femeia simplă

1. Medusa a facut pe Facebook un grup al celor care sprijina petitia impotriva lui Tudorel Butoi. Pe “peretele” acestui grup gasiti si linkuri catre alte articole pe aceasta tema si comentarii- daca mai vreti.

2. Mi-a scris o prietena, plecind de la declaratia lui Butoi. Din pacate, inteleg asa de bine ce spune, incit n-am ce sa-i raspund. Cititi si voi si vedeti de va mirati:

problema e ca nu e singurul care ca “expert” spune cu voce impunatoare si autoritara, ceea ce spune. nu stiu daca te-ar mira de exemplu sa afli ca si alt nume cu renume, femeie ea insasi are opinii similare ..aurora liiceanu. cand oameni simpli sau mai complecsi(xati), graiesc astfel, recomandabil e sa “citesti” ce e dincolo de vorbele rostite. cei doi, de exemplu, au un punct comun. amandoi au studiat si chiar au publicat carti pe tema “femeii asasin”…asa ca…evident au ramas..tarati :( nu-mi este clar cum se poate transfera atat de usor si simplist informatia despre femeia-agresoare, catre femeia-victima, punandu-le pe acelasi taler al evaluarii „de specialitate”?!
am auzit destul de des exprimate atat pe media cat si in cercuri mai restranse, pareriile specialistei, de altfel tot psiholog….la o intalnire organizata de madam Tatoiu (alt specimen care “dai si lupta” impotriva violentei…insa din calitatea ei de “guru” national care se pricepe la toate, le indeamna ”totusi…” pe femei sa..”taca, ca e mai bine asa…sa fie mai ascultatoare …si sa-si cunoasca …locul” … impartasindu-le din bagajul de intelepciune materna, tributara tocmai acelei mentalitati stravechi, datorita careia azi, acum si aici ne chinuim sa determinam victimele violentei domestice, de exemplu, sa aiba curajul SA SPUNA ce li se intampla).

am citit in urma cu cativa ani un interviu cu ea in care isi povestea viata, cu toate evenimentele relevante prin care a trecut. cred ca daca dai cautare pe net il poti gasi. si atunci …am inteles (fara sa accept/sa fiu de acord sau sa pot ..explica in cuvinte) DE CE E ATAT DE INVERSUNATA IMPOTRIVA …FEMEILOR. Am inteles si …atat…mai mult nu puteam face.

intamplarea face sa cunosc destul de bine subiectul, tema si domeniul si nu intamplator am sustinut mereu ca cei care lucreaza cu violenta (sub orice forma se manifesta ea, dar cu precadere cand este indreptata impotriva femeilor) ar fi salubru si recomandabil sa-si analizeze, proceseze si rezolve propria ATITUDINE in raport cu fenomenul de violenta/abuz. Altfel, propriile experiente nu ne vor da pace, iar „povestea” victimei se va estompa repede si nu vom auzi /vedea decat ceea ce …vrem noi sa auzim, sa vedem…sau sa pedepsim (fie chiar si…neputinta victimei si/sau a agresorului de a se APARA de propria-i neputinta !!!)

in plus, un amanunt pare sa se fi uitat din toata aceasta poveste. Individul-agresor nu era un biet cetatean care intr-o dupa-amiaza linistita, din cauza asteniei de primavara nu avea ce face mai bun decat sa se lase „provocat” de femeile care treceau prin preajma lui, ci vorbim de un recidivist, eliberat anticipat din puscaria unde ispasea o pedeapsa de cativa ani (parca vreo 7!!) pentru ….culmea coincidentei!!!…3 violuri comise (provocatoare rau iesencele astea!!!). Eliberarea se facuse pe motiv de „buna purtare” cu …daca nu ma inseala memoria , vreo 1000 de zile inainte de termen (adica vreo doi anisori si ceva), iar buna purtare o dovedise prin poeziile religioase pe care le-a scris si prin participarea la activitatile recreativ-re(e)ducative…(parca si in penitenciare avem ..psihologi!..sau gresesc?!)

acu’ ca te pregatesti si tu sa intri in “tagma” psihologilor ..trebuie sa te “avertizez”(desi banuiesc ca stii deja) ca suntem o specie ..cel putin ..atragatoare si ciudata in acelasi timp,  care confirma din ce in ce mai mult opinia conform careia psihologii sunt cei cu cele mai multe “probleme” (citeste “conflicte interioare”….) identificate/autodiagnosticate si …atat:( ..cam p-aci se pare ca e …limita umanului din noi. Si incepi sa te miri ca, destul de rar mai intalnesti cate unul care isi recunoaste limitele, care are curajul sa nu-si dea cu parerea despre ce nu (prea) stie,  multi insa intrebati de media se simt ..datori sa ..raspunda (orice, dar sa fie un raspuns al unui..specialist)… sunt tot mai rari cei care respecta macar unul din  principiile deontologiei profesionale…nu dau sfaturi….nu eticheteaza si/sau nu …emit judecati de valoare prin generalizare. Rar mi-a fost dat sa aud din partea unui…specialist prezent frecvent pe „sticla”, mai ales in domeniul acesta …ne-tehnic, ca  macar la o intrebare sa raspunda cu „nu e domeniul meu de competenta, eu sunt specializat pe …asta si asta …dar va recomand sa luati legatura cu …”..mai ales ca din experienta mea cu presa, de cele mai multe ori, inainte de a intra in direct ti se spune cam care e tema despre care ti se va cere opinia…dar cred ca cer prea mult …si limitez, prin aroganta mea, dreptul oricui de a se pricepe la orice.

te intrebi poate, ce-mi veni brusc sa comentez cele intamplate, intrucat nu prea imi sta in fire?!

mda…urmaresc tema asta a violentei de cativa ani buni…

la inceput te naucea ignorantza unora (in special in randul intervenientilor: politie, as. soc, judecatori, chiar medici, psihologi etc )…cu timpul parca incepeai sa prinzi curaj care iti dadea speranta ca lucrurile se mai schimba, greu, dar se urnesc, daca una din 5 sau 10 persoane schimba ceva in atitudinea fata de fenomenul de violenta era un succes demn de consemnat ….iar acum ..mirobolanta interventie a “tovarasului” butoi …m-a facut sa realizez ca de fapt in ..10 ani ..mai nimic nu s-a schimbat in “stratosfera societatii” (si nu ma refer la ..victimele care ar prinde niscaiva curaj , daca ar avea macar iluzia ca „dincolo – afara din colivia poleita” vor intalni specialisti cu adevarat, dar mai ales Oameni care nu le eticheteaza, catalogheaza, inventariaza, indosariaza etc, ci macar le asculta, macar le inteleg, macar …tac sau macar fac ce trebuie sa faca un profesionist care intervine intr-un caz de violenta/abuz

….si acum 10 ani CPE-ul, CRJ -ul, Artemisul  si alte cateva organizatii erau port-drapelul “luptei impotriva violentei”…astazi “toate-s vechi si noua toate ..”..atat organizatiile, cat si oamenii care le compun, cat si “inamicii publici” cu care se lupta, cat si temele /subiectele care tin “capul de afis”..e disconfortant sa sesizezi asta …dar si mai suparator este ca ne cam obisnuim sa traim cu “disconfortul” ..de orice natura ar fi …

Spaţiul verde al parcurilor bucurestene este în prezent interzis accesului oamenilor, prin HCLMB 44/1994 (si HCGMB 10/2001). Însăşi menirea spaţiului verde, anume ca oamenii să se bucure de el, este contrazisă de obligaţia de a călca doar pe alei. Pe iarba parcurilor din alte oraşe europene oamenii păşesc, se plimbă, se joacă, stau, citesc, dorm, discută etc., fără ca aceasta să dăuneze peluzelor. Iarba trebuie îngrijită, nu îngradită.

De aceea, cerem modificarea HCLMB nr. 44/1994 – privind protecţia spaţiilor verzi de pe teritoriul Municipiului Bucureşti, prin eliminarea articolului 1, litera b, si stipularea pemisiunii accesului public pe spaţiile verzi.

PS:  petitia nu-i a mea, dar o simt ca si cind ar fi. hai, semnati. aici :)

PPS: si invitati-i si pe altii sa semneze. ginditi-va ca miine-poimiine vine primavara.
v-ati gindit?
asa.
acum imaginati-va cum simtit iarba sub un picior descult. nu-i bine? :)

In continuarea fireasca a urarii de bine. Autorul pozei- tot Mugur.

(de nu se vede, click pe poza pentru marire)

[autor FuckYouTovarasi.blogspot.com]

Pentru ca m-am saturat sa aud ca bulgarii au carnatii mai lungi si castravetii mai vanjosi decat ai romanilor, pentru ca m-am saturat sa aud ca palmierii din Thailanda sunt mai mijto decat ai nostri din Mamaia, pentru ca m-am saturat sa aud ca hamburgerii cu ceapa sunt mai buni decat parjoalele cu usturoi, pentru ca nu vreau sa cred ca ospatarii romani sunt mai nesimtiti decat cei italieni, m-am gandit sa lansez campania ROMANIA DE 5 STELE.

Nu este un concurs, ci doar o cursa cu noi insine. Provoc autorii de bloguri cat si cititorii acestora sa descrie intr-unul sau mai multe articole unde s-au simtit ei cel mai bine in vacantele si excursiile sau calatoriile de afaceri din Romania (ar fi OK si poze), descriind cu exactitate cum a fost la restaurantul sau hotelul care i-a impresionat.
Dar, puteti scrie si despre vacantele ratate din cauza marlaniilor din turismul romanesc. Pentru ca ne-au coplesit ! Sau sunt doar legende ?!?

Nu trebuie sa fie o opera literara, ci doar un text coerent care sa te lamureasca daca a fost bine/rau acolo unde autorul spune ca a fost. Nu conteaza care este obiectul descrierii tale – poate fi o terasa modesta cu un fel de mancare nemaipomenit , un fast-food curat, o pensiune ospitaliera sau un hotel de naishpe stele cu servicii catastrofale.

Primele 50 (cincizeci) astfel de articole vor fi daruite de catre mine cu cate o caseta ce va contine 2 sticle cu vin vechi Gold Collection de la podgoria mea preferata de la Pietroasele (valoarea casetei este 20 euro). Pentru a participa la campania ROMANIA DE 5 STELE trebuie doar sa postati articolul pe unu din blogurile romanesti, sa specificati cine este initiatorul campaniei si sa imi trimiteti un link unde pot citi textul vostru pe care il voi prelua si il voi posta si pe blogul meu cu mentionarea autorului.

VACANTA PLACUTA IN ROMANIA DE 5 STELE !

PS – imi cer scuze, nu ma pricep cum se da leapsa si de aceea va rog sa faceti voi asta pentru ca sunteti mai priceputi in ale blogarelii, eu sunt mai priceput in ale vinurilor vechi de Pietroasele ;)
- si mai promit ca voi pune la cale si un uikend beton cu prietenii mei blogerii intr-un loc ospitalier tare !!! (ma gandeam ca in toamna cand s-o face mustul si pastrama …)

[articol scris de Mugur]

Era 30 decembrie. Numai mie mi se putea întâmpla ca la ora 17 să mai am ceva de cumpărat. Aşa am aterizat în Nic-ul din Piaţa 16 Februarie, împreună cu un prieten – că nu era să merg singur. Lume puţină, marfă şi mai puţină. În schimb, trei vânzătoare şi o casieriţă băteau nervoase din picior, presate şi ele de apropierea iminentă a Revelionului.
- Ai pregătit ceva, fată? zice una către cea de lângă raionul de brânzeturi, care îşi sufla peste unghii ca sa îşi usuce oja.
- Ce să pregătesc, fată? Că sunt numai eu cu al meu. Mai vine soacră-mea, mătuşa Ica şi o nepoată de-a ăleia, că mă-sa şi tac-su pleacă la alţii şi n-are cu cine lăsa copilu’…
- Păi ăştia nu sunt destui? întreabă prima uimită, pe bună dreptate.
- E! Ăştia nu sunt musafiri…
- Da, fată, da’ tot cer de mâncare, zice prima, evident o femeie cu experienţă.
Mă învârtesc printre rafturi, bag în coş ce aveam nevoie. Evident că nu găsesc seminţele de susan, tocmai bune de presărat peste salata Cesar. Prietenul meu o întreabă despre seminţe pe o a treia vânzătoare, care stătea mai retrasă, între băuturi şi biscuiţi.
- Seminţe de susan? întreabă ea de parcă nu mai auzise în viaţa ei de aşa ceva. Nuuu, n-avem dom’le!
Ne îndreptăm spre casă şi punem produsele în faţa casieriţei. Fata era un adevărat spectacol: unghiile ei lungi erau deja uscate (nu ca ale celei de la brânzeturi), avea pe ea o bluză lucioasă, aurie, iar părul negru era tuns cu breton voit asimetric – ca şi cum cineva îi pusese drept şablon un castron în cap şi acesta alunecase. Și bineînţeles gene lungi, îmbrânzite de atâta rimel şi buze roşii, lucioase. Te-ai fi aşteptat să se ridice în orice moment, să dea drumul la muzică şi să înceapă să se unduiască în ritm de manele. Dar nu, n-am avut norocul ăsta, că doar nu eram într-un film de Almodovar…
În timp ce îndesam cumpărăturile în plase, una dintre vânzătoare îi zice celei mai apropiate de ea:
- Vezi, fată, că mă duc la cofetărie să-mi ridic tortu’!
Nici nu iese bine biata de ea pe uşă, că fata de la casă îi şi aruncă peste umeri celei de lângă băuturi:
- Ce puturoasă e şi asta, fată! Vine Revelionul şi nu a terminat încă pregătirile!
Tocmai mă gândeam că fata cu tortul era cea mai câştigată, că nu muncise la tort, ci luase unul de-a gata, perfect făcut, când îl aud pe prietenul meu că îi spune casieriţei ceva. Dacă mie nu mi-a venit să cred ce îi spunea, ei nici atât:
- Anunţul acela este greşit. Nu are predicat…
Biata fată se uită (şi eu în acelaşi timp cu ea) spre afişul lipit pe una din uşile compartimentelor pentru bagaje de la intrarea în magazin. Pe el scria cu litere mari: “VĂ RUGĂM BAGAJELE LA CUȘETĂ. VĂ MULȚUMIM!”
“Ce cuşetă?”, mă gândesc eu. “De ce cuşetă?”
- Predicat? întreabă fata de la casă, după ce schimonoselile de pe faţa ei au trecut, pe rând, prin fazele: “Ce vrea ăsta?” / “De ce mă înjură de predicat?” / “A, parcă predicatul e ceva de la şcoală, nu mă înjură…” / “Da’ de ce sunt eu de vină din cauza la predicat?”.
- Da. N-are predicat! insistă prietenul meu în timp ce eu mă îndreptam deja spre uşă râzând.
- Păi ce, eu l-am scris? ripostează fata arţăgoasă.
- N-am zis că dumneavoastră l-aţi scris, dar e în magazinul dumneavoastră şi ar trebui să fie complet şi corect. După care adaugă:
- Și mai şi mulţumeşte la sfârşit. Pentru ce mulţumeşte?
- Pentru înţelegere! zice fata victorioasă, scoţând răspunsul ca pe un as din mânecă, dintr-o expresie la modă folosită în toate anunţurile pe care le vedem peste tot.
- Ce înţelegere? mai întreabă prietenul meu. Tocmai! Că nu se înţelege! Și cuşetele? Alea nu sunt cuşete. Cuşetele sunt în vagoanele de dormit!
L-am tras de mânecă spunându-i printre hohote de râs că n-ar trebuie să fie aşa de lipsit de… predicat cu oamenii simpli care se mai şi grăbesc să ajungă la petrecerea de Revelion. Le-am urat “La mulţi ani!” fetelor din magazin, care râdeau şi ele, deşi sunt sigur că nu ştiau de ce. Iar salata Cesar a ieşit foarte bună şi fără seminţe de susan.

[poezie aparuta ca si comentariu al lui DoDu (comentatorul meu preferat) la postul anterior; am mutat-o aici... ca imi place mult. sa nu se piarda :)]

Mă păştea un cal, adormisem , mă visam Quasimodo, cocoşat şi desculţ
alergând pe-o idee
pe obraz îmi ieşise-o acnee şi plângeam
cu capul rezemat de-un buştean
Mamico, mai plouă? întrebam. Mai plouă, -mi spunea şoptindu-mi în ceafă
mi-era cald, poate foame şi-o priveam pe mama în păr
prinzând o agrafă

Aş putea, (aş putea!) prin absurd, să ajung la poiană înainte de şase, e ora
să mă văd cu Lenora, fetiţa vecinei Saveta, din sat, o brunetă
promisesem să-i arăt o cometă
cu coadă. O eclipsa de soare şi-o stea
căzătoare

De Crăciun, am primit de cadou un borcan cu magiun afumat
şi-un ochean!
Mă rugasem pentru el în genunchi de vreun an, ori mai mulţi, cătranit c-o să-l scap
şi-am oftat din rărunchi, împlinit, văzându-l în sac

Ce-ar fi?
Aş putea
dacă plouă să amân întâlnirea pe nouă, aha, am trece pârleazul
prin şantier şi-ntr-un fel
Am privi cu ocheanul în cer, spre-o planetă
dintr-un univers paralel

Şi ce-ar fi
să mă-nsor cu Lenora-ntr-o zi? Am aflat dintr-o carte mai veche
că prin Calea Lactee oricine-ar găsi, cautând, un suflet pereche
şi adorm din nou, suspinând
Mă visez pilotând o rachetă cu mama
Scărpinându-mă în ureche

[articol scris de Mugur]

Madam Bibilică ne fusese vecină. Demult. Stătuse în casa cu mai multe etaje de pe strada noastră, în “bloc” – cum i se zicea pe atunci. Acolo stăteau și alți locatari, în afară de familia Bibilică, toți cu nume ciudate: la etajul unu stătea familia Stârcan și, pe același palier, domnul Chitică, iar la doi, madam Șincă. Cel mai bine era aranjată madam Măcăneață, care avea și terasă. Nici unii nu erau prea prietenoși cu noi, copiii, dar asta e altă poveste.
Pe madam Bibilică – Țuți, cum îi spunea toată lumea – am întâlnit-o într-o dimineață, chiar pe strada noastră. Lucra la ADP și avusese treabă în parcul din apropiere.
- Sarumâna! zic eu.
- A, tu erai, bătu-te-ar norocu’ să te bată! Ce-ai mai crescut! Și m-a pupat zgomotos pe ambii obraji.
“Crescusem”, ce-i drept. Numai ea ce se mutase de pe stradă de vreo douăzeci și ceva de ani!
- Ce mai faceți? Nu v-am văzut de mult, tanti Țuți…
- A, ca oamenii bătrâni, mi-a răspuns ea cu obidă, evident supărată.
“Dar nu ești așa de bătrână la cincizeci și ceva de ani!”, mi-am zis eu în gând.
- Dar de ce sunteți supărată? am întrebat.
- Păi, uite, nu vor ăștia să mă scoată la pensie.
- Dar nu cumva…, am încercat eu să intervin…
- … că nu mai pot nici eu, toată ziua pe drumuri. Pune panseluțe acolo, pune salvie dincolo… Ce crezi, că e așa de ușor?
O văzusem la lucru, “păstorindu-și” grupul de țigănci cu veste în dungi portocaliu-fosforescent: un adevărat căpitan de corabie, urlând non-stop, foarte eficientă.
- Nu-i ușor, cine zice că-i ușor? îi cânt eu în strună.
- Păi ăștia de la pensii, cine?
- A…
- Da, că m-am dus alantăieri după ce fusesem dimineață la Sala Palatului cu fetele să facem straturile de flori acolo și după-masă acilea, în parc, la fântâna cu țuțuroi și pe la trei am ajuns la pensii. Erau pe picior de plecare, doamnele, ce crezi…
- Programu’ e program, zic eu.
- Începe la șapte, e drept. Da’ ce? Murea dacă mai stetea zece minute? Că eram transpirată – că mă grăbisem – și mai aveam și plase din piață, că n-are cine să-mi cumpere, că fii-miu stă singur, la Titulescu, ți-am mai zis io, că s-a mutat de la mine cu nevastă-sa cu tot. Las’ să-l spele și să-l calce și aia, că io m-am săturat…
- Și ce-au zis acolo, la pensii? încerc eu să schimb vorba.
- … auzi, că nu gătesc. Da’ ce, eu am timp de gătit? Io muncesc toată ziulica… La pensii? Ce să zică? Să vin a doua zi, cică.
- Și? V-ați dus?
- Încă nu, că io n-am timp. Cică n-am vârsta, de-aia nu mă lasă la pensie. Numai pe caz de boală, cică. Păi că mă doare toate alea nu contează? Ăsta nu e caz de boală? Că de cum mă scol dimineața începe. Și mă ține toată ziua. Uite ce monturi am la picioare. Păi, de un’să știe ele, că ele… toată ziua pe scaun, ca doamnele, la birou. N-au ca mine, muncă de teren. Panseluțe, salvie… Trece pe lângă ele și nu le pasă.
- Ei, haideți că se bucură toată lumea de flori. Arată așa de frumos spațiile verzi în tot orașul!
- Da’ nici să stau acasă n-aș putea. Păi io, care n-am stat o zi acasă?…
- (?!)
- … N-aș putea.
- Păi, decât să vă plictisiți…, încerc eu s-o îmbunez, uitându-mă la ceas și calculând cele 15 minute scurse deja. Fără succes, însă. Tuți începe să se smiorcăie.
- … că știi ce suflet bun am, uite acum merg la Lucreția, nașă-mea, să văd ce mai face, că e bolnavă. Beau și io o cafea și după aia, înapoi, la muncă…
- A, tanti Lucreția…
- Da. I-a lăsat casa lui Victorița, că mie-mi cădea greu. Las’ să aibă aia grijă de ea, că io n-am timp. Și sunt și amărâtă, știi bine că Bibilică al meu s-a dus de cinci ani…
- Da, săracu, mi-a părut tare rău când am auzit…
- … și m-a lăsat singurăăă!…
- Hai, nu plânge, că n-o fi vrut să moară…
- Le-am zis și la alea de la pensii: “Păi, dacă pă mine, care sunt văduvă prin deces nu mă scoateți la pensie, ce să mai zic de alții?
- ?!
- Păi, da. Văduvă prin deces! mi-a citi ea uimirea de pe chip. Le-am dus și certificatu’ și tot degeaba.
A făcut cu mâna a lehamite și s-a îndreptat spre casa nașei:
- Ne mai vedem noi. Hai, te-am pupat…
Nici nu știam dacă să râd. O singură întrebare mi se rotea prin cap și mi-a stăruit în minte toată ziua: “Oare mai există și altfel de văduve, în afară de cele… prin deces?”. N-am găsit încă un răspuns convenabil nici până în ziua de azi.

(articol scris de DoDu)

La biserica merg in fiecare duminica, ca de aia e duminica, bine ca nu e in fiecare zi duminica. Slujba incepe la 10, dar utrenia la 9. Eu ajung inainte de 11 si incerc sa ma furisez sa nu ma vada popa la ce ora am intrat, numai ca popa are iscoadele lui si din cand in cand imi mai trage un perdaf de nu ma vad.
Ce-mi iau eu cu mine la biserica:
- ceasul, sa vad daca slujba e in intarziere sau in avans cu doua trei minute
- ochelarii si o carticica mica de citit, sa nu creada lumea ca citesc romane la biserica. Din pacate am o singura carticica mica si o citesc mereu pe aia, poate ca deja o stiu pe de rost
- tigari, ca in timpul pomanei ma mai furisez afara si ma afum bine, poate ma mai conserv si eu
- nevasta, ca sa-mi tina loc pe cand ma intorc eu de la tigara
- bani marunti pentru farfurie ca atata iti trebuie sa nu pui nimic in farfurie, atunci sigur mergi in iad iar mie iadul nu cred ca-mi place din cauza de calduri
- un ac si ata, in caz ca iar ma joc cu nasturii si trebuie sa-i cos la loc
Ma imbrac frumos sa nu creada lumea ca sunt sarac, ma barbieresc si imi dau si cu parfum sa nu put. Nu mananc fasole de dimineata, dar nici varza si mai ales nu mazare
In timpul slujbei, chiar daca ma apuca motaiala, trag cu coada ochiului cand isi face lumea cruce si hop si eu. Nu ma scarpin pe unde nu trebuie si nu ma scobesc in nas. Nu rontai guma decat in ascuns cand nu ma vede nici un credincios. Cant numai la partea cu Amin ca sa nu ma incurc in versuri.
La sfarsit, dau mana cu toata lumea si ma bucur sincer ca mai pot schimba o vorba in limba romana. Ca engleza nu-mi place, e prea sucita. Toata lumea stie ca la mancare ii spune mancare dar in engleza se zice food ca sa ma incurce. Si cam la toate cuvintele englejii le spun altcumva, foarte sucit. Eu nu stiu ce fel de popor e asta.

Raspunzand articolului meu anterior (in care povesteam cum pierd eu diplomele), DoDu a compus un comentariu despre care eu zic ca merita … luminile rampei. Asa ca l-am luat de acolo si l-am pus aici. Sper ca DoDu sa nu se supere, ca nu i-am cerut consimtamantul in prealabil.

Draga Irina,
In legatura ci articolul matale pot sa-ti spun urmatoarelele:
ca nu e bine sa-ti pierzi diplomelele (nu pot sa pronunt cuvintele cu doi de le)ca sunt importante, te arata cat esti de destept si cat de educat. Si chiar daca uiti ce ai studiat nu conteaza, ca diploma e pe viata si cu aia ramai.
Eu daca nu aveam diploma nu ajungeam asa de departe, adica peste ocean si daca nu mai obtineam si aici diplome nu ma angajau si degeaba unii oameni comenteaza ca diplomelelele nu sunt importante, ei spun asa ca ei nu le au. Pe ale mele eu le tin pitulate intr-o servieta, iar servieta o ascund sub patul din dormitor. Cand am nevoie de cate-o diploma, ca sunt colectionar, scot cate una si cand nu mai am nevoie iar o pitulez sub pat in servieta. Pe langa servieta tin si alte lucruri pe sub pat ca am un sub pat foarte incapator. Am si un cos de nuiele impletit, un borcan in care adun banii marunti, un stingator de incendiu, tabla de sah, doua almanahuri si multe altele. Tin multe lucruri sub pat ca sa nu incapa nimeni acolo cand sunt eu plecat de acasa.
Eu am un prieten care cand a fost plecat de acasa si pe urma cand s-a intors acasa a gasit o soseta sub patul lui. Desperecheata, ce crezi. Asa ca s-a dus la vecinul si l-a rugat daca poate sa-i dea perechea sosetei ca ce sa faca numai cu una. Si asa mai departe, a iesit o incaierare pe cinste, ca vecinul n-a vrut sa-i dea soseta. Eu repede mi-am controlat sub patul dar n-am gasit nici o seseta desperecheata.
- Mai bine gaseai o curea, i-am spus prietenului meu, ca curelelele nu au perechi. Decat bretelele.
- Pai nici chilotii n-au pereche, mi-a atras prietenul meu atentia.
- Pai ce, ai gasit chiloti sub patul tau?
- Nu, acum nu. Altadata.
Altadata prietenul meu a gasit o sticla de vin pe jumatate, dar nu s-a mai dus la vecinul dupa cealalta jumatate, ca avea un rationament cam intortocheat si a baut vinul de unul singur. De imbatat nu s-a imbatat, dar s-a lovit cu capul de dulap si a facut dulapul harcea parcea. Plus ca a facut si un anti tetanos, ca nu se stie, l-a convins doctorul, un doctor foarte milos.
Draga Irina,
te rog sa ma ierti ca m-am luat cu vorba, acum ma duc sa-mi verific diplomelele din servieta ca m-ai speriat matale cu articolul

(text scris de Mugur)

Era una dintre zilele acelea în care nu ai chef de nimic. Fiind totusi iarnă, nu m-am mirat că afară era o ninsoare de mai mare frumusetea, desi nu-mi plăcea deloc si mi-era si somn pe deasupra. M-am urcat în tramvai si mă gândeam cum de pot caii să doarmã în picioare, când…
- Luati loc, vă rog, a spus un tânăr amabil către un domn în vârstă.
- A, nu, multumesc mult, dar nu.
- Dar vă rog! a insistat bãiatul.
- Nu, chiar nu. Locurile din tramvaie sunt pentru doamne!
Tânărul s-a ridicat totusi în picioare, dar locul lui a fost ocupat repede de o “doamnă” care a început să mănânce seminte, scuipând gratios cojile în palmă, ca de îndată ce se înmulteau să le arunce discret pe jos. Foarte delicat, feminin si, mai ales, deosebit de elegant…
- Eu nu stau niciodată jos în tramvai, a început bătrânul, ceea ce s-a dovedit a fi o foarte importantă lectie de viată nu numai pentru tânărul care-i oferise scaunul, ci si pentru noi toti cei prezenti. De tânăr am făcut asa si uite-te la mine! s-a fălit el.
- Da, arătati foarte bine, într-adevăr.
- Sigur că arăt bine si sunt sănătos, că nu m-am ferit niciodată de miscare si de stat în picioare!
Tramvaiul s-a mai smucit putin, a mai stat câteva clipe si apoi a mai înaintat doi metri, “încurcat” de zăpada care nici măcar nu se asternuse.
- Stii dumneata ce făceam eu când eram tânăr? Mergeam dimineata la serviciu – că pe atunci trebuia să fii la 7 la slujbă, nu ca acum, ca boierii – si, nu stiu dacă stii (că nu erai pe vremea aia), a fost o iarnă în ’57 ceva de groază!
- Stiu de la părintii mei si de la bunici, a îngăimat tânărul.
- Ei si, cum îti spuneam eu dumitale, mergeam la serviciu. Si era o stradă aici, la Chibrit, care avea zăpada până sus. O dăduseră oamenii si făcuseră niste troiene înalte… Și mie îmi plăcea sã merg pe strada aia si să simt ozonul.
- …
La fel ca si bietul interlocutor, ne-am uitat uimiti si noi, călătorii participanti fără voie la discutie.
- Uite-asa se simtea ozonu’ când iesea din zăpadă! a arătat bătrânul, făcând gesturi largi cu bratele. Și făceam, dom’le, trei-patru ture pe strada aia, ca să mă ozonific. Și dup’aia mergeam la servici. Sănătate curată, nu alta!
Ne-am mai smucit vreo trei metri cu tramvaiul gândindu-ne cu totii cum o să stim să ne “ozonificăm” când om avea zăpadă destulă la dispozitie.
- Dar am mai văzut si altceva la viata mea. Ai fost vreodatã la Slănic Prahova?
- Nu, dar am văzut în zonă…
- Că acolo – i-a tăiat repede domnul cel în vârstă vorba – sunt mai multe! (“ca în orice alt loc”, m-am gândit). Sunt saline de sare (“de ce ar mai putea fi salinele?!”), e o grotă cu o mireasă (“biata de ea!”) si mai e si salina aia mare. Și acolo am văzut, dom’le, ceva care n-am înteles la început. Era un grup de nemti si unu’ mergea în zig-zag. Noi, ăstilantii, ne uitam ca la urs! Ăla nimic, în zig-zag, cum ti-am zis.
Ne uitam cu totii mirati sau doar cu urechile ciulite – care din ce pozitie era – si asteptam să vedem ce era cu “ăla”.
- Și era unu’ mai bătrân pe acolo si mi-a zis si mie. Se ozonifica, dom’le! Profita si mergea de două ori mai mult decât ăilaltii si se ozonifica!
- ?!…
- Da, se ozonifica, cum îti zic. Dup-aia m-am dus si eu acolo si asa era: se simtea ozonu’ cum iesea din sare. Că d’aia e si de tratament acolo. Pentru astmatici; stă ăia acolo si se tratează cu ozon.
- Se ozonifică, a îngăimat tânărul zâmbind.
- Păi da. M-am apropiat de perete si uite-asa iesea ozonu’ din sare, povestea el cu patos gesticulând sugestiv. Iar noi toti parcă si vedeam ozonul! Apoi a continuat:
- Că dacă stăteai prea aproape îti îngheta nasul si obrajii si asta nu era bine. Și de asta mergea neamtu’ ăla în zig-zag. Că nici prea mult ozon nu e bine…
Am rămas o clipă pe gânduri. Găsiserăm cu totii solutia pentru îngrosarea stratului de ozon, despre care auzim aproape zilnic că se subtiază din ce în ce mai mult: să dărâme, dom’le, plafoanele salinelor – neapărat alea de sare – si să dea drumu’ la ozon în aer. Să se ozonifice si el!
Tânărul trebuia să coboare; si-a luat la revedere de la domnul ce îi împărtăsise din experienta lui de viată cu atâta generozitate, când…
- Nu vă supărati pe mine. Am mai stat si eu de vorbă cu cineva. Dar să stiti, de obicei nu intru în vorbă cu oricine, că nu e frumos să sari asa pe om…
- Mi-a făcut plăcere, a spus tânărul. Eu cobor aici.
- … dar sigur nu v-am deranjat prea tare?
- Nu, nu, nu e nici o problemă! Sănătate!
- Multumesc, poate ne mai întâlnim!
- Da, da, sănătate multă, a mai reusit tânărul să spună în timp ce usile tramvaiului se închideau, prinzându-i geanta.
- Mai sunt si tineri de treabă, a mai spus bătrânul ca pentru sine, dar destul de tare încât să-l auzim cu totii.
Am coborât si eu. În cap îmi suna celebrul refren “Mai ahiii, mai ahooo, mai ahuuu, mai aha-ha!…” Să fi stiut si băietii de la Ozone toate astea poate că mai cântau si astăzi.

sau
CADOU DE 1 DECEMBRIE

(text scris de Mugur)
1 Decembrie. Dupã ce că tramvaiul a venit greu, dar cu stegulețele fluturând sărbătoresc la cozoroc, mai era și aglomerat. Nu ploua, dar nici nu era soare și o durere de cap mă făcea să mă gândesc că mai bine mi-ar fi stat pe terasa castelului personal, dând ordine grădinarului, în loc să merg la serviciu. Dar de unde castel? Tocmai când ajunsesem la plantatul tufelor de trandafiri galbeni, am fost brusc întrerupt din visare de o bătrână care a urcat cu greu, susținută de un bărbat ceva mai tânăr. Dupã câteva momente de odihnă, baba a început să răcnească, continuându-și evident o idee începută mai devreme, în stație.
- Asta e, măi! Nu s-a putut, nu s-a putut, ce să-i faci!
Toată lumea care dormita în tramvai a tresărit și s-a întors brusc către cei doi, crezând că s-a întâmplat ceva rău. Ne-am dat repede seama că baba era surdã și că de aceea vorbea atât de tare. Vecinul ei, vizibil jenat, a făcut o încercare:
- Zi mai încet, că aud!
Baba nimic. A continuat impasibilă:
- Că a venit la mine și io i-am zis că io mănânc dulce și ea sărat. Că io-s olteancă, și la oltence le place dulce. Știi cum s-a întors pe călcâie și-a plecat?
- …
- Păi, io ce sã-i fac? Am io pensioara mea, așa mică cum e, da’ mă chivernisesc cu ea. La cine nu-i convine, salutare, taică și noroc!
- Și a mai venit? o întrebã tovarășul de drum.
- Păi, nu-ți zisei că nu? Da’ mai bine-așa. Ce-mi trebuia mie?
Și-a legat basmaua sub bărbie cu un gest categoric.
- Nu știi ce-am mai muncit io la viața mea, la Cefereu? Ture de noapte, 24 de ore, ce crezi? Mă sculam la șase dimineața din turã și mergeam să dau la porci – că atuncea io creșteam porci -, că apă le dădea șefu’ ăla al meu… Ce om cumsecade!
Și continuă cu glas plângăreț, ștergându-și lacrima imaginară din colțul ochilor:
- A doua zi picam ruptă de oboseală, ce știe ea?
A urmat o pauză. Mă uit în spate să văd ce se întîmplase. Devenise interesant și nici nu mă mai durea capul. Cum să pierd așa ceva? Baba a început din nou, strigând ca mușcatã de șarpe:
- Ai văzut ce se întâmplă cu ăștia de acuma? Că io n-am televizor, da’ citesc ziarele și sunt pusã la punct. Și nu numa’ acilea, la noi! Și-n America! Păi, cum vine asta? Merge omu’ ca mine și ca dumneata la piață și-i înfige unu’ cuțitu’-n spate! Și furã și droguri! Am citit eu în jurnale!…
Vecinul dă din cap a pagubă, temându-se să intervinã, doar-doar s-o opri. Nici o șansă.
- Știi că mi-a murit un nepot? A băut ceva la bufetu’ ăla din Șaișpe Februarie și a murit, dom’le! S-a otrăvit cu mitilic! Două săptămâni, atâta a durat: una la spital și una acasă. Da’ n-a zăcut decât douãă zile. După aia a murit! Am trecut pe la bufet și de unde era în permanență cinzeci de oameni înăuntru – nu ezagerez -, acu’ dacă mai era trei-patru! A aflat! A aflat si nu se mai duce. Da’ ce crezi că e patronu’ de vinã? Cum o să fie patronu’ de vină? De vină-i ăia de-a făcut băutura! El săracu’ nu e vinovat!
- Vezi cã la prima cobori! a prins vecinul un moment bun.
- Ai?
- Trebuie să cobori! a repetat mai tare, aproape strigând.
Bătrîna nu a avut nici o reacție. După o clipã însă, a tresărit:
- Aoleo, io cobor la prima!
- Păi eu ce-ți zisei?
- Vezi cum am mai discutat și noi, a trecut timpu’ repede! Io cobor acilea, la Miciurin, să-l iau pe 41!
- Mergi sănătoasă! i-a urat vecinul, în asentimentul celorlalți călători părtași vrând-nevrând la discuție.
Bătrâna a coborât scările tramvaiului și brusc și-a amintit ceva important:
- Ai zis că treci pe la mine! Hai, vino într-o zi, să mai vorbim și noi.
Omul a dat din cap politicos sub privirile celor care vroiau sã urce în tramvai pe ușa blocată de babă. Ea aștepta încă nedumeritãă. Vãzând cã nu obține nici o promisiune fermă, a întrebat din nou, cu privrea umedã:
- Vii, ai?
- Da, bre, viu, da’ mai încolo!
Nu știu dacã a mai zis ceva. Lumea a urcat în tramvai, tramvaiul s-a smucit cu putere și am luat-o din loc. Insa primiserãm cu toții cadoul de 1 Decembrie.

(articolul urmator este scris de Mugur)

Poti avea tot felul de experiente atunci când mergi la cumpă­rături. Plăcute sau neplăcute, enervante sau amuzante, acestea sunt inevitabile, mai ales când între tine si obiectul de cumpărat intervine vânzătorul. Acest individ este o specie cu totul aparte, care nu se înscrie în nici o categorie cunoscutã. Cineva spunea cã populatia se împarte în oameni si soferi. Eu as mai adăuga si vânzătoarele. Ele nu trebuie deranjate, nu trebuie întrerupte când vorbesc cu casierita sau cu vreo colegă sau da­că, Doamne fereste, îsi beau cafeaua! si încă ceva: desi nu sunt neapărat adeptul bancurilor cu blonde, unele vânzătoare sunt “blonde”! De ce spun toate astea? Ca o introducere a unei întâmplări a cărei eroină principală este o vânzătoare.
Era duminică după-amiază si trebuia să fac câteva cum­părături fără întârziere. Am mers la unul dintre centrele comerciale ale Bucurestiului si am iesit mai repede decât intrasem. Cuvântul “aglomeratie” nu căpătase parcă un sens mai complet niciodată până atunci! După un sfert de oră de navigat printre oamenii care au, nu au ce cumpăra vin să se plimbe la Carrefour, am dat să intru în hypermarket. Stupoare: cozi imense de oameni si cărucioare se întindeau cât vedeai cu ochii! Am lăsat căruciorul si m-am întors pe călcâie; nu era de mine asa ceva! Mi-am zis că un supermarket de cartier îmi va rezolva toate problemele. si chiar asa a fost. În drum spre casã am intrat într-un magazin care avea de toate, m-am oprit în usã, am aruncat o privire si-am înteles situatia imediat: marfă era, cumpărătorii erau putini si aveam să scap de acolo în maximum 10 minute. Mă îndrept spre tejgheaua unde patru vânzătoare sporovăiau în gura mare:
- Haide, fată, că n-a fost chiar asa!
- Ba da, tu! Ce, îmi spui tu mie, care am văzut cu ochii mei?
- Vezi, fată, să nu te cred!
- Haide, tu, ce-s nebună?
Am ascultat această conversatie vioaie vreo două minute, după care am început să o fixez cu privirea pe una din “fete”. Era brunetă – vopsită cu numărul 1, cel mai negru negru cu putintă! -, avea ochii rimelati din greu, buzele rosii si fata galben-verzuie din cauza contrastului cu părul si a luminii albăstruie de neon care se revărsa din belsug peste noi. Efectul muncii ei se du­se­se de râpă: privirea, în loc să fie voalată si senzuală, era tâmpă de-a dreptul! Si, după cum aveam să aflu peste putin timp, nu doar încărcătura prea mare de rimel era de vină. M-a observat într-un sfârsit si s-a îndreptat usor către marginea galantarului:
- Doriti ceva?
- Da, as vrea mai multe lucruri, zic eu zâmbind si scotând lista din buzunar.
- Spuneti! spune ea plictisită.
- Vreau asa: cinci pungi cu pesmet, trei de gris, sase sticle de ulei…
- Uite, tu! îi întrerupe clipitul inteligent una dintre vânzătoa­re, întinzându-i sub nas o fotografie care dovedea că într-adevăr “asa fusese”.
- Bine, fată, te cred! îi răspunde alintat cea care mă servea. Si apoi spre mine:
- Ce ziceati că vreti?
- Vreau asa: cinci pungi cu pesmet… si fac o pauză.
- Ziceti tot, să nu fac mai multe drumuri! îmi zice ea cu superioritate.
Mă uit la “drumul” pe care îl avea de făcut: se întorcea de la tejghea către rafturile din spate si întindea mâna. În fine…
- Cinci pesmet, trei gris, sase…
- Stati mai încet, că nu tin minte! îmi retează ea sirul.
Îi spun pe îndelete ce doresc, îmi face un bon de mână, stă putin în cumpănă, clipeste repede cu genele îngrosate de rimel si recunoaste cu sinceritate:
- Nu stiu cât face în total. Mergeti la casa 2!
Mă duc la casă si acolo – altă dandana: o doamnă în vârstă cere printre altele si un pachet de gumă de mestecat din raftul aflat lângă masina de marcat. Femeia de la casă, o altă fiintă superioară si plictisită, îi spune să se servească singură, raftul aflându-se – în mod ciudat – de cealaltă parte a geamului care o despărtea de vulg, adică spre noi, cumpărătorii. Geamul – plin de afise si reclămute, o împiedica pe doamna cu pricina să citească ceva pe buzele casieritei, iar gălăgia din magazin – asigurată cu succes de către cele câteva vânzătoare ciri­pi­toare – era maximã. O tânără care s-a vrut amabilă i-a spus doamnei în vârstă:
- Luati, doamnă, de aici!
Bătrâna, oricum derutată si neîntelegând de nici un fel interventia tinerei, s-a uitat cu dusmănie si i-a aruncat peste umăr:
- Da’ grăbiti mai sunteti, tineretul din ziua de azi!
Fata s-a uitat uimitã, nestiind ce să creadă. A fost lãmurită repede de un domn aflat în spatele ei:
- Dacă vreti să fiti drăgută… Vedeti ce se întâmplă?
Într-adevăr, stiam si eu că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, dar chiar asa? Mi-am plătit cumpărăturile – aflând evident si cât era totalul – m-am îndreptat către raionul unde aveam treabă si am asteptat plin de sperantă ca una dintre cele patru vânzătoare să mă observe. Ele discutau. După un timp, cea care îmi făcuse bonul s-a îndreptat plictisită către mine si a întrebat absentă:
- Doriti ceva? După care, văzându-mi ochii mari si plini de nedumerire, a spus amuzată:
- A, dumneavoastră erati!
- …
Mi-a însirat produsele pe tejghea si, după ce le-a studiat atent, mi-a spus într-un gest de mare mărinimie:
- Haideti, că vi le pun si în pungi. Da’ le pun în mai multe, că altfel se rupe!
- Multumesc, spun eu în timp ce mă gândeam că oricum tot ce luasem nu ar fi încăput într-o singură pungă.
Îmi întinde pungile, clipeste din gene si se întoarce pe călcâie, continuând discutia cu “fetele”.
Apuc plasele si, când să ajung la usă, mă înfioară un gând: “Sarea! Am uitat de sare!”. Stau putin în cumpănă: să mă întorc să iau si sare, să mă opresc la un alt magazin… Dar cum era duminică si nu aveam sanse să mai găsesc ceva deschis la ora aceea, m-am hotărât să fac din nou traseul de cos­mar. Mã duc spre acelasi raion, îi zâmbesc “fetei” mele, care se uită la mine din prima si încerc să fac o glumã:
- M-am întors! Am uitat să iau sare. Vreau si două pachete de sare ultrafină!
“Fata” se uită la mine tâmp, clipeste iarăsi des din genele grele si mă întreabă cu candoare:
- De unde v-ati întors?
În acea clipă totul s-a năruit: plasa în care aveam îndesate sticlele de ulei s-a rupt, sticlele de ulei s-au revărsat zglobii prin magazin, doamna cea în vârstă s-a uitat urât la mine (si parcă am auzit-o: “tineretul din ziua de azi, mai sunt si blegi!) si vânzătoarea s-a aplecat delicat peste galantar urmărind oarecum interesată una dintre sticle care se îndrepta spre raionul de dulciuri. Mi-am adunat tacticos sticlele si am plecat resemnat. Fără sare, dar cu convingerea că fata cea brunetă era “blondă”. Complet si fără scăpare!

(pentru ca am vazut ca una lume e confuzata, precizez inca o data: pe blogul meu sunt gazduite si articolele altor oameni. Pe aceste articole le gasiti in categoria “special guests“. Mugur este unul din ’oaspetii speciali’ si scrie deja cu regularitate aici, asa ca el mai are parte si de o categorie dedicata lui. Articolul urmator e scris de Mugur.) 

Vizavi de cimitir este o mică prăvălie. De fapt, o încăpere din placaje si carton bitumat, cu o fereastră care dă în stradă. Oblonul care o închide, cu balamale în partea de jos, serveste si ca tarabă. Acolo, femeia respectivã îsi însirã marfa: lumânări albe, galbene, maronii, candele, răsină învelită în ziar pe post de tămâie, imortele si flori ofilite. Mai mereu pe tarabă se află si o pisică neagră, cu o privire rea si galbenă.
Aproape cu teamă încerc să zăresc ceva în întunericul prăvăliei si descopăr că la un metru distantă este o usă care dă spre bucătăria femeii. Îmi promit pentru a mia oară că nu mai cumpăr lumânări de acolo. Sunt scumpe si ceara e atât de murdară, încât nu pot scăpa de bănuiala că sunt fãcute chiar acolo, în bucătăria unde în permanentă fierbe ceva, din lumânări procurate chiar de peste drum, din cimitir.
Se aude ceva miscare, asa cã-mi dreg glasul ca să atrag atentia.
Din penumbră îsi face aparitia „patroana“, îmbrăcată cu un capot rufos peste care este tras un sort nu tocmai impecabil. Buline si floricele. Îsi sterge nasul cu dosul mâinii, îsi sterge apoi mâinile de sort si, vizibil deranjată, se îndreaptă spre ferestruica unde astept.
- Dă-te dreacu’! zice ea în loc de „bună ziua“. Mă lămuresc repede cã nu pe mine m-a drăcuit, ci pe mâta cea neagră, căreia îi trage si o palmă peste urechi.
- Doriti ceva? mã întreabă trăgându-si nasul.
„Nu, îmi vine să răspund. Am vrut doar să te întreb ce mai gătesti!“ Dar îmi revin repede si-i spun zâmbind:
- Da, niste lumânãri. („Evident cã lumânări, ce altceva?“ mă gândesc.)
Este clar supărată. De obicei îmi vorbeste cu „mamă“: „Ce să-ti dau, mamă? Zece lumînări face cinspe mii, mamă“. De data asta nu. Mã gândesc cu ce am gresit, dar taina mi se dezvăluie: femeia e foc făcută pe „una“ si comentează vizita „ăleia“ cu cineva care nu se vede, nu-i răspunde, dar care se aude amestecând în oale.
- A dreacu’, auzi, sã-mi spună mie, dreacu’, ce-i aia să muncesti! Păi dacă nici io nu stiu ce-i aia, cine dreacu’ să stie?
Si, cu un gest teatral, îsi sterge cu dosul mâinii sudoarea imaginară de pe frunte si îsi aranjeazã basmaua înfloratã.
- Auzi, să vie dreacu’ ea la mine si să-mi zicã dreacu’ ce mi-a zis!… Păi să nu mă facã dreacu’ ea pă mine a dreacului, că-i zic si io dreacu’ vreo douã, să mă tie minte, dreacu’!…
Cu privirea în jos, stăpânindu-mi cu greu zâmbetul, îmi aleg cele mai drepte lumânări din cele albe. „Măcar astea nu sunt refolosite!“ mã consolez.
- Tămâie nu iei? mă întreabă tăios.
Dau din cap cã nu, amintindu-mi că ultima oară „tămâia“ învelită într-o bucãtică de ziar murdar scosese un fum negru si des. Nu era de mirare: era doar o bucată de scoartă de brad, mânjită de răsină.
- Să fi venit dreacu‘ sor-sa, că aia da, stie dreacu’ ce-i aia. Da’ ea? A dreacului!…
Apoi către mine:
- Sapte mii!
N-am sapte mii mãrunt, si decât s-o aud că n-are rest si să-i las trei mii degeaba, mai bine iau si douã pachetele de scoartă de brad mânjită cu răsinã.
- Vezi? E bună si tămâia. Calitate, ce dreacu’!
Mă îndepărtez si mă gândesc că ar fi fost minunat să am cu mine un reportofon ca să înregistrez întreaga tărăsenia. Merg mai departe si-mi imaginez chiar si cum as fi provocat-o cu întrebări, ca să adun cât mai mult material. Dar mă linistesc repede si-mi dau seama că dacă, ferească Dumnezeu, s-ar certa cu mine, nu cred că i-as putea face fată. Însã dreacu’ stie?

(Dupa cum poate ati inteles deja, pe avizier sunt afisate si mesajele altor oameni; astazi- mesajul Florentinei catre primarul sectorului 3 :))

Draga Irina,

Eu sunt prea lenesa sa-mi fac un blog. Ma tem ca ajung sa-mi stabilesc singura deadlineuri de postare si ce incepe ca “fun” devine un “job”.  Asa ca, te rog, sa-mi permiti a posta pe blogul tau cateva randuri despre/catre  primarul sectorului 3. (Stiu, tu stai in alt sector! Ma bazez pe faptul ca primarul tau – care iti citeste in mod regulat blogul- va vedea mesajul catre primarul meu. Si uite asa, la o intalnire primareasca (imi imaginez ca se intersecteaza si ei la un moment dat) ii transmite un rezumat al mesajului.

Iata despre ce este vorba:

Eu primesc in mod constant scrisori de la primar. Domnul Negoita scrie foarte frumos. Imi place, pe bune. Scrisori scurte, concise. Raspunde la intrebarile de baza: cine sunt, ce vreau, ce fac, de ce. Cand am citi prima lui scirsoare am crezut ca e un accident. Domnul primar imi explica de ce e important sa platesc la timp taxele locale (aceleasi argumente pe care eu mi le repet continuu pentru a nu-mi lasa spiritul civic si sentimentul solidaritatii sa se atrofieze). Imi spunea si ce vrea sa faca cu banii. Simplu, coerent, la obiect.
Nu poate fi atat de frumos! E de la primarie! Asa ca am pus scrisoarea intr-un sertar si am uitat de ea. Si mi-am platit taxele la sfarsitul anului. Acesta este singurul compromis pe care l-am putut face intre chestia aia cu civic si solidaritate, pe de o parte, si ideea care ma bantuie ca din banii mei isi fac demnitarii vacantele in strainatate sau ce or mai face ei cu banii, pe de alta parte.

A mai trecut un an. Am mai primit o scrisoare. De data aceasta scria nu numai ce vrea sa faca cu banii, dar si ce a facut. Domnule, primarul asta e imposibil! Si mi-am amintit de cealalta scrisoare. Gata, te prind: ia sa vad ai facut ce-ai zis? Compararea scrisorilor m-a pus pe ganduri. Nu l-am prins. Nu facuse tot, dar era rezonabil. In plus chiar vazusem ceea ce facuse. Adica existau, puteai sa pui mana pe ele. Ce fac acum? Platesc taxele in timpul anului? Sa ma incred? Sa ma dau pe mana lui? Voi mai putea face fata inca unei deceptii? Mi-e teama ca as putea pleca din tara! Daca si asta ma inseala, eu ma car in lumea larga!

Si am petrecut asa cateva luni bune. Uneori ma simteam vinovata si ziceam: saptamana asta ma duc sa platesc taxele! Dar ma uitam la televizor si vocea care spunea “nu fi fraiera!” se auzea mai tare. (in paranteza fie spus, dupa ce urmaresc stirile, imi vine sa initez o miscare de protest – “greva taxelor”). In concluzie nu am platit taxele in cursul anului, dar eram din ce in ce mai determinata sa o fac.

Si intr-o zi au inceput diverse activitati “primaresti” pe strada mea. Au inceput bine: demolarea garajelor si construirea unor locuri de parcare. Eu nu am masina, asa ca m-a interesat mai ales aspectul estetic si principiul dreptatii sociale (adica au dat jos 2 garaje urate si au construit 3 locuri de parcare). Au continuat cu bordurile. Nu e rau, dar nu e nici bine. Am citi despre afaceri cu borduri si am asa, nu stiu cum sa zic, senzatia ca “nu e totul chiar la locul lui”. Dar, in fine, arata bine. Apoi au asfaltat strada. Si aici a inceput sa creasca iar samburele indoielii: pai, cum? Iar? Adica de ce in fiecare an? Abia ce marcasera strada cu linie pe mijloc si trecere de pietoni (cand o vazusem si pe asta era sa ma duc direct la trezorerie!). Si nu au trecut nici trei luni de la vopsire si asfaltam iar? Asta, mie nu-mi place domnule primar! Asa ca iata ce am sa va spun:
Stiu ca ati facut mai multe lucruri bune in sectorul 3 decat orice primar. Stiu ca ati facut ce ati promis. Stiu ca munciti mult si asta se vede in strada.
Dar…
Mi-e frica! Sunt “amanuntele” cele care ma obliga sa mai astept: asfaltarea inutila, muncitorii prea multi si termenele lungi, lipsa de coordonare. Detalii, stiu! Dar mie mi se pare ca aceste detalii costa. Si, nu stiu de ce, mi se pare ca ar fi platite din banii mei.
Mi-e frica! As putea sa deschid intr-o zi ziarul si sa citesc ca ati facut parcuri minunate pentru copii, dar si un cartier de vile pentru prieteni. Sau sa aflu ca firma care face parcuri e a unui amic, ce va rasplateste cu palinca si caltabosi!
Deci, va spun deschis: eu mai astept! Voi plati taxele la sfarsitul anului si de la anu’ voi arata mai multa intelegere pentru dvs. Intre timp: nu arunc gunoi pe jos, caut depozitul la care sa-mi arunc monitorul stricat, nu-mi iau masina, nu stric bancile.
Vroiam sa spun si ca reciclez hartia. Dar tocmai mi-am dat seama ca am o chestie cu reciclatul care ar putea sa ve intereseze: daca puneti pe strada containere de reciclat gunoi, in ziua aia eu platesc taxele! Si nu-mi mai recilez frica! Nu poate sa fie chiar atat de rau, uite reciclam peturi!

Toate cele bune,
Florentina

P.S.
Multumesc anticipat Irinei!

P.P. S. Cu uitatul la televizor si cititul ziarelor nu stiu cum sa fac. Astept sugestiile domnului primar, caci presimt ca acolo este izvorul fricii. Nu ca se spune, sau se scrie, ci ca exista toate cele despre care se spune si se scrie.

(dragii mei, ANCA a lasat acest text ca si comentariu la unul din posturile mele vechi din seria ratb-ului. imi amintesc ca situatia povestita de ea era des intalnita- adica pe vremea cand pensionarii aveau reducere 50% la abonament, am prins si eu conversatii similare. asa ca am adus comentariul ei  ‘in fatza’,  fara sa-i cer permisiunea. presupun ca nu se supara :). )

Dimineatza, noiembrie, frig, burnitza, intuneric… tot tacamu’ In tramvai spre Unirii.
Io, in picioare, aproape de usa. Scaunele erau prea reci in tot acest context…
Statie… Urca… surpriza, pentru ora aceea (7.15), CONTROLORII!
Langa mine, pe scaun o babutza mica, uscata, zgribulita si trista, aproape de 80 de ani. Fusese o femeie frumoasa la viata ei! Frumoasa si acum!
Se apropie controlorii:
- Buna dimineata! (mamaaaa! asta saluta!), catre mine, cu ochii in alta parte si cu legitimatia sub nasul meu.
- Biletul sau abonamentul la control.
Il scot, i-l arat, e ok.
Se repeta treaba si la babutza.
Ea scotoceste cu mainile tremurande de frig prin poseta ei roasa pe la colturi, printre batiste, hartii, elastice si papiote, si gaseste abonamentul.
- Uitati aici.
Controlorul, patruns de profesia lui, se uita indelung la abonament…
- Mda… Cu reducere pt pensionari, spune patruns, numai de el stie ce…
Si continua:
- Talonul de pensie, va rog.
- Talonul? intreaba babutza
- Da! Talonul!
- Pai nu-l am mama la mine, ca nu umblu cu el dupa mine…
- Aha… Pai… si de unde stiu eu ca sunteti pensionara?
PAUZA! Raman tampita! Cred ca nu am auzit bine!
Babutza ramasa cu ochii cascati si, firesc, fara replica.
Ma dezmeticesc, si spun:
- Asa e! Sa nu o credeti! E colega cu mine la facultate! Anul II!
Continuarea… nu mai conteaza.
Cert e ca babutza a scapat, iar eu m-am ales cu o privire de te-ar putea imbolnavi de vanatai!