femeia simplă

Presupun ca stiti deja despre ce e vorba. Italia intentioneaza amprentarea romilor nomazi. Citeva organizatii si un trust de presa s-au implicat, ca raspuns la asa absurditate, in colectarea de amprente de la trecatorii care ‘tranziteaza’ Piata Universitatii, Bucuresti.

Imi imaginam ca toata lumea e de acord cu mine: amprentarea romilor e o idiotenie, si pentru cei care-s tigani-friendly, si pentru ceilalti. Era cit pe ce sa nu zic nimic pe aceasta tema, din lipsa de timp si pentru ca mi se parea inutil…

Dar, am intrat intimplator pe site-ul realitatii si am dat peste puncte de vedere siderante. Sint foarte multe comentarii asa ca am mers repede in jos, oprindu-ma aleator si citind… Ma gindesc ca poate am avut eu ghinion si m-am oprit doar la comentariile facute de timpiti. Dar nu cred sa fie asta explicatia. Pur si simplu prostii sunt mai multi/mai vocali.

Asa incit, va rog frumos, daca sinteti impotriva amprentarii, faceti un efort si reactionati cit de putin. (nu aici, ci la realitatea unde-s comentatorii cei prosti si multi; sau la universitate unde se aduna amprentele (pina marti)). (Sau direct la italieni, cum a facut FuckYouTovarasi.)

sau O zi in Bucuresti- varianta ‘cel mai rau scenariu posibil’*

Eu stau in Militari, la 13 statii RATB distanta de centru (adica 20-25’, cu stat in statii cu tot, daca autobuzul merge). Din centru, ca sa ajung la job, mai iau alt autobuz, inca 3 statii.

Autobuzele sunt de obicei aglomerate. Dar in ‘worst-case scenario’ se schimba lucrurile. Pentru ca dimineata, la ora de varf, autobuzul merge atat de incet incat transportatii in comun coboara. Raman maxim 10-15 rabdatori, printre care si eu. (merg cu autobuzul doar daca nu tin sa ajung la timp la job; am carte, citesc, si ma uit la ratze). Aia cu ‘daca nu-ti place, ia-ti masina mica’, nu se pune in acest caz. Pentru ca mijloacele de transport in comun sunt inconjurate din toate partile de masini ‘mici’ si toata lumea, in mod solidar, sta. Macar din autobuz poti sa cobori daca chiar te plictisesti si sa mai mergi 2-3 statii pe jos :). (nici la bicicleta sa nu ma trimiteti; nu m-am mai urcat pe una de vreo 30 de ani; ca sa nu mai vorbim ca ideea de a petrece o ora respirand adanc gazele de esapament ale atator masini care stau, nu-i de natura sa ma motiveze sa ma re-imprietenesc cu bicicleta. Plus ca nu sunt piste.)

Asa. Am facut drumul asta de 20’ si intr-o ora jumate. (Motiv din care prefer dimineata sa merg cu metroul. Eu, care-s afectata de claustrofobie, si care am permanent nevoie de aer.) Probabil ca se poate sa dureze si mai mult, sunt convisa ca n-am exploatat traficul bucurestean la intreg potentialul sau.

Sa zicem c-am facut acest drum. (Ultimele 3 statii sunt nesemnificative; pot deveni traumatice doar daca soferul 311lui iremediabil blocat in trafic, refuza sa deschida usile intre statii). Am ajuns la job, stau aici niste ore, dupa care trebuie sa plec acasa.

Daca plec intre 5 si 7, nici nu ma gandesc sa apelez la RATB. Pentru ca (nu stiu din ce motiv) la intoarcere circulatia e blocata pe o portiune de drum mai mare decat la dus. In plus (nici asta nu-mi explic de ce), la intoarcere, oricat de blocat ar fi traficul, lumea ramane in autobuz. In cele 2 dati cand am experimentat intoarcerea acasa cu RATBul la ora de varf, am coborat eu, imediat ce am ajuns cat de cat aproape de o statie de metrou.

Credeti ca intoarcerea cu metroul e la fel de rea ca ducerea? Gresiti! E ceva mai rea. Nu stiu de ce, dar la Eroilor (acolo unde trebuie sa trec de pe un peron pe altul), la sfarsit de job, peronul este uneori atat de plin cu lume, incat am senzatia ca eu n-o sa mai incap. Este om langa om, langa om, langa om, de la marginea personului dinspre linie pana la marginea peronului dintre perete. (Am incaput intotdeauna, dar degeaba, ca asta nu ma linisteste de loc cand sunt din nou in capu’ scarilor care coboara pe peron.)

Sa zicem ca la o astfel de ora, vine metroul la mai mult de 10 minute. Nu-i suficient ca fac corp comun cu restul calatorilor, dar raman in aceasta situatie mai mult decat ar fi neaparat necesar [va rugam sa permiteti inchiderea usilor! (usi se inchid, usi se dechid), Atentie se-nchid usile! (usi se inchid, usi se deschid), va rugam sa permiteti inchiderea usilor!! Etc]
(…)
Si coboooor. Ei bine, pentru mine aici incepe adevaratul moment pe care nu-l pot suporta. Ies din metrou odata cu un puhoi de lume. Ajung la aer, unde puhoiul se rasfira rauri-rauri. Un rau vine cu mine, la trecerea de pietoni. Eu traversez, ei – cu mine. O luam pe strada care duce la blocul meu impreuna si mergem, asa cu totii, spre casa mea. O iau la stanga si, deobicei, aici raman doar eu cu mine insami (ca e o alee mica cu ‘doar’ 3 scari de bloc pe ea).

Ce vreau sa spun? Nu mai vreau sa petrec atat timp pe drum. Si mai ales: M-am saturat sa merg spre casa in grup! :((

*din cate stiu eu, pana acum

Azi dimineata, pe cand treceam cu 336 de podul cotroceni am vazut pe dambovita un ratzoi. Avea capul albastru lucitor si plutea.
M-am bucurat (nu stiu de ce) si am ramas uitandu-ma pe geam. Au mai aparut doua rate, apoi inca una, apoi inca 3. Si dupa urmatorul pod au aparut nenumarate ratze, cativa pescarusi… parca mai era si alt pasaret acolo, dar n-as baga mana in foc pentru asta. Geamul era murdar si nu vedeam chiar clar.

Doua sentimente am trait atunci: bucurie de copil care vede rate pentru prima data (am mai vazut ratze… doar va zic cum era bucuria) si niste mila pentru ratze, ca stateau si pluteau asa, “printre” beton. (cu parere de rau pentru ratze, va informez ca bucuria a surclasat cu mult mila)

Si mi-am adus aminte de dambovita de acum 20 de ani (am 37 de ani, daca nu stiati inca; deci amintirile mele sunt vechi:)). Pe vremea aia eram eleva la Gh Lazar si drumul meu la si dinspre liceu presupunea traversarea dambovitei.

Iar dambovita (dupa amintirile mele) era un rau lenes, cu apa murdara (dar nu mult mai murdara decat acum), malurile erau din pamant, iar pe pamant cresteau copaci si alte multe feluri de plante. Copacii erau mai ales salcii, erau batrani si multi. Podul pe care treceam eu era din lemn cu balustrada lustruita de mainile de dinainte si apusurile erau incredibil de frumoase.

Mai mi-am adus aminte cum explicatiile oficiale pentru distrugerea acelei dambovite au fost ca apa era poluata si murdara. Urma sa se faca o albie minunata prin care sa curga apa limpede. Iar eu chiar credeam ca apa va fi limpede ca lacrima si ma intrebam la ce-ti trebuie atata claritate, daca ceea ce vei putea vedea va fi peretele din beton.

Apoi au fost terminate lucrarile si am vazut apa tot murdara, dar care statea in loc sa curga, poduri urate, gardulete din fier pe margine, beton peste tot si niste copaci anemici aliniati de-o parte si de alta. Noii copaci sunt si acum mici (parerea mea); imaginati-va cum erau atunci. … Prea trist.

Are cineva poze cu dambovita de pe vremea mea?

(articol scris de Mugur) 

Era dimineată si, ca de obicei, mă îndreptam către serviciu cu tramvaiul 20. Asteptasem deja prea mult, asa că atunci când a sosit în statie m-am urcat repede, ocupând unul din locurile fără scaune, din dreptul uneia dintre usi. O datã cu mine, dar pe altă usă, mai în fată, s-au urcat si două fete. Mici de staturã, de vreo 12-13 ani, destul de drăgute, însă puternic fardate. Fiind o zi ploioasă, munca lor de zeci de minute – pudră, fard bleu ciel, linie de tus, mascara – curgea încet înspre colturile ochilor. „Cam mult pentru niste fete de vârsta lor!“, mi-am zis. Tramvaiul a pornit brusc, ca si cum vatmanul ar fi dorit să ne trezească din amorteală, iar cele douã fete au prins a zburătăci spre locul unde eram eu, tinându-se una de cealaltă. Una dintre ele a răcnit:
- Fă, unde mă duci, fă? Ce, fă, mã iei de proastă? Rămâi, fă, aicea!…
Am crezut cã n-am auzit bine, însă distractia abia avea să înceapă. Conversatia a continuat:
- Stai, fă, aicea, fă. Ia zi, fă, cum a fost ieri?
- Ce să fie, fă? a întrebat cealaltă cu superioritate
Ascultam si nu-mi venea sã cred. Niste fete destul de drãgute, atât de mici, care vorbeau atât de urât… Mi-am dat seama că toate fetele de liceu pe care le-am văzut în ultima vreme în mijloacele de transport în comun vorbesc la fel. Pe orice traseu, iesind de la orice liceu. E normal? N-am putut să mă mai scandalizez în gând, că fetele reîncepuseră. La un moment dat, atentia mea se focalizase nu pe ce spuneau, ci pe numărarea cuvântului cu pricina. Am descoperit că fiecare întrebare, ca si fiecare dintre afirmatiile celor douã, continea cel putin doi de „fă“: unul la început, unul la sfârsit. Pro¬ble¬mele grave erau însă expuse folosind trei de „fă“, ca sã fie clar. De necrezut, nu? La un moment dat am vrut să mă mut în alt loc, dar deja devenise fascinant.
- Ete, fă, pă bosorogu’ ăla! Nu e profesor la a 10-a, fă?
- Care, fă?
- Ăla, fă, cu sapca de blană, fă. Ce dracu, fă, nu vezi?
- Nu e ăla, fă!
- Pă pariu, fă?
- Nu pun io, fă, pariuri cu tine, fă!
- Ce-ai, fă, esti proastă, fă? Dă ce, fă?
- D-aia, fă, cã nu te tii de ele, d-aia!…
Un moment au tãcut si am reusit să întrerup numărătoarea, gândindu-mă la aceeasi fazã urmărită de un străin. Ce s-ar în¬treba un străin care ar auzi o asemenea conversatie? Că „fă“ ar putea fi numele celor două? Fă Dumitrescu si Fă Stănescu, prietene, vecine si colege de clasă. Sau că „fă“ ar putea însemna „virgulă“, dar de ce ar marca românii virgulele atunci când vorbesc? N-am apucat sã aleg cea mai probabilă variantă, căci firul gândurilor mi-a fost retezat:
- Zi, fă, ai mai vorbit cu ăla, fă?
- Cu cine, fă, cu cine?
- Cu ăla, fă. Ce, fă, faci pă proasta sau chiar esti?
- De ce mã faci tu, fă, pă mine proastă, fă, patachino?
- Da’ ce, fă, io sunt patachină, fă? Si, drãgãstos si în glumã, îsi înfige mâna cu unghii lungi si bleu în căciula celei¬lalte. Care, evident, se fereste. În plus, ca un făcut, tramvaiul pune o frână de îmbărbătare pentru noi, călătorii; catastrofa nu a mai putut fi evitată:
- Shit! Mi-am rupt o unghie, fă! Shit!…
Vizibil derutată de cunostintele lingvistice ale amicei sale, cealaltă îi aruncă o privire bovină si-o întreabă uimită:
- Ce, fă?!
- Shit, fă, ca-n filme!
Deruta de pe chipul interlocutoarei nu contenise si ochii ei inexpresivi, mânjiti de zoaie de rimel erat atât de mari si de uimiti, încât mi-a trebuit un mare efort de vointă să nu-i spun peste umăr: „Shit – adică căcat, fă!”. Dar trebuia să cobor si nu mă puteam abtine din râs, asa că am preferat să nu-mi rup picioarele pe treptele tramvaiului. În rest, a fost o zi cât se poate de obisnuită, în care m-am gândit la alte cuvinte prea des folosite.

(text scris de Mugur)

Era una dintre zilele acelea în care nu ai chef de nimic. Fiind totusi iarnă, nu m-am mirat că afară era o ninsoare de mai mare frumusetea, desi nu-mi plăcea deloc si mi-era si somn pe deasupra. M-am urcat în tramvai si mă gândeam cum de pot caii să doarmã în picioare, când…
- Luati loc, vă rog, a spus un tânăr amabil către un domn în vârstă.
- A, nu, multumesc mult, dar nu.
- Dar vă rog! a insistat bãiatul.
- Nu, chiar nu. Locurile din tramvaie sunt pentru doamne!
Tânărul s-a ridicat totusi în picioare, dar locul lui a fost ocupat repede de o “doamnă” care a început să mănânce seminte, scuipând gratios cojile în palmă, ca de îndată ce se înmulteau să le arunce discret pe jos. Foarte delicat, feminin si, mai ales, deosebit de elegant…
- Eu nu stau niciodată jos în tramvai, a început bătrânul, ceea ce s-a dovedit a fi o foarte importantă lectie de viată nu numai pentru tânărul care-i oferise scaunul, ci si pentru noi toti cei prezenti. De tânăr am făcut asa si uite-te la mine! s-a fălit el.
- Da, arătati foarte bine, într-adevăr.
- Sigur că arăt bine si sunt sănătos, că nu m-am ferit niciodată de miscare si de stat în picioare!
Tramvaiul s-a mai smucit putin, a mai stat câteva clipe si apoi a mai înaintat doi metri, “încurcat” de zăpada care nici măcar nu se asternuse.
- Stii dumneata ce făceam eu când eram tânăr? Mergeam dimineata la serviciu – că pe atunci trebuia să fii la 7 la slujbă, nu ca acum, ca boierii – si, nu stiu dacă stii (că nu erai pe vremea aia), a fost o iarnă în ’57 ceva de groază!
- Stiu de la părintii mei si de la bunici, a îngăimat tânărul.
- Ei si, cum îti spuneam eu dumitale, mergeam la serviciu. Si era o stradă aici, la Chibrit, care avea zăpada până sus. O dăduseră oamenii si făcuseră niste troiene înalte… Și mie îmi plăcea sã merg pe strada aia si să simt ozonul.
- …
La fel ca si bietul interlocutor, ne-am uitat uimiti si noi, călătorii participanti fără voie la discutie.
- Uite-asa se simtea ozonu’ când iesea din zăpadă! a arătat bătrânul, făcând gesturi largi cu bratele. Și făceam, dom’le, trei-patru ture pe strada aia, ca să mă ozonific. Și dup’aia mergeam la servici. Sănătate curată, nu alta!
Ne-am mai smucit vreo trei metri cu tramvaiul gândindu-ne cu totii cum o să stim să ne “ozonificăm” când om avea zăpadă destulă la dispozitie.
- Dar am mai văzut si altceva la viata mea. Ai fost vreodatã la Slănic Prahova?
- Nu, dar am văzut în zonă…
- Că acolo – i-a tăiat repede domnul cel în vârstă vorba – sunt mai multe! (“ca în orice alt loc”, m-am gândit). Sunt saline de sare (“de ce ar mai putea fi salinele?!”), e o grotă cu o mireasă (“biata de ea!”) si mai e si salina aia mare. Și acolo am văzut, dom’le, ceva care n-am înteles la început. Era un grup de nemti si unu’ mergea în zig-zag. Noi, ăstilantii, ne uitam ca la urs! Ăla nimic, în zig-zag, cum ti-am zis.
Ne uitam cu totii mirati sau doar cu urechile ciulite – care din ce pozitie era – si asteptam să vedem ce era cu “ăla”.
- Și era unu’ mai bătrân pe acolo si mi-a zis si mie. Se ozonifica, dom’le! Profita si mergea de două ori mai mult decât ăilaltii si se ozonifica!
- ?!…
- Da, se ozonifica, cum îti zic. Dup-aia m-am dus si eu acolo si asa era: se simtea ozonu’ cum iesea din sare. Că d’aia e si de tratament acolo. Pentru astmatici; stă ăia acolo si se tratează cu ozon.
- Se ozonifică, a îngăimat tânărul zâmbind.
- Păi da. M-am apropiat de perete si uite-asa iesea ozonu’ din sare, povestea el cu patos gesticulând sugestiv. Iar noi toti parcă si vedeam ozonul! Apoi a continuat:
- Că dacă stăteai prea aproape îti îngheta nasul si obrajii si asta nu era bine. Și de asta mergea neamtu’ ăla în zig-zag. Că nici prea mult ozon nu e bine…
Am rămas o clipă pe gânduri. Găsiserăm cu totii solutia pentru îngrosarea stratului de ozon, despre care auzim aproape zilnic că se subtiază din ce în ce mai mult: să dărâme, dom’le, plafoanele salinelor – neapărat alea de sare – si să dea drumu’ la ozon în aer. Să se ozonifice si el!
Tânărul trebuia să coboare; si-a luat la revedere de la domnul ce îi împărtăsise din experienta lui de viată cu atâta generozitate, când…
- Nu vă supărati pe mine. Am mai stat si eu de vorbă cu cineva. Dar să stiti, de obicei nu intru în vorbă cu oricine, că nu e frumos să sari asa pe om…
- Mi-a făcut plăcere, a spus tânărul. Eu cobor aici.
- … dar sigur nu v-am deranjat prea tare?
- Nu, nu, nu e nici o problemă! Sănătate!
- Multumesc, poate ne mai întâlnim!
- Da, da, sănătate multă, a mai reusit tânărul să spună în timp ce usile tramvaiului se închideau, prinzându-i geanta.
- Mai sunt si tineri de treabă, a mai spus bătrânul ca pentru sine, dar destul de tare încât să-l auzim cu totii.
Am coborât si eu. În cap îmi suna celebrul refren “Mai ahiii, mai ahooo, mai ahuuu, mai aha-ha!…” Să fi stiut si băietii de la Ozone toate astea poate că mai cântau si astăzi.

(dragii mei, ANCA a lasat acest text ca si comentariu la unul din posturile mele vechi din seria ratb-ului. imi amintesc ca situatia povestita de ea era des intalnita- adica pe vremea cand pensionarii aveau reducere 50% la abonament, am prins si eu conversatii similare. asa ca am adus comentariul ei  ‘in fatza’,  fara sa-i cer permisiunea. presupun ca nu se supara :). )

Dimineatza, noiembrie, frig, burnitza, intuneric… tot tacamu’ In tramvai spre Unirii.
Io, in picioare, aproape de usa. Scaunele erau prea reci in tot acest context…
Statie… Urca… surpriza, pentru ora aceea (7.15), CONTROLORII!
Langa mine, pe scaun o babutza mica, uscata, zgribulita si trista, aproape de 80 de ani. Fusese o femeie frumoasa la viata ei! Frumoasa si acum!
Se apropie controlorii:
- Buna dimineata! (mamaaaa! asta saluta!), catre mine, cu ochii in alta parte si cu legitimatia sub nasul meu.
- Biletul sau abonamentul la control.
Il scot, i-l arat, e ok.
Se repeta treaba si la babutza.
Ea scotoceste cu mainile tremurande de frig prin poseta ei roasa pe la colturi, printre batiste, hartii, elastice si papiote, si gaseste abonamentul.
- Uitati aici.
Controlorul, patruns de profesia lui, se uita indelung la abonament…
- Mda… Cu reducere pt pensionari, spune patruns, numai de el stie ce…
Si continua:
- Talonul de pensie, va rog.
- Talonul? intreaba babutza
- Da! Talonul!
- Pai nu-l am mama la mine, ca nu umblu cu el dupa mine…
- Aha… Pai… si de unde stiu eu ca sunteti pensionara?
PAUZA! Raman tampita! Cred ca nu am auzit bine!
Babutza ramasa cu ochii cascati si, firesc, fara replica.
Ma dezmeticesc, si spun:
- Asa e! Sa nu o credeti! E colega cu mine la facultate! Anul II!
Continuarea… nu mai conteaza.
Cert e ca babutza a scapat, iar eu m-am ales cu o privire de te-ar putea imbolnavi de vanatai!

Ploua, era seară si tramvaiul venise greu. O multime de lume s-a urcat repede, scuturându-se de apă. La doi pasi de mine s-au oprit trei femei. Toate mărunte si foarte grase. Din conversatia lor care se purta chiar sub nasul meu am înteles imediat că erau o mamă si fiicele ei. Si-au scos glugile si au început sporovăiala:
- Aoleu, fată, ce mai plouă! a zis copila cea mare.
- Da, fată. Si iar ne-a prins fără umbrelă, a răspuns cea mică, miscând capul în stânga si în dreapta pentru a îndepărta cele câteva picături de apă ce atârnau pe suvitele bretonului ei ca turturii la streasină.
- Ei, ho, că nu v-o fi topit! le-a îmbunat mama lor.
Stăteam foarte aproape de ele si încercam sã nu dau atentie la nimic, mai ales mirosului de câine ud care era înăuntru.
- Azi iar am dat de aia la servici. Da’ ce? Crezi că i-am dat bună ziua? Ei, as! Da’ ce, sunt proasta ei? a spus fata cea mare.
- Bine i-ai fãcut. Ia mai dă-o dracului! a consolat-o mama pe fata cea mare care, fie vorba între noi, era chiar mare de tot. Vorba unui comic: “era exagerat de mare”! M-am uitat la ea si am văzut abia atunci cât era de grăsunã. Toate hainele ei erau mulate si făceau colăcei peste tot. La un moment dat a început din nou să grăiascã:
- Stii ce mi-a fãcut ăla azi? a continuat ea.
- Ce? a întrebat maică-sa alarmată.
- Mi-a zis că dacă nu vreau sã merg la teatru…
- La teatru?! s-a minunat mama, de parcă nu mai auzise în viata ei asa ceva. Oricum, era ceva taaare ciudat sã mergi la teatru. Ce, la televizor nu vedeai destule? De ce să te duci undeva unde oamenii se scălămbăie pe scenă si tu trebuie sã stai linistit într-un scaun, la distantă de ei, fără să poti mânca sau face comentarii. După care a continuat:
- Si tu ce-ai zis?
- I-am zis că da.
- Bravo, mămică! s-a linistit femeia.
După câteva momente de tăcere, a intervenit si mezina, care până atunci fusese ocupată doar cu uscatul bretonului:
- Si când e, tu?
- Pe douăspatru! a spus grasa cea mare, mândră.
- Si te duci cu el? zise cea micã.
- Păi cu cine, fată, cã doar nu cu tine! El m-a invitat!
- Aaaa!…
După câteva clipe conversatia a prins din nou viată:
- Da’ când e 24, tu? s-a întrebat mă-sa.
- Vineri, a răspuns fără să clipească fata cea micã.
Mi-a ve­nit să-i soptesc că vineri e 25, dar m-am abtinut. Doar nu era frumos să mă bag în vorbă, chiar dacă nu eram decât la jumãtate de metru distantă de ele si eram familiar cu subiectul discutiei.
- Nu cred că 24 e vineri, fată! a spus maică-sa.
“Sigur nu e vineri!!!”
- Păi în ce zi e azi? s-a întrebat cea mare, scotând cu greu mobilul din buzunarele jachetei de fâs. Al dracu’ telefon, iar i s-a descărcat bateria! a adăugat ea scârbită.
Eu, tot acolo. Si, culmea, stiam răspunsul si la această în­trebare: “22. Azi e 22. Vineri e în 25!”
- E în 20, a conchis cea mică victorioasă, după câteva calcule care au făcut-o să se încrunte si să-si dea ochii peste cap.
“Nuuuu, azi e 22!!!”, am urlat eu fără glas.
- Azi e în 22, a decretat mama lor, hotărâtă.
“Slavă Domnului!”
- Deci vineri e 24, a socotit invitata la teatru.
- Nu, fată! au zis într-un glas celelalte două. Si eu o dată cu ele, dar în gând.
- Păi de ce, fată? Miercuri, joi si vineri. E simplu! a spus ea numărând pe degete zilele ce urmau să se scurgă până la marele eveniment.
- Păi azi e marti, fată, nu miercuri, s-a auzit glasul plângăret al celei mici, care avea fata rosie si rotundă ca o sfeclă.
- Ba nu, fată, e miercuri. Dar  după un moment de gândire si-a revenit:
- Azi nu e marti?
Nimeni nu i-a mai rãspuns. Si maicã-sa, si sorã-sa considerau cu sigurantă cauza ca si pierdută. Privirea ei tulburată  s-a întâlnit cu a mea:
- E marti? a miorlăit ea către mine.
Am dat din cap că da, prăvălindu-mă de râs.
Cele trei s-au îndreptat către usa tramvaiului în grup compact, mă­turând orice li se împotrivea, si asta nu din lipsă de delicatete, ci din cauza gabaritului depăsit. În timp ce trecea pe lângă mine, fata cea mare si grasă mi-a aruncat o privire voalată si a spus ca pentru sine:
- Ce ti-e si cu zilele astea!…
Profund filozofic, nu? Am mers acasã multumit că biata fată nu a ratat întâlnirea de la teatru pentru o nimica toatã. Păi, n-ar fi fost păcat?

scrisa de Mugur

Când faci alcelași drum în fiecare dimineață, cu același tramvai, la aceleași ore, ajungi să recunoști o grămadă de călători. Aproape că i-ai putea saluta, atât de familiari ți se par! Sunt însă și zile în care aparițiile noi sunt chiar spectaculoase și atunci nu se poate să nu le sesizezi! Așa s-a întîmplat în acea zi când în tramvai am remarcat o bătrânică cu o figură șugubeață, știrbă, îmbrăcată sărăcăcios, cu un fes tricotat pe cap. Ceea ce-ți dădea de gândit că ceva nu era tocmai în regulă erau ochelarii de soare albaștri care nu se potriveau cu nimic. La stația următoare s-a urcat și o tânără cu un copil în brațe. Pe figura ei se vedea că are mintea goală și că nu sunt multe lucruri pe lumea asta care să o intereseze cu adevărat. S-a așezat pe un scaun și a început să se joace cu telefonul mobil, încercând la nesfârșit tipurile de sonerii. Bătrâna a stat ce a stat și, la un moment dat, a început să comunice cu micuțul:
- Dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Copilul s-a uitat speriat și a început să scâncească:
- Îîîîîî!…
- Te mănânc! Hap!…
- Îîîîîî!…
Și au ținut-o așa minute în șir – bătrâna vizibil amuzată și copilul din ce în ce mai iritat.
- Câți ani are? a întrebat-o bătrânica la un moment dat pe mama total absentă, pe care nu o mai interesa nici măcar soneria mobilului. Trei?
- Patru.
- Patru? Ia te uită, domnule!
Apoi spre copil:
- Te mănânc!…
Urmează câteva momente de tăcere. Apoi, plictisită, baba cautã împrejur un interlocutor mai binevoitor. Observă un tânăr care citea „Evenimentul zilei“.
- Ceva interesant?
- Nu știu, că abia l-am cumpãrat, a răspuns acesta inspirat, pentru cã bătrânica nu l-a considerat demn de interes și l-a lăsat în pace. Însă plictiseala era mare:
- Te mănânc! i-a spus ea copilului care a urlat și mai tare decât până atunci.
Apoi spre mamă:
- Îl bați? Nici un răspuns.
- … că dacă îl bați face psihoză!
Ca pălită în cap cu un baros auzind că odorul ei s-ar putea îmbolnăvi de ceva, femeia o întreabă pe bătrână cu ochii mari:
- Ce-i aia… „sioză“?
Bătrâna s-a îndreptat de spate și a spus plină de importanță:
- La cap!… Că nu-i bine, mamă, să bați copiii. Că face psihoză. Trebuie să-i iei altfel.
- …
- Uite, dacã e mâncăcios, ca sã-l pedepsești nu-i mai dai prăjituri și bomboane, dacă-i place joaca, nu-l mai lași afarã. Dar în nici un caz nu-l bați!
Apoi, cu o simpatie evidentã, se apleacã spre copil și-i spune pentru a suta oară:
- Mă, vezi, mă, că dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Apoi se îndreaptă către ușa tramvaiului. Copilul se uită dupã ea și, nemaivăzând-o pe babă, o întreabă pe maică-sa:
- Unde e?
- Aici, aici sunt, răspunde baba de pe scară. Vezi că știu unde stai și vin diseară să te mănânc!…
Și coboară pe ușa tramvaiului.
- Se duce la noi acasă? întreabă copilul îngrozit.
- Nu, puiule, îi răspunde drăgăstos maică-sa.
- Da’ o să mă bați?
- Cum să te bat, mămică? N-ai auzit că faci „sioză“?

scris de Mugur

[Stiti vorba aia 'la barza chioara ii face Dumnezeu cuib'? ... Uite, exact asa am patit eu. Acum, cand eu nu scriu, a aparut Mugur :)]

Unii moare si-asa n-are!
Din nou în tramvai. Nici nu merită să-ti iei masină, doar pentru spectacolul gratuit pe care ti-l oferă ceilalti călători. De data asta, o femeie si sotul ei beat.
- Vino, mă, să stai jos!, zice ea autoritar.
- Ce tragi dă mine asa?, îi răspunde el indignat, abia vorbind.
- Păi, cum să nu trag? Iar te-ai îmbătat! Nu vezi, râde oamenii de tine!
El s-a uitat în jur (ca si mine, de altfel), si nu a zărit nici măcar un zâmbet pe fata cuiva.
- Cine râde, fă? Ăstia stă linistiti, nu vezi?
Ea parcă avea mâncărici la limbă:
- Că mă faci de râs, aia mă faci!
- De ce, fă?
- Din cauza la comportamentul tău când esti beat, d’aia! Betivanule!
- …?!
- În loc să aduci banii acasă, te duci si-i bei. Porcule!
Ei, aici, omul nostru s-a trezit un pic:
- Ia ascultă, fă, de ce mă faci pă mine porc, ai? Nu-ti aduc io bani acasă? Fă, păi prafu’ si pulberea s-ar alege de tine dacă n-as fi io!
- Ce mi-ai făcut tu mie, mă? Ce? Crezi că mă răsfeti? Păi în afară de bani de haleală ce-mi dai tu mie, mă?
- Păi, ce-ai vrea tu si nu-ti dau eu?, a zis betivul indignat, dând să se ridice în picioare.
- Stai, mă, jos, nu vezi că abia te tii?, spune ea. M-as duce si io în oras, să văd lumea, la un coafor, ceva…
- Ce coafor, fă? Nu-ti face cumnată-ta permanent? Vrei să dai banii pe coafor? Păi, nu ti-am luat eu bigudiuri din alea hoate când ai vrut? Fier d’ăla de-ntors n-ai?
- Nu se mai poartă buclele, zise ea cu o oarecare cochetărie. Acu’ se poartă întins!
- Păi zi-mi mie, că ti-l întind eu de nu te vezi!
- Io sunt amărâtă si tie îti arde de glumă!
- Nu glumesc, fă! Acu ti-l întind!
- Du-te, mă, că ne râde lumea!
Scena petrecută cu cinci minute înainte se repetă, cu adăugiri însă. Betivanul se întoarce pe scaun, se uită de jur-împrejur si întreabă răstit:
- Care râde acolo?
Toată lumea râdea deja pe înfundate. Pe cât de beat era, se vedea că era un om sugubăt. Ne-a făcut la toti cu ochiul si s-a întors către nevastă:
- I-am pus la punct pă toti! Si ce-oi fi asa de amărâtă?
- La manichiură n-am mai fost de nu stiu când!
- Păi, tot Gina, cumnată-ta, îti face si unghiile!
- Da, Gicule, da acu’ se poartă modelul ăla, frantuzesc!
- Ce vrei, fă, face si ea ce poate, Frantuzesc, englezesc… Cum o fi. Stii că n-are scoală multă, că n-a avut minte de mică.
Altă pauză, timp în care ea se pune pe plâns:
- Că mă duceam si la servici, dacă mă lăsai. Câstigam si io banii mei!…
- Păi, sigur! Tu îti cheltuiai banii pă unghii frantuzesti si io… Cine plăteste gazele, fă?
Si după o altă pauză:
- Si ce, n-ai fost tu la serviciu?
- Când, Gicule?
- “Când, Gicule? Când, Gicule?”, o maimutăreste el. Când am fost io în Turcia, în nouăscinci.
- Păi ăla era servici, Gicule?
La care Gicu, mândru de realizarea lor, a conchis, ridicându-se în picioare si bălăngănindu-se, astfel încât toată lumea să audă ce avea de zis:
- Am cumpărat o sută dă perechi dă blugi si-am trimis-o în piată cu ei. Stetea ca o doamnă toată ziulica! Ce stie ea? Unii moare si-asa n-are!
Aici toată lumea s-a prăvălit de râs. Într-adevăr, “unii moare si-asa n-are”! Depinde cum o iei. Poate e mai bine de ăstia care “n-are” asa ceva.
Betivanul a căzut din nou în fund, pe scaun, iar nevasta lui n-a mai zis nimic, convinsă că i se făcuse deja favorul suprem, doar că trecuse pe lângă ocazia de a fi o “doamnă” fără să o folosească. Si uite cum, în momente din astea, vorbe ca “Minte de femeie!” sau “La cratită!” nu mai par deloc deplasate.

Dragilor, iata in continuare un text al lui Mugur. Noroc cu el, ca altfel imi ramanea categoria ’special guests’ cu un singur post :)

Doliu cu… bucurie

De multe ori, călătoriile cu tramvaiul sunt plicticoase şi parcă prea lungi, asezonate din plin cu zgomot de fiare care astupă orice tentativă de a avea o conversaţie care să nu fie auzită de cei din jur. Nu însă pentru toată lumea, după cum aveam să aflu în acea dimineață de primăvară.
Mă bucuram de soarele de afară și de corcodușii plini de floare, când aud în spatele meu o întrebare mieroasă:
- Știți cumva vreun notar prin apropiere?
Nu fusesem eu întrebat, dar cum trei personae săriseră deja să răspundă, mi-am dat seama că ceva nu este tocmai în regulă. Așa că m-am întors ușor pentru a vedea totul cum trebuie. Într-adevăr, doamna care întrebase părea coborâtă dintr-un film de epocă. Rochia lungă, din voal negru, avea poalele franjurate artistic, pelerina de pe umeri era brodată cu mărgele negre, iar pălăria cu voaletă era o adevărată operă de artă, cum numai nunta Camillei cu prințul Charles am mai putut vedea. Pene negre fluturau ușor la fiecare hurducătură a tramvaiului, iar șiragurile de mărgele lungi se balansau pe bustul generos al doamnei, în timp ce mânuțele înmănușate în dantelă neagră și cu degetele acoperite de inele cu pietre multicolore încercau în zadar să își susțină în același timp proprietara și poșeta-plic, tocmai bună pentru o premieră la Operă. Arăta ca o pasăre mare și neagră.
- Da, la Piața Amzei, răspunde o bătrânică, evident prost informată.
- Nu mai e la Amzei, doamnă, zice un domn cu pălărie. Acu’ e o cârciumă acolo.
- Da, da!, se bagă un altul în vorbă. Că și au am fost acolo și când am intrat cu actele în mână m-a întrebat un vlăjgan dacă vreau o masă de două sau de patru persoane! Văzusem eu că era cam liber și cam curat acolo.
- Mandarin îi zice!, se trezește o doamnă de pe scaunul din apropiere, care desfăcea cuvinte încrucișate cu ochelarii pe vârful nasului.
- Mazadran, doamnă!, spune primul domn, evident deranjat de această a intervenție, total pe alături.
- Mazagran, zice scurt doamna în doliu. E un restaurant foarte nou și foarte chic, adăugă ea cu accent franțuzesc, clipind des din genele încărcate de rimel și țuguind buzele roșii. Ma-za-gran.
- Ce nume mai e și ăsta?, se miră băbuța. Însă nimeni nu a mai băgat-o în seamă.
- Dar, totuși, unde găsesc un notar?, a întrebat din nou doamna în negru. Căci am niște afaceri de rezolvat și nu le pot amâna.
- Da, chiar așa, zice primul domn. Noi stăm de vorbă despre Mazargan și cucoanei îi trebuie notar.
“Mazagran, nu Mazargan, îmi venea să zic, dar nu aș fi vrut cu nici un chip să întrerup un dialog atât de interesant.
- E o notară ici-șa, la 7 noemvrie. Chiar în ștație are ghereta!, zice o țigancă cu o paporniță de flori, care se îndrepta către locul unde își vindea florile și, evident, știa bine zona.
- Birou, nu gheretă. Bine că n-ai zis tarabă!, zice indignat cel de-al doilea bătrânel.
- Lasă, bre, zice cu obidă țiganca, că matale n-ai știut nici atât. Etete! Vrea omu’ să ajute și uite ce primește în schimb! Bine că sunteți voi deștepți!
- Ia mai taci, că te dau jos din tramvai, zice primul domn.
- Ete scârț, io aici cobor oricum. Nu tre’ să mă dai matale jos. Ete cum cobor!, mai adăugă ea, pășind demonstrativ pe treptele tramvaiului. ‘ra-ți ai dracu’ dă boșorogi proști, vă caută moartea p-acasă și voi…, s-a mai auzit ea bodogănind de pe refugiu, cu papornița între picioare, înnodându-și cu sârg basmaua.
- Ce obraznică!, zice domnul.
- Da, că așa sunt ăștia, se mai băgă cineva în vorbă.
- Domnilor, domnilor, dar cum rămâne cu problema mea nerezolvată?, i-a întrerupt agitată doamna.
“Bine că n-a zis onoare nereperată!”, îmi spun eu în gând.
- A, da, se dumirește domnul cel în vârstă. La prima coborâți. La Domenii. Tranversați pe partea cealantă și se vede firma, pe o casă cu petunii la geamuri.
- Mersi, zice doamna, dându-și afectată ochii peste cap.
- Un necaz, fără îndoială, mai adaugă domnul, încercând să privească plin de compasiune toaleta de doliu a cucoanei.
La care doamna slobozește un râs cristalin, foindu-și penele de la pălărie:
- A, nu! Nu e necaz, e bucurie! E drept că mi-a murit o mătușă, dar este vorba despre o moștenire! Am de primit o moștenire!
Cu toții au rămas cu gurile căscate. Doar băbuța s-a dezmeticit și a spus mai mult pentru ea:
- Ia te uită, nici n-a pus bine mâna pe moștenire și iete-te ce s-a mai împopoțonat!
“Singura remarcă de bun simț a momentului”, mi-am zis, râzând în barbă.

Ieri seara/noapte m-am urcat intr-un autobuz si m-am asezat pe primul scaun liber (erau mai multe locuri neocupate). Alaturi statea un barbat care era umpic imprastiat si peste locul meu. Ne-constient, ma asteptam sa se restranga in clipa cand m-am asezat. Nu s-a restrans, asa ca m-am uitat la el, sa vad ‘cine’ era acest om: omul nesimtit, omul cu spatiu personal inexistent sau omul absent. (ca omul foarte gras, nu era).
Am inlemnit. Pentru ca am vazut omul-personaj de film ieftin, ala care este banuit de toata lumea a fi criminalul in serie.  Avea o rana pe fatza, un fel de zgarietura lunga si adanca, inca necicatrizata (adica cu ‘coaja’ incomplet formata, pe langa care se vedea un rosu inchis, de sange mai proaspat). Si avea ochii pierduti sub arcade pronuntate, cu o privire abrutizata si rea. Dupa cum spuneam si mai sus: de criminal in serie, in faza fioroasa.

Acuma, eu cu mintea mea de femeie simpla si cliseistic ganditoare am si vazut, in fractiuni de secunda, scenariul cel sumbru: ‘rau facatorul’ de langa mine isi stabilise ca prima persoana care se aseaza langa el va fi urmatoarea lui victima. … ma rog, as putea detalia un pic, dar va scutesc. Va spun doar ca in copilarie eram mitomana si-s inca foarte buna la construit tenta de credibil in cele mai absurde si creative scenarii :).

Asa.  Peste cateva clipe, in timp ce eu redeveneam o fiintza capabila sa rationeze decent, omul se intoarce spre mine si intreaba (tot fioros):
- asta merge in Pantelimon?
- nu, intoarce la Rosseti, raspund eu cu intonatie rezonabila.
Ce s-a intamplat a fost … metamorfoza!!  Si anume metamorfoza ‘criminalului’ in copil de 4 ani, proaspat pierdut de parinti:
- Nu merge in pantelimon? (privire albastra, dezorientat-rugatoare, in care parca vedeam nascandu-se lacrimi de disperata exasperare) (ei, exagerez putin, n-a inceput sa planga).
- nu.

S-a ridicat nesigur, a calcat stramb unul din cei 5 pasi pe care ii avea de facut pana la usa, si a coborat la prima.

Poate va intrebati de ce nu mai scriu nimic despre calatoritul in comun. Nu, nu mi-am luat nici masina, nici role, nici bicicleta. Tot cu RATBul circul.

Dar m-am trezit inzestrata cu extrasenzoriala capacitate de a sti. Stiu care dintre locuri se va elibera in curand. Acum, ma urc intr-un autobuz aglomerat, ma strecor pana in dreptul unui scaun si, in maximum 2 statii, calatorul vizat se ridica si coboara din mijlocul de transport. (A trebuit sa precizez ca omul si coboara, ca sa nu las loc la interpretari rauvoitoare de felul “norocul tau! Ai ajuns in sfarsit la varsta la care ti se cedeaza locul.”)

Asadar, ma urc in autobuz, ma asez pe un scaun, scot cartea si citesc. In functie de trafic, pot citi intre 20 si (doamne fereste!) 40 minute. 

Spre norocul fanilor categoriei RATB din blogul meu, cartea din saptamana asta a fost o colectie de eseuri d-ale lui Oscar Wilde. Artificial pretioasa, plicticoasa … ma rog, in concluzie – nerecomandabila pentru citire in RATB.  Astfel, stand intr-o zi cu aceasta carte in fata ochilor si gandidu-ma la altele, ‘primesc legatura’ cu troleibuzul:- Urmeaza statia … Piata Leul

- Piatra Morii?! Cum Piatra Morii, zice cetateanul care care statea in picioare in dreptul meu. Aici e LE-UL, sa-i zica Leul in continuare. De ce o schimba?!

- A spus ‘Pia-tza Le-ul’, zice impaciuitor si armonios un batranel mai din spate. (Avea o intonatie de Mos Craciun, asa ca m-am intors sa-l vad. Nu era Mosu, dar avea o fatza prietenoasa.)

- De ce Piatra Morii? Trebuie sa-i zica in continuare Leul. E leul acolo.

[... intrerup legatura]

Ma intorc la carte.  Peste ceva vreme, cand troleibuzul statea intr-o statie, plicticoasa carte imi permite iar sa aud o voce autoritara intreband de jos:

- Ce troilebuz e?

- 61, zic niste voci

- Ce numar e? zice in continuare barbatul care statea in fatza usilor deschise.

- 61, zic alte voci.

 - Nu’ntzeleg!!

- sai-zeci-si-u-nu!! scandeaza lumea din dreptul scarii si nu doar ea.

Se inchid usile.

Renunt la eseul pe care-l citeam si incep altul. Poate asta merge. Citesc si recitesc paragrafe in timp ce gandurile-mi umbla brambura. Dar de bine, de rau, mai dau niste pagini. Am ajuns la Rosetti- e capatul liniei aici, asa ca pun cartea inapoi in geanta si ma alatur restului lumii, langa o usa. Cum se deschide usa, aud o femeia grasuta intreband de jos, cu voce ascutita, impacientata:

- asta intoarce aici?

- da

- intoarce? zice tot ea, si mai impacientata, cu o tusha suplimentara de ‘urgentza’ in glas.

- DA!

- Intoarce? (aproape isterica)

Mai apuc sa aud, de departe, corul calatorilor zicand

- DA, Da, da ….

Eu asta cred ca s-a intamplat cu liftul nostru. Cineva face un experiment antropologic. Sau cultural (in acceptiunea contemporana a termenului).

Totul a inceput cu vreo 10 zile in urma, prin schimbarea linoleumului (cel vechi era crem (cred) erodat pe la colturi, dand o impresie de terasare; cel nou e cu griuri metalice, patratele mici).  Cand am deschis
usa la lift, m-am speriat. Si am calcat in lift cu grija. (A fost ok.)  Apoi, la o ulterioara intrare in lift, m-am speriat iar, de data asta de peretii proaspat vopsiti (tot gri).  Apoi a aparut o tablita cu butoane noua (alea pe care apesi ca sa plece liftul). Asta dupa ce timp de 20 de ani liftul nostru ramasese egal cu sine insusi; singura care se schimba (eventual) era oglinda. Pardon. Se mai schimbau si desenele&inscrisurile de pe pereti. Continue reading ‘Experiment antropologic’

Ora aproape 23, în autobuzul 336 (model nou). Eu- răcită, obosită, buimacă. Mă doare o ureche, mă ustură gâtul, nu pot să vorbesc dar nu mă întreabă nimeni nimic.

Paranteză, pentru DZ (coleg):
Acest post poate fi citit în timp ce mănânci. (la articolul anterior din această categorie m-am trezit interpelată cu zbierete de cititorul DZ, din cealaltă parte a biroului: “Ce-ai făcut?! Mi-ai stricat pauza de masă!”)
Am închis paranteza.

Continue reading ‘Daca-l iei de la rosetti, 336le merge în militari’

9 dimineaţa, troleibuzul 61, potrivit de aglomerat. Pe unul din scaunele de la fereastră, din spate, stă o femeie; are vreo 50 de ani, e aproximativ durdulie şi relativ îngrijită (modelul- femeie la locul ei, care se uită în oglindă înainte să iasă din casă şi poartă mereu cu ea o sacoşă de pânză).  La un moment dat scoate din poşetă o forfecuţă şi-şi taie o pieliţă rebelă de la o unghie.  Adică asta am crezut eu că face. Dar nu.  Continue reading ‘61 (cred c-o să-i fac o categorie)’