femeia simplă

Miine merg cu Calin in excursia “de absolvire a gradinitei”. O zi cu autocarul la Vidraru, cu colegii de gradinita + minimum un parinte de copil + doamna educatoare.

Atunci cind am fost de acord ca baiatul meu si cu mine sa participam la acest eveniment, nu mi-am dat seama de implicatii. Din cite crezusem eu, plecam cu autocarul de dimineata (pe la 10), vizitam minastirea de la curtea de arges, mergem la baraj la vidraru unde copiii “sustin” serbarea si venim acasa. Ma gindeam c-o sa fie greu cu galagia de la 15 (20?) copii si cu conversatia cu parintii care-mi sint necunoscuti. Si pe care reusisem sa-i pastrez asa 2 ani de gradinita.
Dar urma sa fie un eveniment de care copiii sa se bucure, nu? Asta conta.

Acum, realitatea se contureaza cu cruzime altfel. Arata a iesire in natura a parintilor sub tema “gratar la iarba verde”. Socializarea adultilor necunoscuti devine, se pare, elementul central.  Vad cu ochii mintii scene barbeque-esti, vad mamici strigind cu frenezie vai de mine, am uitat uleiul, cum mai facem salata acum, vad tatici bind bere si facind conversatie de gratar, vad 20 de copii, fericiti c-au scapat dintre blocuri, alergind ca tatarii cind ne cotropeau meleagurile strabune si tipind ca o colonie de maimutze atacata de dusmani, vad parinti care-i cearta fara deosebire de gradele de rudenie, fiind ei (parintii) deranjati din ritualurile grataresti. Ba chiar mi se pare ca aud si manele.
De parca asta nu era destul, ora de plecare este… este…. este… 6 dimineata.  Pentru toata aceasta distractie va trebui sa ma trezesc la o ora la care absolut toata lumea va fi dormind afara de mine; la 5 dimineata eu voi umbla pe strazi, in intimpinarea zilei de odihna care ma asteapta.

Dragi cititori,
Mi-e greu.
Va rog din tot sufletul meu mare sa va ginditi la mine miine; sa-mi tineti pumnii, sa-mi faceti descintece aducatoare de sprijin si noroc, sa va rugati la dumnezeii vostri si la Mama Terra; si sa-mi trimiteti oceane de energie pozitiva, pace si orice credeti voi ca m-ar mai putea ajuta.

Va doresc toate cele bune, si imi doresc sa ne vedem cu bine, simbata seara, cind toata aceasta distractie va fi amintire.

“Cunoscutii” lui Calin stiu ca baiatul a parcurs anul trecut primul sau an de gradinita. Si nu i-a placut deloc. Era suparat pe ‘lectii’ si ‘ura desenatul’.  De desenat din proprie initiativa, acasa, desena rar, prost si, spre durerea mea de suflet, mai ales cu culori inchise.  Ca orice mama grijulie, ma gandeam ca preferinta pentru negru si maro o fi data de ‘cineshtiece’ drama interioara a copilului (drama in care eu ar fi trebuit sa am un rol central, ca doar sunt maica-sa, nu?).
(acesta a fost un brief pentru ‘necunoscuti’)

Anul acesta am schimbat educatoarea. In primele 2 zile, Calin a mers spre gradinita cu resemnata disperare. Apoi am avut impresia ca observ o oarece schimbare de atitudine, si intr-o dimineata am indraznit sa intreb:
- azi cum te duci la gradinita? Fericit?
- …
(era clar ca exagerasem, asa ca m-am ponderat)
- Nefericit? Indiferent?
- da, astazi merg indiferent la gradinita.
(eu am fost fericita de raspuns :))

Si mai apoi (si anume ieri) doamna le-a ceru sa deseneze ”ceva, orice am vrut noi”. Ghiciti ce a vrut sa deseneze calin?

2 sori !!!! :)… a venit acasa cu o foaie de hartie pe care sunt desenati un soare galben si un soare portocaliu, ambii uriasi, frumosi, cu raze care sunt imprastiate pe toata foaia.