Luni (4 august) am fost la Xochimilco- adica la niste canale, in sudul orasului Mexico City, care inteleg ca au aparut pe seama unui fost lac. Si pe care te poti plimba cu niste barci/gondole locale (cu trajineras adica).
Pentru cine vrea sa se documenteze suplimentar: aici gaseste o harta a fostului lac si informatii despre chinampa- un stil de agricultura traditionala, pe micute si dreptunghiulare parcele, linga ape; in engleza linkul)
Ca sa ajungem la canale…
Am plecat devreme, am mers cu metroul pina la Tasquena (capat de linie ) si apoi am luat trenul usor (tren ligero) pina la celalalt capat de linie (numit chiar Xochimilco). Asta a insemnat mult timp de petrecut in transportul in comun, dimineata, si o ocazie de a constata ca in Mexic pare sa fie perfect acceptabil sa te fardezi (ca femeie ce esti) in metrou. Prima data am mi-a atras atentia o doamna (din cele de pe scaune) care a scos din geanta o lingura … ce parea o lingura d-aia de aluminiu care se dadea la pomeni, cind eram eu mica. Cu lingura, doamna a inceput sa-si intoarca genele. Prindea genele intre deget si marginea lingurii, si tragea de ele. In sus.
Nimeni (afara de mine si T) nu parea mirat, ceea ce pe mine m-a mirat si mai tare. Mi-am reamintit ca mexicanii sint mai saraci decit noi si mi-a ramas doar mirarea ca-i posibil sa te aranjezi in metrou, nu si cea legata de lingura. N-or avea altceva, asa o fi la ei, mi-am zis. Cu lingura… Dupa care dna pune lingura in geanta si scoate, in locul ei, …. un clestisor de intors gene. D-ala adevarat. Si purcede, temeinic, la continuat intorsul genelor. Dupa care a scos rimelul… dupa care am ajuns la capat de metrou. In trenul usor, care a urmat, am vazut alte doua femei fardindu-se… si de atunci incolo m-am convins ca-i o imagine comuna, in transportul in comun care merge pe sine, cel putin. (N-am poze. Mi-a fost jena sa incerc imortalizarea imaginilor, oricit de mult imi doream documentarea realitatii mexicane).
Iaca trenul usor, chiar cel cu care am ajuns la canale (Faptul ca-i pictat, e o exceptie; celelalte trenuri pe care le-am mai vazut nu erau asa.):
Asa. Ramasesem (cu povestea drumului catre canale) la iesirea din el tren ligero, dupa ce merseseram cu el pina la capat. Noi, care ne petrecusem cea mai mare parte a timpului prin zona centrala a orasului, ne-am trezit acum intr-un cartier …altfel.
Cea mai importanta diferenta era faptul ca nu prea erau oameni pe care sa-i intrebi incotro s-o iei (nu ca am fi putut face asta prea usor oricum, deoarece nici eu nici T nu vorbim spaniola); cei 3-40 cetateni care iesisera odata cu noi de pe peron, se risipisera care incotro, inainte sa apucam sa ne dezmeticim.
Dupa ceva vreme (am luat-o si noi in directia in care veniseram cu trenul), un indicator de circulatie zicea “embarcadero” si am hotarit ca asta trebuie sa fie. Urmam indicatorul (care reaparea, salvator, din cind in cind), iar la una din intersectiile lipsite de indicator am urmat intuitia lui T (care a fost corecta). Ghinion insa, nici in continuare nu gasim indicator nou. Intr-un tirziu, apare ingerul pazitor sub forma unui mexican de vreo 50 de ani, pe bicicleta. De pe celalalt trotuar (pe o strada care era in continuare putin populata) ne striga, vorbeste mult si face semne cu mina… printre multele vorbe aud clar aqua (sau cum s-o scrie) si prespunem ca ne spune pe unde sa ajungem la canale.
Din pacate, la acel moment n-aveam nici o garantie ca mexicanul ar fi fost ingerul salvator. In lipsa de alternativa (dar cu sufletul relativ indoit), urmam indicatiile lui; apoi mai gasim un “embarcadero” care ne confirma ca nu ne-am departat de tinta prea mult (si ne lasa sa speram ca poate ne-am apropiat chiar). Dupa ceva vreme, la o alta intersectie confuzanta, apare iar omul pe bicicleta care iar vorbeste si da din miini… si iar pornim in directia in care ne indreapta el.
Liniste si soare: da; gradini plutitoare: …hm… nu.
Ajungem la debarcader, intr-adevar, unde biciclistul (da, era si aici) ne cheama un alt om al locului, putin vorbitor de engleza. Convenim sa inchiriem o gondola pentru 45 minute, contra 160 pesos (16USD) de persoana. (Nu negociem deloc; pretul era si scris pe un panou urias… dar eu tot am convigerea ca era negociabil.) (nu l-as fi negociat oricum, zic doar c-ar fi fost posibil. T tocmai platise 180 pesosi pentru un drum de 5 minute cu un taxi- deci 320 pe un drum cu barca de 45 de minute era bine.)
Si ne-am plimbat. “Gondolierul” a fost altcineva decit tipul cu care ne-am inteles. Acesta nu vorbea deloc engleza, asa ca dupa ce ne-a intrebat daca stim spaniola, iar noi am articulat ingrijit “nooooo” [mimind priviri intens-inteligente (ah! cite am putea spune de am sti spaniola! :P)], n-a mai scos nici o vorba adresata noua. Ne-a plimbat lin, exact 45 de minute si s-a salutat si a facut conversatie cu aproape toti oamenii intilniti pe parcurs (fie ca erau in gondole, pe mal, in sere, sau in curtile caselor).
Canalele ar fi trebuit sa fie pline de barci care sa vinda flori si mincare, de mariachi, de fotografi la minut (toti in gondole) … dar, fiind luni (presupun) si pe deasupra foarte devreme, era pustiu. In viziunea mea a fost perfect, caci era lumina si liniste. In a lui T … impresia lui era ca locul respectiv ar fi trebuit sa fi fost plin de viata, culoare si galagie. (pina la urma insa si verdictul lui a fost “a meritat sa venim pina aici”)
Imagini:
Embarcadero (si … “ingeru”)
trajineras, la start
ciini de debarcader
poarta
alta poarta
pisica. (zau!)
liniste
aglomeratie (tot in liniste)
sera/gradina
si tovarasa de drum.
Tovarasa de drum, inainte sa aiba aceasta calitate, era o femeie care trecea pe un pod din fata noastra. Gondolierul a intrebat-o de sanatate, ea a raspuns, iar gondolierul a tras gondola/trajinera la mal. Femeia ne-a devenit tovarasa, ca aveam drum comun pesemne.
Restul de poze aici.
