Category Archive for ‘special guests’ at femeia simplă

Dragilor, iata in continuare un text al lui Mugur. Noroc cu el, ca altfel imi ramanea categoria ’special guests’ cu un singur post :)

Doliu cu… bucurie

De multe ori, călătoriile cu tramvaiul sunt plicticoase şi parcă prea lungi, asezonate din plin cu zgomot de fiare care astupă orice tentativă de a avea o conversaţie care să nu fie auzită de cei din jur. Nu însă pentru toată lumea, după cum aveam să aflu în acea dimineață de primăvară.
Mă bucuram de soarele de afară și de corcodușii plini de floare, când aud în spatele meu o întrebare mieroasă:
- Știți cumva vreun notar prin apropiere?
Nu fusesem eu întrebat, dar cum trei personae săriseră deja să răspundă, mi-am dat seama că ceva nu este tocmai în regulă. Așa că m-am întors ușor pentru a vedea totul cum trebuie. Într-adevăr, doamna care întrebase părea coborâtă dintr-un film de epocă. Rochia lungă, din voal negru, avea poalele franjurate artistic, pelerina de pe umeri era brodată cu mărgele negre, iar pălăria cu voaletă era o adevărată operă de artă, cum numai nunta Camillei cu prințul Charles am mai putut vedea. Pene negre fluturau ușor la fiecare hurducătură a tramvaiului, iar șiragurile de mărgele lungi se balansau pe bustul generos al doamnei, în timp ce mânuțele înmănușate în dantelă neagră și cu degetele acoperite de inele cu pietre multicolore încercau în zadar să își susțină în același timp proprietara și poșeta-plic, tocmai bună pentru o premieră la Operă. Arăta ca o pasăre mare și neagră.
- Da, la Piața Amzei, răspunde o bătrânică, evident prost informată.
- Nu mai e la Amzei, doamnă, zice un domn cu pălărie. Acu’ e o cârciumă acolo.
- Da, da!, se bagă un altul în vorbă. Că și au am fost acolo și când am intrat cu actele în mână m-a întrebat un vlăjgan dacă vreau o masă de două sau de patru persoane! Văzusem eu că era cam liber și cam curat acolo.
- Mandarin îi zice!, se trezește o doamnă de pe scaunul din apropiere, care desfăcea cuvinte încrucișate cu ochelarii pe vârful nasului.
- Mazadran, doamnă!, spune primul domn, evident deranjat de această a intervenție, total pe alături.
- Mazagran, zice scurt doamna în doliu. E un restaurant foarte nou și foarte chic, adăugă ea cu accent franțuzesc, clipind des din genele încărcate de rimel și țuguind buzele roșii. Ma-za-gran.
- Ce nume mai e și ăsta?, se miră băbuța. Însă nimeni nu a mai băgat-o în seamă.
- Dar, totuși, unde găsesc un notar?, a întrebat din nou doamna în negru. Căci am niște afaceri de rezolvat și nu le pot amâna.
- Da, chiar așa, zice primul domn. Noi stăm de vorbă despre Mazargan și cucoanei îi trebuie notar.
“Mazagran, nu Mazargan, îmi venea să zic, dar nu aș fi vrut cu nici un chip să întrerup un dialog atât de interesant.
- E o notară ici-șa, la 7 noemvrie. Chiar în ștație are ghereta!, zice o țigancă cu o paporniță de flori, care se îndrepta către locul unde își vindea florile și, evident, știa bine zona.
- Birou, nu gheretă. Bine că n-ai zis tarabă!, zice indignat cel de-al doilea bătrânel.
- Lasă, bre, zice cu obidă țiganca, că matale n-ai știut nici atât. Etete! Vrea omu’ să ajute și uite ce primește în schimb! Bine că sunteți voi deștepți!
- Ia mai taci, că te dau jos din tramvai, zice primul domn.
- Ete scârț, io aici cobor oricum. Nu tre’ să mă dai matale jos. Ete cum cobor!, mai adăugă ea, pășind demonstrativ pe treptele tramvaiului. ‘ra-ți ai dracu’ dă boșorogi proști, vă caută moartea p-acasă și voi…, s-a mai auzit ea bodogănind de pe refugiu, cu papornița între picioare, înnodându-și cu sârg basmaua.
- Ce obraznică!, zice domnul.
- Da, că așa sunt ăștia, se mai băgă cineva în vorbă.
- Domnilor, domnilor, dar cum rămâne cu problema mea nerezolvată?, i-a întrerupt agitată doamna.
“Bine că n-a zis onoare nereperată!”, îmi spun eu în gând.
- A, da, se dumirește domnul cel în vârstă. La prima coborâți. La Domenii. Tranversați pe partea cealantă și se vede firma, pe o casă cu petunii la geamuri.
- Mersi, zice doamna, dându-și afectată ochii peste cap.
- Un necaz, fără îndoială, mai adaugă domnul, încercând să privească plin de compasiune toaleta de doliu a cucoanei.
La care doamna slobozește un râs cristalin, foindu-și penele de la pălărie:
- A, nu! Nu e necaz, e bucurie! E drept că mi-a murit o mătușă, dar este vorba despre o moștenire! Am de primit o moștenire!
Cu toții au rămas cu gurile căscate. Doar băbuța s-a dezmeticit și a spus mai mult pentru ea:
- Ia te uită, nici n-a pus bine mâna pe moștenire și iete-te ce s-a mai împopoțonat!
“Singura remarcă de bun simț a momentului”, mi-am zis, râzând în barbă.

Am gasit urmatorul text scris ca si comentariu la un post de-al meu mai vechi. Pentru ca ar fi pacat de el sa ramana doar comentariu, iata-l in continuare, aproape integral. Sper ca autorul sa fie ok cu schimbarea de pozitie suferita de vorbele sale :)

Pentru ca sunt un gay mai …”putin tanar” (imi place eufemismul acesta) decat voi :)) si pentru ca aici a venit vorba si de orientare sexuala si de schizofrenie, as vrea sa va povestesc ceva adevarat si hazliu (din pacate) din viata mea. As zice tragi-comic:)

In “iepoca de aur”, evident ca toti psihiatrii (din Romania) spuneau ca homosexualitatea e o boala. De fapt nu chiar toti, mai erau unii si bine informati, dintre care insa unii erau oamenii politiei si securitatii. Nu am povestit niciodata adevarul despre acel timp; daca as face-o multi psihiatri care inca lucreaza ar baga-o pe maneca:). Oricum, m-am prezentat la un psihiatru in Bucuresti, dupa ce am terminat facultatea (nu dau acum numele) sa-i spun ca vreau sa ma “vindec” si sa alerg dupa femei, ca nu mai vreau sa fiu batut si umilit. A inceput prin a-mi da un tratament cu testosteron care ma facea sa gafai ca o catea in calduri pana si in metrouri, si sa ma frec pana si de “militienii” tineri:)…si am mai incasat cate una de la diversi.

Dar mi-a spus si ca trebuie si sa-mi dea o luna de concediu “medical”(tocmai intrasem in serviciu, dupa facultate) ca sa rezolvam problema. Pentru a fi legal, trebuia sa gaseasca si un diagnostic ca sa ma interneze trei zile (de atat avea nevoie ca sa-mi dea un concediu de o luna) asa ca va trebui sa accept sa stau in “salonul lui” printre tot felul de bolnavi mintali, inclusiv schizofreni.

Am acceptat si, infricosat de tot am adormit in prima noapte cam cu greu. La ora 1 noaptea, baiatul de langa mine , un schizofren de 19 ani care isi ura mama de moarte (specialitatea lor), m-a trezit cu un pocnet ingrozitor; am sarit ca ars. Isi luase scandurile de la pat (nenorocitul de salon avea paturi cu scanduri sub saltea!) si le trasnea de patul lui! Din fericire nu mi-a facut nimic! Ar fi mult de scris si de ras in legatura cu cele trei nopti, dar esentialul ce l-am invatat acolo a fost ca oricat de grava era boala fiecaruia, toti gemeau jalnic si rasuflau greu pana la ora 4:30 cand plecau medicii si asistentele din schimbul unu,(venind numai surori medicale in chimbul doi, ele nu prea calcau prin salon cu zilele) dupa care rasuflau usurati, normal, si “nebunii” incepeau sa joace sah si mai ales…table pana noaptea tarziu. De atunci stiu ca in toate “bolile mintale” exista si o buna doza de teatru.

Dupa cele trei zile si nopti de groaza, in sfarsit Marele Doctor (trecea drept o somitate in Bucuresti) si-a dezvaluit planul lui maretz si stiintific de transformare radicala a mea intr-un heterosexual focos sadea: sa o determine pe una din asistentele lui sa se culce cu mine!
Am ramas ca trasnit, pentru ca la asta nu ma gandisem, dar parca mi-a dat in cap cu propunerea asta, pentru ca biata fata mai era si lalaie, murdara tot timpul si ii mai si curgea tot timpul nasul…biata de ea! (fiind homosexual, s-ar putea sa mai si exagerez cate putin pe ici - pe colo; nu toti putem fi total neutri in aceasta privinta:)

Toata problema era acum in curtea mea: doctorul mi-a tinut o predica si m-a trimis acasa, in speranta ca nu voi fi chiar atat de greu de cap incat sa nu inteleg ca efortul fetei trebuia platit si inca bine, fiind un exercitiu medico-stiintifico-blablabla “la cerere”.

Dar el nu a inteles deloc sticlirea de bucurie din ochii mei care a aparut cand mi-am dat seama ca se intrevede scaparea de un asemena chin: o sa fac pe tampitul ca altfel …ma f..e biata urata! Credeam ca-mi va da din nou pastile si injectii; puteam inghiti pastilele oricat de amare ar fi fost, dar ceea ce-mi cerea el era mai rau decat cele mai amare dintre ele!
Evident, as fi platit oricat sa nu ma culc cu ea, nu invers!

Si asa au mai trecut cateva zile pana cand am primit telefonul fatidic de la fata: ca nu vrea sa se culce cu mine, pt ca are iubit! Desi intuiam ca s-a ales praful de tot tratamentul meu de heteeerrosexualizareeeee…., totusi am respirat usurat si mi-am continuat luna de “tratament” pe ici pe colo, si anume pe unde puteam gasi baieti draguti si bine dotati, chiar daca unii ma amenintau mereu ca ma parasc la politie. Unul dintre baieti, de o frumusetze de inger, poate ca vea 18 ani, poate ca nu…m-a amenintat odata serios intr-un cinematograf: ori imi sugi pula acum, si de azi incolo in fiecare zi, ori te torn la politie ca esti “din aia”…Mi-a fost frica si de una si de alta, asa ca am ratat ocazia!!! Dar mai tarziu cand am auzit care era idealul baietilor romani de atunci(”ori ma fac securist, ori fug in America”)am inteles in sfarsit validitatea dihotomiei adanci “ori Dumnezeu-ori Satana”, atat de raspandita in spatiul mioritic.

Nu am amintit diagnosticul -stabilit de comun acord cu medicul-: “syndrom dyscordant”. Cu ygrec. Eu as fi pus si cate 2 puncte pe fiecare ygrec, ca fetele tampite in jurnalele lor despre iubirea lor pentru Wally, Giony, sau Tony. L-am acceptat pentru aerul sau realist, pentru ca evident ca exista o mare discordantza intre ce voia societatea de la mine si ce aveam de oferit eu societatii:)))). Toti medicii cu care am avut de-a face erau grozavi la diagnostice, vorba unui baiat venit si el la tratament care tzipa pe hol: “mai baieti, nu va mai f..;.in c.. ca asta va face rau la diagnooostic!” Un alt diagnostic la moda era “tendinte Homosexuale”, scris total indescifrabil si cu un H cu niste bucle inventate care acopereau tot scrisul si faceau imposibila orice incercare de a citi cuvintele respective.

Oricum, imi intrase in cap ca e adevarat ce spun doctorii, ca sunt bolnav “mintal”, asa ca am urmarit foarte atent reactia colegilor mei dupa ce m-am intors din tratament la serviciu. Ma gandeam eu: daca sunt bolnav mintal, primii care isi vor da seama de asta vor fi cei care lucreaza cu mine!

A trebuit sa inventez pentru ei o alta poveste, asa ca m-am inspirat din boala de inima a mamei mele. Am gasit o reteta a ei pe care scria “Tahicardie” (boala de inima, cand bate inima prea repede) si am inventat o noua boala: “Tahicardie pe baza Nervoasa!” (Va jur ca totul e adevarat, nu inventez nimic acum! Pe astea le-am inventat atunci!) Trebuia sa explic de ce aveam concediul medical dat de la Neurologie-Psihiatrie si nu din alta parte si am socotit ca o boala cu un nume serios ca acesta, dar fara aluzie la nici o forma de nebunie, va tzine!

Nici acum nu ma pot stapani sa nu rad cand imi amintesc de fatza mea de mironositza cand am aparut la centrul de cercetari unde lucram:), si cum le-am spus cu pasiune despre boala mea. Toata lumea murea de curiozitate, evident, pentru ca poporul roman cum stim e curios, dar intrucatva discret (cine o crede si pe asta e mare:) Toate cucoanele m-au compatimit si eram fericit ca “ma cred”, pana cand colegul meu mai tanar si foarte chiulangiu Doru m-a luat deoparte si mi-a soptit: “Cu mine te rog sa lasi gargara! Spune exact ce spaga ai dat si care e doctorul ala, ca vreau si eu sa merg cu gagica o luna la munte!!!”

Am izbucnit atunci intr-o veselie fara leac, intr-un hohot de ras care nu se mai termina, pentru ca atunci am inteles eu pentru prima oara in viata ca desi sunt homosexual, totusi nu sunt “bolnav mintal”.

Ce sarbatorire a urmat, nu pot sa spun! M-au insotit baietii de la veceul din Piata natiunii, la veceul de la Inter si chiar pana la veceul din piata Romana!

Si atunci mi-am adus aminte ca fiecare om traieste in lumea lui: biata mama cand voia sa ma trimita undeva, imi dadea directiile incepand cu Biserica Sfanta Vineri, continuand cu Biserica Coltea si Stavropoleos, apoi unchiul meu Dorel, un betiv cu faima, imi dadea directii folosindu-se de restaurantul de la Inter, apoi “Pescarul” apoi de la “Ambasador”, iar eu am strabatut tot acel drum de la biserici la restaurante si veceuri pentru a ajunge in sfarsit in culmera fericirii acasa, topaind si jucand, strigand: Eu sunt homosexual dar nu sunt bolnav mintallll!!!
Am dovada!!!!!

(Anton-Stefan)