenul meu preferat cu tot. :)

2008 a inceput glorios pentru mine

Published
by
irina
on January 4, 2008
in ale mele, anunţuri din avizier and astăzi
. 16 Comments

Doamnelor si domnilor,
Traiesc un moment istoric: am instalat primul plugin din viata mea! (si anume asta, care se vede in dreapta, sub inspiratul titlu de ‘sondajul saptamanii’).

Minunatul, incredibilul, extraordinarul si desteptul Gabi de la HaiPa (cel care a instalat cu promptitudine pluginurile cerute de mine in trecut) m-a tinut (virtual si telefonic) de mana in drumul initiatic (prin ftp si alte alea), drum la sfarsitul caruia am inregistrat aceasta sublima victorie personala :). Multumesc, Gabi, din inima. Pe bune :)

PS: daca tot a venit vorba de HaiPa, va anunt si ca Aida a anuntat castigatorul domeniului si gazduirii oferite de HaiPa in luna ianuarie. Este aprozarnet, pe care il felicit cu aceasta ocazie si pe care o sa-l citesc de acum inainte (caci parerea Aidei conteaza pentru mine:)).

Post serios. Obiective personale 2008

Published
by
irina
on January 2, 2008
in ale mele and anunţuri din avizier
. 11 Comments

Ca sa nu raman si anul asta fara obiective personale precis conturate, iata ca mi le conturez. Am stat si m-am gandit bine… si iar m-am gandit bine si iata-le, ca le-am stabilit:
Obiectivul 1: sa-mi recuperez diploma de bacalaureat. +/- sa-mi recuperez diploma de facultate… +/- sa-mi recuperez diploma de trainer.

Eu sunt o femeie simpla foarte instruita, ca pe langa astea de mai sus, mai exista o multime de alte diplome pe care le-am pierdut.

Diploma de bac mi-a disparut acum vreo 10 ani din birou, impreuna cu certificatul de nastere. Se aflau impreuna intr-o mapa, ca ma pregateam sa ma inscriu la o a doua facultate. Nu m-am mai inscris, mapa in cauza a zabovit o vreme intr-o tavita la mine pe birou si… cand am vrut s-o iau s-o duc acasa, am descoperit ca disparuse. Am presupus atunci ca fie i-am schimbat eu locul si nu mai stiam, fie unul din vizitatorii biroului o luase din greseala impreuna cu hartiile proprii. Nu m-am ingrijorat. De era ratacita, urma sa apara ea la un moment dat, de era plecata, noul ei proprietar urma sa descopere (tot la un moment dat) ca se afla in posesia ei si sa mi-o aduca inapoi (cu certificatul de nastere cu tot). N-a fost sa fie asa. Si cum eu sunt, in felul meu, perseverenta, acum cativa ani am avut din nou nevoie de ea, tot pentru a doua facultate. Si mi-am dat seama ca de n-a aparut intre timp, probabil ca nici nu va mai aparea.(Rog destinul cel jucaus ca nici sa nu mi le mai aduca, de acum incolo. Intre timp mi-am refacut certificatul de nastere, iar pe diploma am declarat-o nula).

Diploma de facultate n-a intrat niciodata in posesia mea. Ca nu-mi trebuia (in sensul ca din timpul facultatii am inceput sa lucrez in cu totul alt domeniu decat ma educam si am facut diverse instruiri specializate). Bine, mi-a mai trebuit ea din cand in cand, dar mergeam la secretariat si ceream o adeverinta de studii. Secretara mi-a dat adeverinte pana intr-o zi cand mi-a spus hotarata:
- Gata. Nu-ti mai dau nici o adeverinta. Nu se poate asa ceva. Du-te frumos la drept si ia-ti diploma ca te asteapta acolo (asta cu asteptatul nu-i chiar adevarata. Ca n-am dat niciodata pozele de care au oamenii aia nevoie ca sa-mi manufactureze diploma. Oricum i-am dat doamnei secretare dreptate si a ramas ca-mi incep procesul de scoatere a diplomei. Pe care, deocamdata nu l-am inceput).

Diploma de trainera era cat pe ce s-o iau (caz in care probabil ca pana acum oricum as fi pierdut-o)… dar secretara organizatiei care ma instruise a intrat in concediu de maternitate mai devreme decat era de asteptat. Si organizatia m-a rugat ca, daca nu-i nici o graba, sa revin dupa cateva luni sa mi-o dea chiar secretara. Nu era nici o graba, ca la momentul cand am facut eu cursul, trainerii instruiti erau atat de putini incat nu-ti mai trebuia nici o diploma. “Lumea” din sectorul ONG stia foarte bine cine-i instruit si cine nu. Apoi am facut o lunga pauza de trainerit, pentru ca in ultimii 2 ani sa ma reintorc incet asupra acestei ocupatii. Doar ca acum nu mai stie nimeni ca pe la inceputul ‘societatii civile’, Irina a fost ‘calificata’ ca trainer. Si din cand in cand, trebuie sa fiu crezuta pe cuvant :).

Obiectivul 2: sa-mi duc camera foto la reparat.
E inca in garantie pana in iunie 2008 si-i stricata de un an.

Asa. Sunt niste obiective destul de ambitioase, dar ma voi mobiliza exemplar. Am zis.:)

Unde sunt pocnitorile?

Published
by
irina
on December 31, 2007
in ale mele and interogaţii gratuite
. 19 Comments

Exact acum cand am ramas fara cititori ma gasesc si eu sa apelez la ei. Asadar: Stie cineva dintre cei 4 cititori constanti sau dintre ceilalti 3 trimisi de google (de obicei din greseala) sa-mi spuna si mie unde sunt pocnitorile de alta data? In anii trecuti pisica parintilor mei ajunsese ca, din cauza zgomotului, sa mearga pe burta in saptamana pre-revelion.

Nu inteleg ce se intampla. Si la cat de rupta sunt eu de realitate ma gandesc ca-i posibil sa existe o explicatie pe care s-o stie toata lumea care mai sta pe langa un televizor si mai rasfoieste un ziar. Sau pur si simplu e configuratia astrala de asa natura incat toti cei care se bucurau de ele pana acum si-au gasit alte motive de bucurie?

Sa nu se inteleaga ca ma plang de lipsa pocnitorilor. Nu ma plang. Sunt fericita. Si tot asa va doresc si voua sa intrati in noul an :) (bine, voi puteti avea si alte motive… si va doresc sa le si aveti). Dar as vrea sa inteleg. Ce se intampla?

Ma fac guru

Published
by
irina
on December 29, 2007
in ... educative and ale mele
. 9 Comments

Nu stiu altii cum sunt (presupun ca-s diferiti), dar eu cand sunt acasa nu stau pe net. Nu-i vorba doar de blog, ci de net. Ieri-alaltaieri ma gandeam chiar daca n-ar fi cazul sa ma las de blog; ca postul anterior e de pe 21 decembrie, in conditiile in care am cel putin 2 articole ‘de sertar’, pe care le-as fi putut oricand posta… Si de intrat pe net, am intrat de cateva ori, de fiecare data pentru cateva minute- cat sa verific comentariile. Dar n-am postat (imi cer iertare de la comentatori. de unele comentarii m-am bucurat. dar n-am raspuns:D). Si, cum ziceam, ma gandeam ca poate mi-a trecut. Poate a fost doar o ‘faza’, asta cu blogul.

Ei, cu sufletul impacat pot azi sa anunt: nu-i doar o faza. (cred ca lipsa de interes pentru blog e mai degraba legata de Calin. Cum stau prea putin acasa, timpul de ‘acasa’ e rezervat copilului.) Acum, nefiind acasa, am intrat pe net si m-a uitat Dzeu aici. (cand eram mica mamaia imi spunea cam in fiecare seara: ‘treci in casa! Te-a uitat Dzeu jucandu-te!’. Si eu mi-l imaginam pe Dumnezeu asa: foarte batran, cu barba lunga, alba si imbracat cu o haina de preot, dar albastra. Si mi-l imaginam foarte ocupat, intr-un fel de biblioteca plina cu dosare groase, din care tot citea. Fiecare dosar era pentru cate un om. Citea din cate un dosar, mai tragea cu ochiul pe Pamant (la ce facea omul ala), hotara una-alta si-l punea la loc. Cand ma striga mamaia, Dzeu ridica ochii din dosar, isi dadea cu mana peste frunte si zicea “iar am uitat-o pe irina p-afara!’)

Asa. Ziceam ca am intrat si am ramas pe net. Mi-a luat destul de putin sa-mi verific mesajele… restul timpului am stat pe bloguri. Si din blog in blog am ajuns aici. Ce vreau sa va spun? E un fel de cadou de la mine, pentru voi. Unul de care stiu ca n-o sa tineti seama, dar cred in salturile calitative generate de acumulari cantitative :P.

Ei, in articolul la care va trimit scrie, de exemplu, ca nu-i adevarat ca tre sa bei 8 pahare de apa pe zi. Poate ca-i adevarat, poate nu-i adevarat- nu asta vreau sa propun ca subiect de conversatie. Ideea (mea) e ca oamenii astia care au ca indatorire profesionala sfatuirea de bine, se razgandesc ades. Eu zic ca fiecare om ar fi inzestrat cu un organ care-i permite sa-si dea seama ce-i face bine si ce nu. (sa nu-mi veniti cu exemple de cardiaci care fumeaza din greu; sa-ti dai seama ce e bine nu inseamna ca o sa si faci asa. Ziceam doar ca-ti POTI da seama SINGUR. Daca esti putin atent).

Dar sa revin. Recomandarea (disclaimer: aceasta recomandare vine de la o amatoare, nu de la o specialista in sfaturi) pe care v-o fac cadou e urmatoarea: beti apa cand va e sete.

Traume din copilarie. Pentru profesori

Published
by
irina
on December 21, 2007
in ale mele and in lupta cu morile de vant
. 10 Comments

Vreau sa multumesc pe aceasta cale celui/celei/celor ‘din’ inspectoratul scolar de bucuresti care a/au avut glorioasa initiativa sa interzica temele pe durata acestei vacante.

Mi-am adus aminte, cand am auzit stirea, de toate sfarsiturile de vacanta de pe vremea mea. Nu mai conteaza acum ca eram nefericita (in adevaratul sens al cuvantului) ca s-a terminat vacanta si ca trebuie sa plec de la tzara (singurul loc in care m-am simtit acasa pana pe la 13-14 ani)… nefericirile astea nu le mai tin minte prea exact. Insa tin foarte bine minte cum ma dureau degetele de atata scris, in weekendul de dinaintea inceperii scolii. Pentru ca niciodata nu mi-am facut tema de vacanta in timpul vacantei.

Scoala este rea. (ok, ‘era’ rea)

Multa vreme am crezut ca nefericirea asociata cu scoala era generata de absenta vacantei. Dar, nu. Pe langa ca lipsea vacanta, mai avea si scoala meritul sau direct. La cativa ani dupa terminarea facultatii am intrat intr-o scoala generala standard. Veneam din partea unei organizatii neguvernamentale sa vorbesc cu nu stiu ce diriginta despre o eventuala colaborare. Si eram incantata de oportunitate, ca sa ma exprim in lemnul limbajului de ‘specialitate’.

Ei, am mers pana acolo incantata; cand am trecut pragul scolii si m-am trezit pe obisnuitul coridor de scoala, mi-a inghetat inima. Atat de clar si de tare incat m-am oprit din gandurile momentului sa ma mir. Si abia atunci mi-am dat seama de senzatiile pe care “scoala” mi le genera la vremea ei.
Eu sunt mioritica de fel. Traiesc ceea ce mi se intampla, oricum ar fi, si nu prea ma gandesc ca as putea face sa fie altfel. Sau ca pentru altii e altfel. La vremea cand imi petreceam macar 5 ore pe zi in scoala am prespus neconstient ca asa se simte ‘omul’. Abia acum, dupa ce karma mi-a permis si altfel de fiintare, imi dau seama ca n-ar fi fost obligatoriu sa fie asa … si mi-e mila de mine de atunci. Pe bune. Si trimit niste ganduri invatatoarelor si profesorilor pe care-i mai tin minte.
Ganduri bune nu am. Poate ganduri indiferente, pentru majoritatea lor… Ba, pardon. Am doi profesori de desen din scoala generala, care merita ganduri bune. Si mai am un profesor de romana, tot de atunci.

Am vazut ca altii au amintiri ceva mai luminoase din acele vremuri. Poate la mine a contat si faptul ca o data la 2 ani am tot schimbat ‘scoala’. Din diverse motive.
Din cauza acestor schimbari dese, in clasa a 8a am hotarat ca singurul lucru care conteaza la scoala e norocul. Si ca eu, personal, n-aveam cum interveni. Pentru ca, la fiecare mutare, eu ajungeam la scoala inaintea foii matricole. Deci invatatoarele sau profesorii n-aveau indicii despre ce fel de eleva eram eu. Si asa s-a nimerit ca 2 ani eram printre premianti, 2 ani printre cei de mijloc (mijloc inseamna ca rar mergeam peste 8). Apoi iar 2 ani premianta, 2 ani de mijloc, 2 ani premianta… intelegeti, nu? :) Impresia mea era ca eram constanta, adica de invatat am invatat la fel tot acest timp. (si anume minimum necesar). Doar ca eu reactionez bine la recompense (bine= in directia in care isi doreau profesorii). Daca eram la o scoala unde ‘ei’ credeau ca-s printre cei mai buni din casa, raspundeam frumos, complet, si aveam grija sa-mi copiez in timp util toate temele pe care nu apucasem sa le fac acasa. Daca eram la scoala unde hotarasera ca sunt mediocra, mediocru raspundeam. Adica, doar strictul necesar ca sa ma lase in pace.

Na, ca-mi vin amintirile una dupa alta :).
Imi aduc aminte de profu de matematica din liceu. Prin clasa a 12a eram in situatie de corijenta (omul punea notele pe baza lucrarilor de control, si puncta doar rezultatele corecte; eu nu stiu sa fac socoteli simple (in sensul ca uneori la mine 2+5=6). Ziceam ca eram intr-o situatie trista; am iesit la tabla (invitata de el). Si am facut exercitii dupa exercitii; greseam calculele cu gratie si proful ma tot corecta pe masura ce scriam. Ma gandeam ca e exasperat de greselile de calcul si imi tot da inca un exercitiu de facut ca sa poata sa-mi dea 6 (ca atat imi trebuia). Dupa multe exercitii scrise de mine pe tabla, omul imi zice perplex, spre perplexitatea mea:
- Nita, dar tu stii matematica!! 9!
Perplexa am fost, v-am zis. Pentru ca stiam tot atata matematica cata am stiut cand imi daduse 3. Ca rationamentele erau mereu corecte (zic eu :D); rezultatele erau gresite. Si eu ramasesem cu impresia ca pentru omul asta conteaza doar rezultatul. Era dreptului lui sa zica asa, drept pe care nu i-l contestasem niciodata. Ca sa descopar in acel moment ca profu nu dadea 2 bani pe ‘socoteli’, ci ca aprecia doar rationamentul. Si inca il aprecia mult, pentru ca 10 era o nota foarte, foarte rara la el. Adica nici chiar colegii foarte bine cotati nu luau usor 9 la el. Sunt convinsa ca perplexitatea mea a fost mai mare decat a lui.

Partea cea mai jalnica (dupa parerea mea) este ca majoritatea profesorilor mei au fost bine intentionati si muncitori. La ce mi-a folosit?

Cu speranta ca acest post va fi citit pana la coada de eventualii profesori (ca doar lor le place sa scrii mult :P), le spun (lor) urmatoarele:
- doresc dascalilor mei sarbatori frumoase, atat de frumoase incat ganduri noi despre rostul profesorului pe lume sa le dea prin cap. La fel doresc si profesorilor care seamana cu profesorii pe care i-am avut eu.
- profesorilor care sunt potriviti sufletului meu le doresc sa li se implineasca tot ce le ureaza elevii care ii iubesc.

Iar inspectoratului de bucuresti ii mai multumesc inca o data . Ca merita :)

Sunt atat de speciala!

Published
by
irina
on December 16, 2007
in ale mele, anunţuri din avizier and astăzi
. 8 Comments

Privind eu la rezultatele unui studiu asupra blogerilor (studiu la care am ajuns via arhi si dan) am aflat ca:

5% din blogeri au peste 36 ani (eu am peste 36)
26% sunt femei (eu sunt femeie)
 
Din pacate lucrez in alt domeniu decat m-am educat, ca alfel parca vad ca faceam un masterat ( si intram in cele 17 procente de blogeri cu master) sau, cu putina bunavointa, un doctorat (3%). Asa, din punctul de vedere al educatiei, am ramas in grupul blogerilor cu facultate, care e majoritar (64%).

 

Dar chiar si asa, fara doctorat, tot am suficiente motive sa va anunt: va aflati in fata unui blog cum putine altele mai sunt. :)

Cel mai misto cadou

Published
by
irina
on December 13, 2007
in ale mele
. 10 Comments

UPC-ul face concurs cu premii, pentru bloggeri, pe tema cel mai misto cadou. Dupa cum v-am zis umpic mai devreme aveam leapsa concursului in cauza primita de la Aida, leapsa de care credeam c-o sa ma ocup (mult) mai tarziu. Pe de o parte pentru ca mi-e mai greu sa scriu pe teme ‘impuse’, pe de alta pentru ca incep sa fiu atinsa de ‘spiritul’ sarbatorilor… si ma simt alunecand pe melodramatice pante. Asa ca am preferat sa mai zabovesc putin rememorand (pentru mine) cadouri diverse si stari generate de ele. Dar iata ca m-am edificat. Dintre cadourile mishto de pe lumea mea am ales 2, amandoua cadouri vechi. Criteriul: continua, peste ani, sa-mi aduca din bucuria de atunci.

1. Turta dulce pe care mi-o lasa strabunica (mamaia batrana) pe gard.
Din motive pe care nu le stiu, mamaia batrana nu era binevenita in curtea bunicilor mei. Ei, ea, de cate ori mergea la targ sau la balci, imi cumpara cate o bucata de turta dulce, pe care o lasa pe partea dinspre casa a gardului. Uneori era un dreptunghi simplu, alteori era in felurite forme, generos decorata cu modele tipator colorate. Adesea o gaseam chiar in ziua in care mi-o lasa. Dar cum habar n-aveam la varsta aia (4-5-6 ani) cand era zi de targ, si cum doar eu stiam unde mi-o lasa, o data s-a intamplat sa gasesc pe gard o bucata de turta dulce tare ca piatra. Pe asta, piatra, o tin minte mai bine decat pe toate celelalte. (Am mancat-o; pe toata :)).

2. Cel mai misto cadou
Eram proaspat indragostita, proaspat mutata ‘impreuna’ si acut nefericita. Pentru ca el plecase din tara pentru 2 luni, cu o bursa. (Toate acestea se intamplau in vremurile de dinainte ca internetul sa ajunga in ro. Asa ca primeam si trimiteam scrisori. Si vorbeam la telefon. Telefon fix. Si atat.) Si era ziua mea. Si eram singura.

(Ok, mi-e greu sa recreez acum nefericirea de atunci. Va trebui sa ma credeti pe cuvant.)

A venit ziua mea. Am coborat multele scari abatuta (locuiam intr-o mansarda), cu sufletul intzepenit pe undeva prin gat; concentrata ca sa-l tin acolo, ca nu se cade sa plangi pe strazi, dimineata, nu?
Si m-am uitat din reflex in cutia postala (imi primisem o scrisoare cu niste urari deja). Si am vazut un plic!
In plic era felicitare hand-made, cu el, frumos, cu privirea si zambetul pe care le avea pentru mine, el care imi intindea un buchet urias din florile mele preferate.

#########

Leapsa merge mai departe la exstatic, oblia, medeea, diana, diana:), madelin (madelin, cea care scrie frumos si prea putina lume o cunoaste), BlindGirl

Si, cu voia dvs, ultimul pe lista si in afara de concurs: DoDu.

PS, daca tot am ajuns la rubrica “cel/cea mai”: cea mai frumoasa declaratie de dragoste e de la Calin, baiatul meu: mama, o sa te iubesc si cand o sa fiu fantoma! :)

PPS: concursul expira pe 19 decembrie. oricine doreste se poate inscrie… nu trebuie sa asteptati leapsa de la nimeni. iar daca o vreti neaparat cu dedicatie, ziceti-mi mie, si v-o dedic :)

Nume

Published
by
irina
on December 9, 2007
in ale mele and mama lui Calin
. 8 Comments

Mara povesteste cum a ajuns sa-i puna baiatului ei numele Max. Si intreaba cititorii ‘voi cum ati ajuns la numele copiilor vostri?”
Am dat sa-i raspund intr-un comentariu, dar
1. am scris prea mult
2. mi-am dat seama ca vreau sa pastrez povestea pentru Calin (ca d-aia il tot mentionez aici, pe blogul meu. ca eu sunt uituca si ma gandesc c-o sa-i placa, atunci cand va fi ‘mare’, sa stie cat mai multe lucruri despre el ‘mic’).

Asa. Pentru ca, pe deasupra mai e si duminica (zi potrivita pentru povesti de familie, adica), am ajuns pana la urma sa scriu aici.

Eu cat am fost insarcinata am schimbat numele copilului cel putin o data pe luna. Constant a fost faptul ca tot timpul cat am fost insarcinata am povestit cui voia sa auda ca o sa am un copil frumos si destept. Prin luna a 7-a am inceput sa ma ingrijorez, pentru ca mi-am dat seama ca “lumea” s-ar fi putut sa ma fi inteles gresit cand ziceam “frumos”. N-aveam pretentia ca voi produce un copil cu trasaturi ‘standard’; cand ii ziceam ‘frumos’ ma refeream la suflet. Eram convinsa ca va fi un copil la care sa-ti fie drag sa te uiti.
Dar daca o sa iasa uratzel? Un copil uratzel la care sa-ti fie drag sa te uiti? M-am speriat la gandul ca oamenii or sa se uite cu mila de el (aoleu, dar urat mai e saracu!), cu atat mai mult cu cat il prezentasem drept frumos. :D… si m-am ingrijorat cum doar o viitoare mama se poate ingrijora. Eram tot timpul cu ochii dupa bebelusii altora ca sa-mi fac o idee despre cam cat de urat ar putea sa fie un copil mic. :))
Si am inceput sa-mi corectez discursul de prezentare… spuneam tuturor c-o sa fie frumos si destept + ce inteleg eu prin frumos.
Ei, exact in aceasta perioada mi-a picat in mana un dictionar cu nume (LE: onomastic … am un lapsus… sa-mi zica cineva cum ii zice dictionarului care explica nume!!!). Explicatia aproximativa la Calin era ‘om atat de bun incat e frumos’. Si am zis ‘Calin este!” :)

Si ca sa termin povestea cu numele; mai are un nume, ales de nasha: Stefan. Calin s-a nascut cu 3 saptamani inainte de termen. Cand am ajuns acasa si m-am uitat in calendarul ortodox la ziua lui am vazut, cu incantare, pe sf stefan printre sfintishorii mici si negri enumerati la ziua in cauza. Calin Stefan s-a nascut de ziua lui. :)