femeia simplă

[de fapt, adevarata e mai degraba asta, (adica devon rex alba cu pete negre si galbene, cu capul mai triunghiular, cu urechile mai mari)... dar la acest model autorul tine la copyrigh.]

S-a intimplat asa: vineri am auzit la tv c-ar fi expozitie pisiceasca la sala palatului peste weekend. Si mi-am zis “sa merg si eu cu Calin”. Caci lui Calin pisicile ii plac foarte mult. (si mie la fel). Simbata insa am uitat. Toata ziua m-am gindit “unde ziceam ca mergem in weekend?” si n-am reusit sa-mi raspund. Dar pentru ca m-am intrebat cu convingere, universul mi-a raspuns pina la urma. Prin Diana. Diana m-a sunat duminca dimineata si mi-a spus exact asa: “buna, irina. e expozitie de pisici la sala palatului.” Aha! :)

Si am mers. Inainte sa mergem i-am zis lui Calin ca sub nici o forma nu putem adopta si nici cumpara nici o pisica. Calin a inteles. Ne-am uitat doar,  si n-am avut discutii despre achizitionat.  Si ne-am mieunat prin fatza tuturor pisicilor (dupa modelul: “uite-te la ea cum sta! si p-aia de acolo uite-o cum se misca”). Pina cind am ajuns in fatza custii in care se afla o devon rex. Si m-am indragostit. M-am intors la ea de doua ori si am sfirsit prin a face ceva ce nu credeam ca voi ajunge a face: am scos telefonul si-am inceput sa-i fac poze :D (da, proaste si printre gratii de cusca :)))… dar cind te intilnesti cu pisica visurilor tale, nimic nu mai conteaza. (am aratat pozele colegilor care au parut aproape dezgustati si au hotarit (o parte dintre ei) ca devon rex e o pisica urita rau. asa ca pentru voi am cautat altele mai bine facute, pe net.).

Asa. Acum vreau sa rog in continuare universul: te rog frumos! asa cum ai reusit sa ma anunti unde voiam sa merg cind eu uitasem, fa ceva, te rog, pentru ca pisica visurilor mele sa ajunga la mine. Cica costa 400 euro (sau 600? … nu mai stiu). Eu n-am s-o cumpar. Ca-i prea scumpa si ca, oricum, producatorul pe care l-am gasit in Ro pare sa produca pisicute gri. Dar tu, universule, daca vrei, sint convinsa ca poti. Adu-mi pisicutza devon rex cu cap triunghiular si cu urechi uriase. Sa fie ca aia din poza cu link. Sau macar ca asta pe care ti-am aratat-o mai sus. Hai, ca poti.

PS: iar tu cititorule, daca ai de gind sa zici ca pisica-i urita, fa-o, te rog, cu respect la adresa ei si cu delicatetze. :P :)

PPS: nu cumva sa se gaseasca vreun binevoitor care sa-mi aduca in dar alta pisica! sau un catzel. sau un canar. sau un porcusor de guineea. vreau pisicuta din link. sau cea din imagine. sau alta care arata la fel ca una dintre cele doua. da?

Cu vreun an in urma, va povesteam despre prima mea pisica, si promiteam sa va prezint si celelalte pisici din viata mea. Iata (vorba Andreei Marin), acum, aici, continuarea atunci promisa.

Psipsina era o pisica neagra, cu picioare si urechi scurte si, cel putin la inceput, cu o privire sasie care spunea explicit: sint proasta.  Am gasit-o blocata pe o balustrada de unde nu mai putea cobori, am luat-o in casa sa-i dau apa si am pastrat-o, provizoriu, de mila… ca prea era urita si speriata.
In citiva ani a ajuns pisica mea principala, si prima pisica in stare sa-mi schimbe parerea proasta pe care o aveam despre specia ei.  Psipsina era incredibil de bine crescuta- de exemplu cerea voie inainte sa se urce pe fotolii/pat (adica se aseza frumos in fund, la un metru de fololiu si zicea o singura data un “miau” raspicat, dar nu obraznic; de-i zicea cineva “hai”, sarea pe fotoliu, de nu, nu… si nici nu mai continua discutia pe aceasta tema). Nu cersea cind vedea oameni mincind, cind voiai s-o mingii torcea, iar cind nu voiai s-o vezi in fata ochilor, disparea.  Peste toate aceste calitati, intra in calduri doar o data pe an si facea 2-3 (o singura data 4) pui, majoritatea negri cu par lung si de 100 de ori mai frumosi decit ea in zilele ei cele mai bune.

Povestea ce vreau sa va spun se intimpla insa exact atunci cind Psipsina facu 4 pui. Era vara, eu am intrat in concediu ceva mai devreme decit el (el, cel care impreuna cu mine impartea garsoniera cu pisicile)…  asa incit mi-am petrecut primele zile libere facind o minunata curatzenie prin cele mai ascunse unghere ale casei. Dupa care am plecat (cu el cu tot) la mare… iar pisicile le-am lasat in grija unei prietene care urma sa vina sa locuiasca chiar la noi in saptamina cu pricina.
Pe vremea cind se intimpla cele ce le voi povesti, oamenii nu prea aveau telefoane mobile, asa incit, odata plecati, nu aveam control asupra situatiei de acasa. Am sunat noi de citeva ori pe fix, n-a raspuns nimeni… si am zis ca probabil nimerim tocmai cind prietena nu era in casa. Si dupa vreo saptamina ne-am intors.
Nu pot nici acum sa povestesc cu sufletul impacat ce mi-au vazut ochii cind am deschis usa; in linii mari era vorba de covoare strinse, lucruri rasturnate si 5 pisici nebune care nu semanau (la caracter) cu cele 5 pe care stiam ca le lasasem acasa.  Si un miros… doboritor.

Dupa caragialiene discutii (atit cu vecinii cit si cu parintii mei- pe vremea aceea domiciliati in celalalt colt al Bucurestiului) am reusit reconstituirea saptaminii de absenta:
- prietena n-a venit. deloc.
- dupa citeva zile, vecina cu care imparteam un blacon a remarcat ca pisicile sint lasate de izbeliste… si a simtit un miros dubios.
- vecina (dna Mariana), privitoare la telenovele, si-a construit imediat scenariul: eu m-am sinucis/el m-a omorit si corpul meu, putrezind, urma sa imputa tot blocul.
- dna Mariana a convocat comitetul de bloc, la usa mea, sa miroasa si sa-si dea cu parerea: e miros de mort, sau e miros de pisici lasate de izbeliste? Comitetul nu a ajuns la consens, iar administratorul a refuzat sa consimta la spargerea usii. La fel si politia, nici ea n-a vrut sa sparga usa.
- vecina, dna Mariana, a sunat la evidenta populatiei si a cerut nr de telefon al parintilor mei… si l-a si obtinut, dupa ce a explicat situatia.
- maica’mea a primit tel de la vecina care-i zicea: buna ziua, sint vecina lu’ irina. Cred ca fata dumitale s-a sinucis, ca n-am mai vazut-o de vreo saptamina si din casa vine un miros greu.
- mama a zis: nu cred, ca mi-a zis c-a plecat la mare
- vecina: dna, nu vreau sa te sperii, dar pisicile au innebunit, iar mirosul de alaturi e infiorator.

Mama, cu inima indoita, a venit din militari in pantelimon, a descuiat si… a curatat ce se putea curata spontan. A doua zi urma sa ma intorc de la mare, asa ca mi-a lasat un bilet (suna-ma), a linistit vecina si a plecat.

Asa… sa ne intoarcem la momentul in care ma intorc (home, sweet home) acasa. Va reamintesc ca inainte sa plec la mare facusem foarte mare curatzenie… si precizez ca inainte sa plec puii de pisica apucasera sa invete foarte bine unde isi fac pisicile nevoile la mine in casa.

Acum era dezastru, mirosul era intr-adevar odios iar pisicile erau salbaticite cu totul. In urmatoarele 2-3 ore mi-am dat seama ca unul din pui hotarise ca wc-ul sau era in debara, altul pe hol, iar altul in cada. Pentru al 4lea nu era prea clar daca avea sau nu un loc preferat unde facea el pipi.  In plus, puii sareau (de fericire ca ne-am intors?) pe toti peretii, perdelele, rafturile… cum nu-i mai vazusem niciodata. Asa incit am luat o hotarire grea: am prins toate pisicile si le-am dat afara. In spatele blocului, unde deja vazusem dezvoltindu-se armonios o alta familie de pisici.

Ei, si povestea, desi ar fi putut, nu se incheie aici.

In urmatoarele zile mergeam si le dadeam de mincare pisicilor exilate….  Intr-una din seri vad ca Psipsina, in loc sa vina sa ne intimpine- cum facea de obicei, ramine pe jumatate ascunsa intr-una din aerisirile de la subsol… spre noi raminind jumatatea cu coada.  Oricit n-am vrut sa cred, pina a doua zi a trebuit sa o fac: unul din pui cazuse la subsol, si nu putea sa mai iasa. I-am aruncat  mincare… dar apa n-aveam cum sa-i dau. Asa ca ajung sa bat la usa administratorului:
- Buna seara, sint eu, cu pisicile.
- Aaa, stiu ca v-ati intors, bine ca n-ati murit. Zicea lumea sa platiti mai mult la intretinere. Ca aveti animale.
- ?… Am venit sa va rog sa-mi deschideti la subsol. Unul din puii pisicii mele a cazut acolo si nu mai poa’ sa iasa.
- Daa, e o pisica la subsol. Da’ nu puteti s-o prindeti.
- Pot, ca e a mea. Dati-mi cheia, va rog.
- Stiu eu? Sa nu fie turbata.
- Nu-i turbata.
- Am vrut si noi s-o prindem, ca nu vrem sa moara acolo, sa faca miros (!!!!), va dati seama. Dar e nebuna, nu sta.
- Va rog frumos. E pisoiul meu. Pot sa-l prind.
- …mde, haideti, dar eu nu intru acolo cu dvs.
- :D

Am intrat la subsol si dragul de pisoi mi-a sarit drept in brate, torcind mai sonor ca un tractor si mienunind, in paralel, cu disperare.

Ca sa inchei povestea- am luat puiul in casa, sa-i dau apa si mincare (cu gind ca dup-aia il duc jos, sa-i reintregesc familia), dar el era asa de disperat fericit, ca nu voia sa manince, decit daca stateam cu mina pe el. Altfel imi povestea ceva isteric si sarea cu capul in mine, torcind. Nu l-am putut da afara. Asa ca m-am dus inapoi si i-am luat si pe ceilalti :D… si, dupa vreo saptamina de reeducare, ne-am reintors la echilibrul de la inceput. Sfirsit.

Pana pe la 20 de ani, pisicile existau pentru mine doar cu rol decorativ sau de cursa de soareci.  Eram ‘cel mai bun prieten al cainelui’.  Asta nu insemna ca umblam cu mancare pentru caini in geanta sau ca ma opream sa mangai si sa relationez direct cu orice patruped canin. Nu. Si cu cainii, ca si cu oamenii, sunt destul de distanta.  Insa, spre deosebire de pisica (care nu-mi spunea niciodata nimic mai mult decat mi-ar fi putut spune o vrabie, sa zicem), un caine intalnit imi putea sugera macar o stare de spirit, daca nu chiar elaborate scenarii. Orice caine e ‘intr-un fel’: bucuros, absent, preocupat (imi plac in mod deosebit catzeii seriosi care par sa zica ‘lasa-ma acum, am treaba’), neincrezator, naiv sau sofisticat.

Asa. Cu parere de rau pentru cei care sunt indiferenti la animale (sau doar la pisici), va anunt ca inaugurez azi o noua categorie: pisicile din viata mea :).

Felix

Intr-o vreme in care ‘serviciul’ meu era la etajul unu al unei cladiri aflate in dreptul minusculului parc de pe Pitar Mos, s-a intamplat ca, intr-o zi, sa aud neobisnuite si diverse mieunaturi de pisica. Sau de pisici? Am iesit pana la urma pe balcon sa inteleg cine si de ce mieuna … si am vazut o scena de desen animat. Cineva lasase intr-un colt al parcului o cutie cu 5 pisoi. Patru iesisera in lume si erau insirati indieneste pe Pitar Mos, la 1-2 metri distanta unul de altul. Trecea un trecator in susul strazii? Pisoii in cautare de stapan datator de mancare si mangaieri mergeau (asa insirati) dupa el, mieunanad. Venea cineva in sens invers? Pisoii se intorceau unul cate unul si urmareau noul potential ingrijitor. Mieunand.
Pisoiul 5 mieuna si el in timp ce se chinuia cu obstinatie (dar fara sorti vizibili de izbanda) sa iasa din cutie. 

Am iesit de cateva ori pe balcon in timpul urmatoarelor ore si am observat cum dispareau pisoii plimbareti, dupa metoda negrilor mititei. Pana n-a mai ramas nici unul. Pisoiul 5, in cutie, isi continua salturile jalnice fara sa dea vreun semn ca ar putea invata ceva din experienta; nici nu schimba strategia, nici nu renunta la tentativele de evadare.
La un moment dat s-a facut liniste. Am iesit iar pe balcon si l-am vazut pe nr 5 stand istovit si (prespun) victorios, langa cutie. Nu facea nimic. Statea. Un binevoitor, a trecut pe langa el, s-a oprit, l-a mangaiat un pic si … l-a pus inapoi. In cutie. 

Pe mine m-a apucat o miloasa exasperare (plus ca mi-am dat seama ca dupa atata timp i-o fi probabil foame/sete).  Cu bucurie am vazut venind pe strada, intr-o neprogramata vizita, pe M, partenerul vietii mele de atunci.
-M, strig eu cu …delicatete de la balcon. Adu-mi, te rog frumos, pisoiul ala din cutie.
-Poftim?!
-Pisoiul. In cutie e un pisoi. Adu-mi-l sus.

M era incurcat de-a binelea. Se vedea ca nu voia sa aduca nici un pisoi, dar nici sa continue conversatia in acea forma, de la blacon la trotuar.
- Hai, adu-l. sa-i dau macar apa, ca e de dimineata acolo.

Si l-a adus. Era o ciudatzenie mica-mica, negru cu alb, cu urechi uriase si ranite (am prespus ca fusese muscat de frati).  L-am luat in palme si a inceput instant sa toarca zgomotos si sa ma zgarie constiincios si ritmic pe maini…. :D… Nu prea mi-a convenit asta cu zgariatul, dar nu m-a lasat inima sa-l opresc. Parea un pisoi fericit si era prima data in viata mea cand vedeam un pisoi fericit :).
Am luat pisoiul in grija temporara, urmand sa-i gasim un rost. M s-a lasat destul de greu convins si a pus conditii de felul ‘pisoiul n-are voie in bucatarie, in pat si in alte locuri frecventate mai des si de M’.  Am zis ok, si l-am asigurat ca-l tinem maxim o luna, pana-l punem pe picioare.

Pisoiul s-a dovedit insa a fi foarte greu de dat si am sfarsit prin a-l tine mai mult de 6 luni.  In primul rand pentru ca era bolnav.  Am descoperit ca ranile de la urechi erau o boala de piele si nu muscaturi pisicesti. Veterinarul m-a asigurat ca nu se transmite la om si mi-a dat o alifie, apoi alta, apoi alta … care pareau (toate) sa n-aiba nici un efect.

As putea zice ‘noroc ca eczema s-a transmis la M’ :D (care aproape nu se atinsese de pisoi).  Pentru ca pisoiul a fost vindecat de dermatologul la care a mers M.
-cresteti vitei? a intrebat doctorul cand a vazut ‘buba’.
-Nnnnu.
-Atunci aveti pisica?
-Da. Are si ea niste bube care nu-i mai trec desi am incercat solutii diferite.
-Ma mir c-ati luat boala de la pisica; de la pisica nu se transmite la om, si daca totusi se transmite, se transmite la copii, nu la adulti. Probabil ca stati tot timpul cu ea in brate. Va dau un unguent. Sa-i dati cu el si pisicii.
Asa am facut si, in 2-3 zile, M si pisoiul au scapat de bube.

Deci, pana la urma l-am vindecat, deparazitat, ingrasat (arata deja a pisoi frumos) dar … nu era suficient ca sa-i gasim o familie adoptiva. Intre timp descoperiseram ca are niste obiceiuri care-l faceau destul de putin dezirabil. Era un pisoi foarte tandru si isi exprima tandretea torcand si zgariind ritmic (nu zgaria foarte rau, dar mainile mele erau in permanenta acoperite de ‘semne’. lungi).  Nu l-am putut dezvata… desi am incercat.
Apoi, din motive pe care nu le-am inteles, pisoiul Felix obisnuia sa-si ia elan din cel mai indepartat colt posibil al casei ca sa poata sari cu capul in geamul de la balcon :D.  Facea asta in fiecare zi si, pe masura ce crestea, ne era tot mai clar ca o sa ajunga sa sparga geamul.  Uneori facea acelasi lucru cu usa de la intrarea in casa. Stateam la bloc si bubuieturile lui Felix reverberau complex pe hol.

Eu ma atasasem de el si descoperisem, in sfarsit, ca o pisica are si ea ‘temperamentul’ ei. Si preocuparile ei. Si preferintele ei. Si se poarta diferit cu oameni diferiti… etc.  M nu parea sa fi descoperit prea multe; il tolera doar din cauza ca nu e genul de om care sa arunce o … fiinta in strada. Amandoi eram insa de acord (eu mai putin, totusi) ca Felix avea nevoie de un alt fel de … locuinta, cu mult mai mult spatiu la dispozitie.  Pana la urma l-a luat mama lui M, probabil ca sa-si scape baiatul de convietuirea cu pisoiul. Desi cred ca initial il luase tot spre temporara ingrijire, Felix a ramas la ea, si a devenit repede personaj principal al gospodariei.  S-a atasat de doamna si presupun ca pe mine nu m-a iertat niciodata :D, pentru ca in noua lui casa eu n-am mai putut pune mana pe el.