femeia simplă

perspectiva preferata, din locul preferat: terasa de la cherhana

De la 2 mai, august, 2009

In primul rind vreau sa va spun ca m-am intors.  Nu povestesc, c-ar semana mult cu povestea de anul trecut si cu cea de acum doi ani :). Am pus niste poze pe Picasa, pentru cine vrea detalii.

In al doilea rind, va recomand sa va uitati pe site-ul Nemira, la sectiunea de carti de 5-10 lei. Sint carti bune. Am facut inainte de vacanta o comanda si, dat fiind pretul ridicol de mic, mi-am permis sa traiesc aventuros: am cumparat si carti pe care nu mi le doream si despre care nu stiam nimic. Printre ele Ubik – nu mai citisem SF de peste 5 ani; am avut noroc, am nimerit carte buna, o sa mai citesc- si O pisica, un barbat si doua femei.  Aceasta din urma a fost sideranta. Va dau citat spre exemplificare (Lily e pisica):

“Si-a scos un genunchi afara, sprijinindu-l de balustrada, si, aplecata deasupra acoperisului, a soptit inca o data:
- Lily!
Imediat s-a auzit raspunsul:
- Miau!
Apoi, s-au vazut apropiindu-se de ea, pe acoperis, doi ochi stralucind, fosforescenti.
-Lily!
- Miau!
- Lily!
- Miau!
A continuat sa o cheme intruna si, de fiecare data, Lily i-a raspuns – asa ceva nu se mai intimplase pina atunci.”

Deci: daca ati ajuns sa va simtiti vreodata jenati de faptul ca ati povestit prea mult despre o pisica sau daca, fiind de cealalta parte a baricadei, ati fost vreodata exasperati de cineva care v-a povestit prea mult despre o pisica, luati de cititi. E o carte bine si delicat scrisa, care va poate scapa de frustrari, indiferent in care dintre cele doua categorii numite mai sus va incadrati :).

… Celelalte lucruri ramin cum am stabilit: inca mai vreau sa renovez blogul, intentionez sa raspund la comentarii, inca nu m-am dezmeticit, nu mi-a lipsit netul… dar ma bucur sa-l regasesc :).

Miine merg cu Calin in excursia “de absolvire a gradinitei”. O zi cu autocarul la Vidraru, cu colegii de gradinita + minimum un parinte de copil + doamna educatoare.

Atunci cind am fost de acord ca baiatul meu si cu mine sa participam la acest eveniment, nu mi-am dat seama de implicatii. Din cite crezusem eu, plecam cu autocarul de dimineata (pe la 10), vizitam minastirea de la curtea de arges, mergem la baraj la vidraru unde copiii “sustin” serbarea si venim acasa. Ma gindeam c-o sa fie greu cu galagia de la 15 (20?) copii si cu conversatia cu parintii care-mi sint necunoscuti. Si pe care reusisem sa-i pastrez asa 2 ani de gradinita.
Dar urma sa fie un eveniment de care copiii sa se bucure, nu? Asta conta.

Acum, realitatea se contureaza cu cruzime altfel. Arata a iesire in natura a parintilor sub tema “gratar la iarba verde”. Socializarea adultilor necunoscuti devine, se pare, elementul central.  Vad cu ochii mintii scene barbeque-esti, vad mamici strigind cu frenezie vai de mine, am uitat uleiul, cum mai facem salata acum, vad tatici bind bere si facind conversatie de gratar, vad 20 de copii, fericiti c-au scapat dintre blocuri, alergind ca tatarii cind ne cotropeau meleagurile strabune si tipind ca o colonie de maimutze atacata de dusmani, vad parinti care-i cearta fara deosebire de gradele de rudenie, fiind ei (parintii) deranjati din ritualurile grataresti. Ba chiar mi se pare ca aud si manele.
De parca asta nu era destul, ora de plecare este… este…. este… 6 dimineata.  Pentru toata aceasta distractie va trebui sa ma trezesc la o ora la care absolut toata lumea va fi dormind afara de mine; la 5 dimineata eu voi umbla pe strazi, in intimpinarea zilei de odihna care ma asteapta.

Dragi cititori,
Mi-e greu.
Va rog din tot sufletul meu mare sa va ginditi la mine miine; sa-mi tineti pumnii, sa-mi faceti descintece aducatoare de sprijin si noroc, sa va rugati la dumnezeii vostri si la Mama Terra; si sa-mi trimiteti oceane de energie pozitiva, pace si orice credeti voi ca m-ar mai putea ajuta.

Va doresc toate cele bune, si imi doresc sa ne vedem cu bine, simbata seara, cind toata aceasta distractie va fi amintire.

[Consemnat de Diana]
Ma uitam pe fereastra si vedeam planetele!
Aratau mai neobisnuit decit ma asteptam si, dintr-o data, m-am trezit in spatiul cosmic. Si am vazut o gramada de sisteme solare foare diferite de al nostru. Si in fata mea era un sistem solar foarte ciudat. Si avea in mijloc o planeta care la ei se numea Soarele dar nu era soare. Si planetele se invirteau pe ata cosmica si se tot desprindeau si se puneau la loc. Si vedeam planeta Cybertron. Si Rapsodia.
Rapsodia era rosie. Si era rotunda. Si nu avea sistem de comunicatie!
sfirsit

Hai sa va fac martorii unei dileme pe care o port cu mine de vreo doua luni.

Stiti ca am un baiat care are pagina lui aici, pe avizier. I-am inceput pagina la ceva timp dupa ce mi-am facut blogul, si anume intr-o zi in care cineva mi-a amintit niste vorbe ale lui calin, pe care eu le uitasem. Am zis atunci sa-mi fac un loc unde sa pot inregistra ce zice el, si unde prietenii mei si ai lui sa poata la randu-le consemna vorbe pe care eu le treceam cu vederea. Initial pagina era parolata. O parolasem pentru ca in ea era vorba de altcineva, nu de mine.Si n-aveam acordul ‘autorului’ pentru a-i publica vorbele… iar de cerut acordul nu se punea problema (adica puteam sa-l intreb pe calin daca vrea sa-i postez cuvintele pe net, dar cata vreme calin nu intelegea ce-l intreb, ce relevanta ar fi avut raspunsul?).

La inceput am dat linkul si parola doar celor care-l cunosteau personal pe Calin. Apoi am ajuns sa le dau si altora, care erau prieteni doar de-ai mei.
Si mai apoi m-am gandit ca vorbele erau la urma urmei destul de publice; Calin este mult mai sociabil decat mine si nu pare a avea probleme in a vorbi cu strainii (ba chiar dimpotriva, pare dornic de a spune oricui tot ce stie). Plus ca exista cineva care ma tot batea la cap ca nu poate vedea pagina desi tasta parola… asa ca am lasat pagina publica. I-am spus lui Calin cum m-am priceput mai bine (a parut ok cu gandul), apoi am ajuns chiar sa-l pomenesc in articole (nu fac asta cu prietenii/rudele mele, decat daca am acordul explicit). Odata a fost chiar foarte mandru cand a auzit ca povestea lui a aparut intr-un ziar (iar atunci cand l-am intrebat daca i-a placut ce-am scris, mi-a raspuns: Da, imi place. E adevarat ce-ai scris.)

Pana intr-o zi. Cand am postat primele litere scrise de Calin si (ca de obicei) i-am aratat si lui articolul. Si …surpriza… am avut senzatia ca-i nemultumit:
- nu-ti place ca am pus pe internet ce-ai scris tu?
- nu
- pai de ce?
- era un cadou pentru buni
- si nu trebuia sa-l arat tuturor?
- nu. Ca era al lui buni.
- lui buni i-a ramas cadoul, ca hartia e in continuare la ea. Dar acum avem si poza hartiei pe care pot s-o vada si alti oameni.

Pana la urma a parut ca-i impacat cu gandul… dar am ramas cu senzatia c-am influentat consimtamantul… si mi-am adus aminte de retinerile pe care le-am avut initial.

Si, de atunci, n-am mai consemnat o serie de citate la care eu am ras in hohote… si calin s-a suparat (umpic) ca rad ‘de el’. Nu radeam de el, dar nici nu mi-a mai venit sa le fac publice, ca m-am gandit ca daca rasul meu il deranjeaza, atunci si rasul altora tot asa ar fi fost primit. Ei, problema e ca, daca nu le-am scris pe blog, le-am uitat. Ca erau cuvinte inventate sau folosite… inovator si, fiind ele atat de neobisnuite pentru neuronii mei, s-au dus.

Imi imaginez ca unii vor crede ca exagerez rau. Dar cei carora li se pare ca exagerez (doar) un pic (sau nici un pic), pot sa ma ajute sa ma lamuresc?
Copilul meu e proprietatea mea? (sau, in varianta soft, ceea ce produce copilul meu e proprietatea mea?)
Pot sa public orice vreau, pe principiul ‘cand o sa fie mare o sa-mi multumeasca pentru inregistrarea vorbelor/situatiilor care-l deranjeaza acum’?

Mara povesteste cum a ajuns sa-i puna baiatului ei numele Max. Si intreaba cititorii ‘voi cum ati ajuns la numele copiilor vostri?”
Am dat sa-i raspund intr-un comentariu, dar
1. am scris prea mult
2. mi-am dat seama ca vreau sa pastrez povestea pentru Calin (ca d-aia il tot mentionez aici, pe blogul meu. ca eu sunt uituca si ma gandesc c-o sa-i placa, atunci cand va fi ‘mare’, sa stie cat mai multe lucruri despre el ‘mic’).

Asa. Pentru ca, pe deasupra mai e si duminica (zi potrivita pentru povesti de familie, adica), am ajuns pana la urma sa scriu aici.

Eu cat am fost insarcinata am schimbat numele copilului cel putin o data pe luna. Constant a fost faptul ca tot timpul cat am fost insarcinata am povestit cui voia sa auda ca o sa am un copil frumos si destept. Prin luna a 7-a am inceput sa ma ingrijorez, pentru ca mi-am dat seama ca “lumea” s-ar fi putut sa ma fi inteles gresit cand ziceam “frumos”. N-aveam pretentia ca voi produce un copil cu trasaturi ‘standard’; cand ii ziceam ‘frumos’ ma refeream la suflet. Eram convinsa ca va fi un copil la care sa-ti fie drag sa te uiti.
Dar daca o sa iasa uratzel? Un copil uratzel la care sa-ti fie drag sa te uiti? M-am speriat la gandul ca oamenii or sa se uite cu mila de el (aoleu, dar urat mai e saracu!), cu atat mai mult cu cat il prezentasem drept frumos. :D… si m-am ingrijorat cum doar o viitoare mama se poate ingrijora. Eram tot timpul cu ochii dupa bebelusii altora ca sa-mi fac o idee despre cam cat de urat ar putea sa fie un copil mic. :))
Si am inceput sa-mi corectez discursul de prezentare… spuneam tuturor c-o sa fie frumos si destept + ce inteleg eu prin frumos.
Ei, exact in aceasta perioada mi-a picat in mana un dictionar cu nume (LE: onomastic … am un lapsus… sa-mi zica cineva cum ii zice dictionarului care explica nume!!!). Explicatia aproximativa la Calin era ‘om atat de bun incat e frumos’. Si am zis ‘Calin este!” :)

Si ca sa termin povestea cu numele; mai are un nume, ales de nasha: Stefan. Calin s-a nascut cu 3 saptamani inainte de termen. Cand am ajuns acasa si m-am uitat in calendarul ortodox la ziua lui am vazut, cu incantare, pe sf stefan printre sfintishorii mici si negri enumerati la ziua in cauza. Calin Stefan s-a nascut de ziua lui. :)

Baiatul meu, Calin (prezentat cu vorbele lui, aici) a inceput sa scrie. Calin a fost invatat de altii sa citeasca literele mari, de tipar. Saltul spre scriere l-a facut singur, zilele trecute. Si vreau sa ma laud :)

S-a intamplat asa. Calin era racit, ragusit, acasa, cu buni. Fiind el asa ragusit (si necajit), nu putea sa vorbeasca. A cerut o foaie de hartie si un creion. Si a scris urmatoarele:

(daca e necesara, iata traducerea: buni te iubesc) (da click pe imagine ca sa vezi scrisul).

A doua zi l-am gasit iar scriind pe o foaie ceva. N-am inteles ce scrie si l-am intrebat. “Luminati”- mi-a spus. Eu, foarte incantata sa vad ca primele cuvinte scrise de copilul meu sunt despre dragoste si lumina, i-am cerut foaia, s-o pastrez.
- Pai, voiam sa scriu si ‘bordei’- zice el
- Iti dau alta foaie, si scrii acolo.
- Nu, ca voiam sa scriu ‘luminati bordeiul’!
Am dat foaia inapoi. A completat mesajul. Iat-o scrisa:

(nu se vede foarte bine… asa ca iata ce scrie pe fiecare rand, de jos in sus:
LUNIM…ATI…BORDEI..U)

(continuarea conversatiei:)
- Ce e ala bordei? intreb eu
- O casa mica-mica, in care oamenii se plicitsesc. D-aia am zis: sa fie lumina in ea.

Iar ieri, am gasit o noua foaie cu ceva in baza ce parea sa fie ‘scris’ dar nu ma puteam dumiri de loc “ce zice”:

Am intrebat si sunt in masura sa va traduc: sunt numerele de la 1 la 11, scrise din … memorie. Remarcati “10-le” va rog :)))

“Cunoscutii” lui Calin stiu ca baiatul a parcurs anul trecut primul sau an de gradinita. Si nu i-a placut deloc. Era suparat pe ‘lectii’ si ‘ura desenatul’.  De desenat din proprie initiativa, acasa, desena rar, prost si, spre durerea mea de suflet, mai ales cu culori inchise.  Ca orice mama grijulie, ma gandeam ca preferinta pentru negru si maro o fi data de ‘cineshtiece’ drama interioara a copilului (drama in care eu ar fi trebuit sa am un rol central, ca doar sunt maica-sa, nu?).
(acesta a fost un brief pentru ‘necunoscuti’)

Anul acesta am schimbat educatoarea. In primele 2 zile, Calin a mers spre gradinita cu resemnata disperare. Apoi am avut impresia ca observ o oarece schimbare de atitudine, si intr-o dimineata am indraznit sa intreb:
- azi cum te duci la gradinita? Fericit?
- …
(era clar ca exagerasem, asa ca m-am ponderat)
- Nefericit? Indiferent?
- da, astazi merg indiferent la gradinita.
(eu am fost fericita de raspuns :))

Si mai apoi (si anume ieri) doamna le-a ceru sa deseneze ”ceva, orice am vrut noi”. Ghiciti ce a vrut sa deseneze calin?

2 sori !!!! :)… a venit acasa cu o foaie de hartie pe care sunt desenati un soare galben si un soare portocaliu, ambii uriasi, frumosi, cu raze care sunt imprastiate pe toata foaia.

Calin este baiatul de aproape 5 ani, ale carui comentarii sunt listate partial in sectiunea dedicata lui. Pot spune ca e baiatul meu (pentru ca este), dar adevarul este ca mai degraba eu sunt mama lui. :)

Revelatia asta, cum ca eu sunt definita in ochii multora prin relatia mea cu el, mi-a fost prilejuita de potzekalnikov.  Nu-l cunosc pe potzekalnikov, cu care am schimbat doar 2-5 vorbe virtuale pe niste bloguri (asta in conditiile in care el pare sa fie foarte vorbaret din fire, ca-l vad comentand adesea :)).  Zilele trecute insa m-am regasit in blogrollul lui, sub numele de ‘mama lui calin’.  M-a bucurat. Intai, pentru onoranta includere in lista, apoi pentru nominalizarea mea in aceasta calitate. Am zambit si am vrut sa-i multumesc.  Cum insa nu m-am invrednicit s-o fac spontan, tot gandindu-ma ‘sa nu uit sa-i zic merci’, mi-am dat seama ca are mai multa dreptate decat vazusem eu initial.
Pentru un numar covarsitor de oameni, asta (si doar asta) sunt: mama lui Calin.
In partea de lume in care Calin isi face plimbarile, cel putin, C stie pe toata lumea (din categoriile vanzatori si vecini); le stie numele, problemele personale (daca sunt publice), preferintele alimentare, problemele domestice (de genul ‘o chiuveta care trebuie reparata’), bolile etc.  Saluta frumos si raspicat si ofera informatii despre preocuparile lui (daca e intrebat). Intreaba daca omul a gasit un instalator bun (pentru chiuveta aia de care ziceam mai sus). Intreaba ce fac rudele, cainii sau pisicile oamenilor pe care-i intalneste (daca stie de existenta lor). Daca nu, vorbeste despre aspecte generale ale lumii si vietii (cum sunt E-urile din alimente, problema spatiilor verzi din capitala, faptul ca trenurile au intarzieri atunci cand e foaaarte cald pentru ca se deformeaza sinele de la caldura si mecanicii trebuie sa conduca incet ca sa nu deraieze trenurile. Adica sa nu sara de pe sine). Si, foarte important, vorbeste clar si armonios, de parca tot ce spune e de importanta capitala pentru celalalt. (Am inregistrat o data, in joaca, o conversatie dintre mine si Calin. La reascultare, m-a frapat diferenta: desi ceea ce spuneam eu era important si relevant (parerea mea), ma auzeam de parca eram o caseta pusa pe fast forward… pe care o bazai ca sa ajungi la ceea ce vrei sa asculti cu adevarat. Interventiile lui Calin erau de asa natura ca te faceau sa te opresti din orice sa vezi ce are ‘acest om’ de spus.)

Eu, ies foarte rar la cumparaturi in cartier, iar cand o fac ma marginesc la … cumparaturi, buna ziua, multumesc, da, nu, la revedere.

In aceste conditii cred ca nici nu mai trebuie sa va explic ce se intampla atunci cand eu ies cu copilul, la cumparaturi, in zona lui de influenta:
- Buna ziua. E-AAA este MA-MA Mea. Am iesit impreuna sa cumparam (…).
:))
Mi se pare o situatie extrem de avantajoasa.  Multumita lui, am parte de un ‘tratament’ preferential, de oameni care ma privesc in ochi si zambesc cu toata gura in timp ce-mi umplu sacosele.  Si nu am obligatia de a face, ’la schimb’, conversatie, pentru ca de asta se ocupa (cu gratie) Calin.  Recunosc ca ma simt …norocoasa. Norocoasa ca sunt ‘mama lui Calin’. :)

PS: nu m-ar mira sa aflu ca Calin il stie pe potzekalnikov :).  Am patit-o deja la job, unde C (venit in vizita) m-a prezentat unei doamne venite cu ‘treaba’, dar pe care eu o vedeam pentru prima data; doamna pe care C o stia bine din alte medii. :)

In ajunul plecarii, cand aproape terminasem de impachetat, Calin aude cumva ca vom sta la gazda:
- Nu vreau la gazda! Vreau la hotel.
- acolo unde mergeti voi nu exista hoteluri, zice repede buni.
Copilul meu, impaciutor cum il stiu, se gandeste cateva secunde si raspunde:
- Bine. Asta e. Mergem atunci la munte. La hotel.
- … :D (eu preferam la munte… dar tocmai ma apropiam de finalul facutului de bagaje pentru mare…)… eu merg la mare. Si nu am bani de hotel, ci doar de gazda. Vrei sa vii cu mine?
- … da.
Si am plecat la mare.

A doua zi, in tren, multi oameni.
Una din principalele deosebiri dintre mine si calin este ca eu sunt o ’salbatica’ si fug de conversatiile de tren/piata/lift, in timp ce calin e culmea sociabilitatii; pare sa traiasca pentru a putea vorbi cu cat mai multi dintre adultii necunoscuti care-i ajung in preajma.  In tren (vagon d-ala, necompartimentat), dupa cateva ore de mers in care calin povestise diverse oricui era interesat, iar eu citisem si nu schimbasem mai mult de 2-3 zambete de complezenta cu cativa dintre principalii convivi ai copilului, aud (desigur, intr-un moment de mare liniste):
- noi mergem la mare. Si o sa stam la gazda pentru ca mama nu are bani sa stam la hotel.
Ridic ochii din carte- devenisem brusc personajul catre care se indreptau privirile de tot felul, ale tuturor.
Am zambit publicului, am schitat o mica plecaciune si am zis catre toti:
- asa este.
M-am intors la carte. Dar incepusem sa inteleg ca s-ar putea ca imaginea mea despre vacanta ideala sa difere semnificativ de imaginea lui calin.

Acum, dupa ce ne-am intors, incerc aici o sumarizare.
Lui calin nu-i place
- in apa (mie da)
- la soare/plaja (nici mie)
- sa manance (nici mie, dar el trebuie sa manance de 3 ori pe zi)
- ludistii (=nudistii; mie imi sunt indiferenti si as fi preferat sa facem plaja acolo, ca erau sansele mai mari sa fie si copilul de acord sa faca plaja fara slip (ca tocmai se hotarase ca-i prea mare (5 ani) ca sa stea pe plaja in pielea goala); dar a ramas hotarat ca vrea pe plaja cu oameni imbracati).

Lui Calin ii place:
- Sa se balaceasca pe mal, acolo unde se termina valurile (pana la urma ok; las’ ca are alta data timp sa se imprieteneasca si mai bine cu marea)
- Ca eu sa fac castele ‘motzuate’ (asta a fost ok; nu-s mare fana, dar mai ramasesem cu cateva aspiratii neimplinite din copilarile si am facut cu placere macar cate un castel pe zi)
- Sa se plimbe prin apa (activitate care ma incanta si pe mine asa ca ne-am plimbat cu orele).
- Ospatarul Emil (descoperit prin a treia zi si multumita caruia calin a ajuns sa vrea sa mearga la masa) (asta a fost tot ok, ca era o terasa cu multe si bune feluri de peste, feluri din care am tot mancat (mie imi place pestele)).
- Sa stea de vorba cu toata lumea (asta n-a fost ok, dar m-am descurcat pana la urma cu cateva fraze standard de raspuns la vorbele de bine pe care mi le zicea lumea despre copilul meu).

Cum credeam eu c-o sa fie:
O saptamana idilica in care eu si copilul o sa apucam sa ne jucam, sa vorbim, sa ne plimbam si sa inotam pe saturate si in liniste.
Cum a fost:
Destul de aproape de felul in care speram sa fie… cu diferente semnificative doar la partea de ‘liniste’.  Dar si in aceasta privinta calin a fost rezonabil.
Cineva i-a spus, la un moment dat:
-Vai, dar nu ma asteptam sa stii si asta.
- eu stiu foarte multe lucruri dar nu pot sa ti le spun pe toate pentru ca ar trebui sa stam aici pana la iarna.
‘Rezonabil’ inseamna ca nu a cerut sa ramanem pana la iarna. :)

(da, de-ar fi pe muzica, ar exprima-o cel mai bine Berlioz)(nu ala cu paharul, care era berzelius. ala cu simfonia)

Dimineata m-am trezit usor apatica si mult paralela pentru o duminica pe care o planificasem sepia, zi de refacere, privit pe pereti si -momentul culminant- jucat cu copilul.

A fost invers.

Jucatul cu copilul presupunea facut de martisoare la muzeul de geologie. Ajunsi la muzeu am descoperit ca eu, om MARE, nu aveam voie sa ma joc. Am insistat fara rezultate, iar momentul culminant s-a transformat in asteptat copilul o ora sa se joace. Pentru ca tocmai acum m-am hotarat sa las cartea din geanta acasa (ca sa am loc pentru apa si napolitane), m-am trezit uitandu-ma pe peretii muzeului. (planificasem si aceasta activitate, e adevarat, dar in planul initial, privitul se intampla acasa). A fost interesant pana la urma, ca m-am gandit la una si la alta in timpul asta.

Si acum, sa trecem la cu totul neasteptatele si cu totul placutele surprize si revelatii ale zilei:

*** metrou, vagon cu grafitti urat. Urat-urat, dar cu ocazia asta mi-am dat seama ca alteori vagonul cu grafitti mi-a placut. (inclusiv ieri, la intoarcere. am prins un vagon cu geamurile acoperit de papagalicesi culori. frumos!)

Care va sa zica, m-am bucurat ca exista grafitti pe lume.

*** metrou, cersetor (sau, cum i-ar spune oblia, street performer) cu acordeon. Sa va spun un secret: nu rezist acordeonului daca melodia e cat de cat inteligibila. Vioara? Fara succes garantat. E nevoie ca vioara sa sune bine, tehnica sa fie decenta si, pe deasupra, sa rezonez cu cantecelul. Mamelor din lumea-ntreaga?/Tatal nostru? NU permanent. Clovnerii? Depinde de toane. Uneori s-ar putea sa mearga. (Asadar, nu uitati. Nu uitati acordeonul daca vreodata vreti sa-mi cereti bani.)

Reiau ideea- metro performer cu acordeon= bucuria 2.

***tot metrou, la intoarcerea dupa ganditul la unele timp de o ora. Mers de la o magistrala la alta cu copil de mana care vorbea incontinuu si incepea fiecare propozitie cu invocarea mea: Mami!…, Ma-mi!…, Maa-mi!…, MA! Mi!…. Raspuns ocazional, dupa posibilitati.

Cand ajungem aproape de magistrala noastra, prin seria de invocari incep sa disting zgomot elaborat de instrumente cu coarde. Zgomotul devine muzica si ne oprim la pasarela (sau cum i-o zice) sa ne uitam si ascultam de sus la 4 mushchetari (asa erau imbracati), foarte tineri, adusi de teatrul Masca, la metrou, sa cante (frumos) scurte fragmentzele cu trecere la public.

“Mama! Am lacrimi la ochi!” Ma uit ingrijorata la copil (i-o fi frig aici?) “De bucurie!” (fatza mica, radioasa, cu ochi intr-adevar rosii)(Pont suplimentar: Calin nu face inca bani. Dar pentru cand o face, tineti minte: el reactioneaza la vioara.)

Am coborat pe peron, am mai ascultat, am aplaudat. Ne pleaca un metrou (de trei ori). Copilului a inceput sa-i treaca din bucurie, ca lacrimi nu mai erau demult. “Vreau acasa!” Cumparam o masca de la teatrul masca si, din spatele ei, Calin mai descopera un rest de rabdare. Mic restul. “Mi-e foame!” Mama ingrata, scot Joe-le din geanta si incep sa hranesc copilul. “Am obosit in picioare!” Ma asez pe vine cu Calin pe unul din genunchi. Singura, asta ar fi fost o postura stabila. Cu copil care se aseaza, se ridica, impinge- ma clatin in directii imprevizibile. Dar scap fara cazaturi, cu un genunchi pus jos la un moment dat, si cu multe rasete de ambele parti (si poate si din altele). Se incheie si acest nou performance, nu fara sa fi bifat si un moment educativ: pana la urma Calin a inteles ca aplaudatul se face cu fatza la muzicieni si nu la mama (desi ea se bucura cand el aplauda).

Daca am zabovit 20 de minute in aceste conditii, se cheama, care va sa zica, c-am dat peste surpriza-bucurie 3.

***acasa, pranz intarziat, la mama (mea). Experiment culinar (al ei) extrem de reusit. Si multa galagie. 4.

***TV- campionatul mondial de patinaj artistic. locul intai, perechi (prins cu totul si cu totul intamplator). 5.

*** net. intru pe blogul care nu stiu cum se cheama (city limits?
bucharest republic?). Aflu ca la ei Isus e uneori femeie, totdeauna gay. (nu-i mai dau numar, ca nu stiu daca s-o trec la bucurii sau la revelatii)

***seara tarziu. am inchis demult calculatorul. Ma gandesc ca s-ar cadea sa scriu ce-am facut la muzeu, pentru cei interesati sa mearga. N-am chef sa aud iar bazait de PC, asa ca iau o foaie de hartie. Si scriu despre cu totul altceva. Si descopar, dupa vreo 5 ani in care afara de post it-uri si de semnaturi am scris doar tastand, ce bine e sa pun eu literele pe hartie!

Sfarsit

PS: vine si textul despre muzeu, in curand.