femeia simplă

Ceream cu ceva vreme in urma informatii despre magazine (din Bucuresti) in care gasesti jocuri care sa prespuna bricolaj / handcraft, pentru copii. Maria a fost prima care mi-a recomandat Casa Retro, aflata in zona Ptei Victoriei, intrarea geneva nr 8. Am ajuns acolo ieri si am cumparat urmatoarele: un avion de asamblat, din carton; alt avion, de asamblat si colorat (culorile si pensula incluse), tot din carton; niste gize, de facut (din… nu stiu ce; niste puf); un fluturas si o floare, tot de facut (din pinza); niste ingerasi (oficial decoratiuni de pom) (tre sa vopesti in argintiu niste ghivecele mici, de teracota, si apoi sa pui niste fundite); sabloane pentru desenat animale diverse; hirtie de origami + niste modele (pe care ma indoiesc ca le vom putea copia); creta pentru asfalt; si inca …ceva pentru pictat modele diverse. In total, pe toate astea (si probabil ca am uitat 1-2 produse) am dat 44 lei. Peste 2 saptamini mi s-a spus ca voi gasi si argila si alte materiale pentru modelaj. Iar de marti ati putea gasi jobene(uri?), din carton (de jobene intreba altcineva; cind am auzit insa, m-am gindit ca si lui Calin i-ar placea unul).

Se mai gasesc acolo jocuri ´inteligente´ pentru diferite virste, jucarii din lemn, culori (de multe feluri) si materie prima diversa pentru facut felicitari sau animalute. sau orice altceva. Magazinasul e ingesuit si plin de lume… dar vestea buna (pe care n-am auzit-o de la sursa, ci de la o colega care a ramas in magazin inca putin dupa plecarea mea) e urmatoarea: magazinul se va muta intr-un sediu mai mare cu program la fel (acum e deschis doar dupa ora 17 si nu in toate zilele) SI, dupa mutare, vor fi organizate cursuri de bricolaj pentru copii si parinti. Noutatile vor fi anuntate pe siteul Casa Retro. Asadar, cei care nu aveti copii si vreti la cursuri, vedeti cum va puneti bine cu vreun copil din vecini, pina atunci.

[acesta NU este un post platit, ci un post scris din proprie initiativa, ... intrucit nu m-am saturat de anumite activitati din copilarie si ma bucur acum ca exista posibilitatea sa le reiau]

Hai sa va fac martorii unei dileme pe care o port cu mine de vreo doua luni.

Stiti ca am un baiat care are pagina lui aici, pe avizier. I-am inceput pagina la ceva timp dupa ce mi-am facut blogul, si anume intr-o zi in care cineva mi-a amintit niste vorbe ale lui calin, pe care eu le uitasem. Am zis atunci sa-mi fac un loc unde sa pot inregistra ce zice el, si unde prietenii mei si ai lui sa poata la randu-le consemna vorbe pe care eu le treceam cu vederea. Initial pagina era parolata. O parolasem pentru ca in ea era vorba de altcineva, nu de mine.Si n-aveam acordul ‘autorului’ pentru a-i publica vorbele… iar de cerut acordul nu se punea problema (adica puteam sa-l intreb pe calin daca vrea sa-i postez cuvintele pe net, dar cata vreme calin nu intelegea ce-l intreb, ce relevanta ar fi avut raspunsul?).

La inceput am dat linkul si parola doar celor care-l cunosteau personal pe Calin. Apoi am ajuns sa le dau si altora, care erau prieteni doar de-ai mei.
Si mai apoi m-am gandit ca vorbele erau la urma urmei destul de publice; Calin este mult mai sociabil decat mine si nu pare a avea probleme in a vorbi cu strainii (ba chiar dimpotriva, pare dornic de a spune oricui tot ce stie). Plus ca exista cineva care ma tot batea la cap ca nu poate vedea pagina desi tasta parola… asa ca am lasat pagina publica. I-am spus lui Calin cum m-am priceput mai bine (a parut ok cu gandul), apoi am ajuns chiar sa-l pomenesc in articole (nu fac asta cu prietenii/rudele mele, decat daca am acordul explicit). Odata a fost chiar foarte mandru cand a auzit ca povestea lui a aparut intr-un ziar (iar atunci cand l-am intrebat daca i-a placut ce-am scris, mi-a raspuns: Da, imi place. E adevarat ce-ai scris.)

Pana intr-o zi. Cand am postat primele litere scrise de Calin si (ca de obicei) i-am aratat si lui articolul. Si …surpriza… am avut senzatia ca-i nemultumit:
- nu-ti place ca am pus pe internet ce-ai scris tu?
- nu
- pai de ce?
- era un cadou pentru buni
- si nu trebuia sa-l arat tuturor?
- nu. Ca era al lui buni.
- lui buni i-a ramas cadoul, ca hartia e in continuare la ea. Dar acum avem si poza hartiei pe care pot s-o vada si alti oameni.

Pana la urma a parut ca-i impacat cu gandul… dar am ramas cu senzatia c-am influentat consimtamantul… si mi-am adus aminte de retinerile pe care le-am avut initial.

Si, de atunci, n-am mai consemnat o serie de citate la care eu am ras in hohote… si calin s-a suparat (umpic) ca rad ‘de el’. Nu radeam de el, dar nici nu mi-a mai venit sa le fac publice, ca m-am gandit ca daca rasul meu il deranjeaza, atunci si rasul altora tot asa ar fi fost primit. Ei, problema e ca, daca nu le-am scris pe blog, le-am uitat. Ca erau cuvinte inventate sau folosite… inovator si, fiind ele atat de neobisnuite pentru neuronii mei, s-au dus.

Imi imaginez ca unii vor crede ca exagerez rau. Dar cei carora li se pare ca exagerez (doar) un pic (sau nici un pic), pot sa ma ajute sa ma lamuresc?
Copilul meu e proprietatea mea? (sau, in varianta soft, ceea ce produce copilul meu e proprietatea mea?)
Pot sa public orice vreau, pe principiul ‘cand o sa fie mare o sa-mi multumeasca pentru inregistrarea vorbelor/situatiilor care-l deranjeaza acum’?