[autor: Mugur]
De când eram mic și nu știam ce presupune un aeroport mi s-a părut că cel de la Băneasa e prea mic și prea urât. Dar, dacă nu mă înșel, pe vremea aceea era doar muzeul aviației. Impresia de autogară de Fâlfani mi s-a format definitiv atunci când am avut contact direct cu acest aeroport, adica am așteptat și am condus acolo rude și prieteni sau când m-am transformat și eu în cumpărător de bilete low-cost. În fine…
Așteptam o mătușă să vină din Spania. Era deja miezul nopții și vocea electronică și plictisită a funcționarei de la ghișeul de informații anunța fonfăit la fiecare cinci minute câte o întârziere de cate o jumătate de oră. Aveau să se adune până la urmă o mulțime de anunțuri care au însumat o întârziere de câteva ore.
Se făcuse deja răcoare, iar în jurul meu se umpluse de oameni suspecți, care fumau și înjurau, făcându-mă să strâng bine cu mâna geanta cu portofelul și telefonul și să mă învârtesc ca un titirez, pândind potențialii atacatori. “Ce-oi căuta eu aici?” mă gândeam eu, întărindu-mi convingerea (dacă mai era nevoie) că sunt ca un diamant într-o troacă. Poate că în alte condiții, acest gând mi s-ar fi părut deplasat, dar acolo era perfect potrivit. Eram pur și simplu din altă lume! Convingerea avea să capete tăria granitului pur când ușile cu senzor electronic s-au deschis dintr-o dată și în sala de așteptare a năvălit un grup de trei oameni agitați. Doi bărbați – unul mai tânăr, altul mai în vârstă – și o femeie. Văzând cât sunt de asemănători, am tras concluzia că sunt mama, tata și fiul – lucru care, de altfel, avea să mi se confirme. Erau de la țară și, evident, se purtau ca atare. Iată dialogul de început între mamă și tată:
- Aci e?
- Ce să fie?
- Iroportu’ unde vine Marcel…
- Aci o fi…
Și tatăl se uită de jur-împrejur, nedumerit. Pe fața lui i se citeau toate gândurile: “Ăsta o fi iroport sau ce? Că tare seamănă cu autogara noastră!”. Aici, deși nu i-am auzit gânurile, i-am dat dreptate. S-a șters la nas și apoi de geaca din piele neagră, roasă, care mirosea a porc și tutun (model adoptat de altfel de întreaga familie) și a continuat să se uite tâmp în jurul lui.
- Aci e, mă? a insistat nevastă-sa.
Neprimind nici un răspuns, a început și ea să se uite în jurul ei, mișcând buzele în timp ce citea anunțul de pe perete: “Romania, always surprising!”. A lăsat baltă cititul, că nu înțelegea nimic și a mai întrebat încă o dată:
- Mă, ai e? Ce dreacu’! Nu răspundeți nici unu’?
- Ai e, bre mămică! s-a milostivit fiul, scoțând mâinile din buzunarele gecii-model universal și gesticulând amplu. Nu văzuși, bre, că era avioane afară?
Femeia, având o urmă de luciditate în cap, a insistat:
- Da. mă, am văzut și io. Da’ mai e un iroport mai încolo-șa
- Am venitără la ăl care trebuia! a concluzionat capul familiei, curățându-și unghiile negre cu ghearele crescute la degetul mic anume pentru a servi acestui scop.
- Ete, da’ deștept mai ești tu! a zis femeia. Și și-a înnodat basmaua, schimbând și conversația inteligentă de până atunci: Da’ ce trage acilea-șa! Ca pă câmp!
A mai stat un pic liniștită, dar s-a impacientat brusc auzind vocea electronică, care anunța din nou că avionul pe care îl așteptam cu toții mai întârzia:
- Auzi, mă! Ce zice, mă? Ați fost atenți, mă?
- Da’ ce? Tu n-ai urechi să auzi? A zis pe românește. Cică întârzie…
- Cine? întrebă ea.
- Avionu’, fă, ce dreacu’? Ești proastă? Ce? Acilea-șa anunță trenurili sau avioanili? Nu suntem la iroport? La gară ajungem dup-aia!
- Așa-i, a îngăimat ea supusă, după care s-a uitat iarăși la ușile electronice care se deschideau într-una, fâcând un curent care-i fâlfâia bietei femei colțurile basmalei.
- Auzi, mă? întreabă ea pe atotștiutorul ei bărbat. Da’ de ce dășchide ăștia ușili alea tot mereu, tot mereu?
Bărbatul nu a auzit sau poate că nu voia să se umilească și să răspundă că nu știe. Așa că a intervenit fiul, luând o mutră importantă:
- Bre, mămică… Vezi tălică luminița aia de deasupra la uși?
- Da, o văz.
- Ei, bine, luminița aia sâmțăște când e un uom la ușe, și comandă la ușe să se dășchiză. Nu le dășchide niminea, să dășchide ele singure! Ai înțeles?
- Da, a răspuns ea, total neconvinsă.
Nu am mai stat mult. Tocmai voiam să ies puțin afară, să iau niște aer curat, când vocea electronică a anunțat, la fel de lipsită de emoție ca și până atunci: “Cursa Blue Air de la Valencia a aterizat de 10 minute!”.
O panică de nedescris a cuprins pe cei trei. E drept că și în restul grupului începuse o oarecare forfoteală…
- A venit Marcel! A venit Marcel al nostru! zbiera fără control tatăl familei.
- Da’ de ce nu-i dă drumu’? Cică e acilea de 10 minute? Ce le face? întreba mama.
Nu i-a mai explicat nimeni, căci ușa fermecată s-a deschis, un angajat al aeroportului a proptit-o cu un pietroi, și în curând au început să iasă de acolo călătorii. La un moment dat, îmi văd mătușa de 80 de ani cărând cu greu bagajul de mână pe care îl avea. Îi fac semn cu mâna și ea vine spre mine, dă drumul la geantă pe jos și îmi spune lividă:
- Aoleu, am stat lângă unul care nu și-a dat geaca de piele jos de pe el tot drumul. Puțea a cocină! Nu mai vin cu bilet din ăsta ieftin cât oi trăi!
Am pupat-o, dar n-am apucat să-i răspund, căci familia de neandertalieni din spatele meu au început să zbiere, văzându-l pe Marcel al lor:
- Uite-l pă tâmpit! A venit, idiotu’! Uite, bă, ce față are!
O efuziune de neoprit, în care i-au servit lui Marcel toate apelativele din seria celor trei de mai sus împreună o garnitură de pumni de simpatie care l-au făcut pe Marcel să sune ca toba mare de la fanfară. Marcel s-a apropiat mândru, și-a scos ochelarii de soare (de ce-i avea, doar era 1 noaptea!?), s-a scărpinat în ureche și a murmurat cu superioritate:
- Ce faceți, bă țăranilor?
După ce l-au pupat vârtos, mă-sa și tac-su au încins o sârbă. Fratele cel mic s-a apropiat și el, i-a dat și el lui Marcel un pumn în spate și o palmă peste ceafă și l-a întrebat cu drag:
- Veniși, mă handicapatule?
- Venii, mă! a răspuns cu duioșie Marcel, înmuiat probabil de coregrafia executată de părinții lui care râdeau și plângeau, cu gurile știrbe lățite pe toată fața.
Eu rămăsesem cu gura căscată, mătușă-mea la fel, iar ceilalți dimprejur se uitau și ei – e drept, mai cu indiferență decât noi – la emoția degajată de micul grup. Într-un final s-au oprit, moment în care mătușă-mea mi-a șoptit îngrozită:
- Ăsta e ăla lângă care am stat!
- Și au am stat lângă ăștialalții, rudele lui! Te înțeleg perfect. am replicat eu. Hai acasă!
Ne-am întors, dar ne-am trezit izbiți din spate de familia veselă, care cu gențile lui Marcel, care cu Marcel, care dansând drăcește în continuare.
- Și tu – nimic! îmi zice mătușa.
- Adică? întreb mirat.
- Ai văzut cum se primește un om? N-ai sărit, n-ai zbierat? Măcar puteai să mă aștepți cu o floare!
Ce să fac? Avea dreptate. Dar aș fi eu în stare să fac un asemenea spectacol în public? Nu cred. Am plecat ușurel, dar împăcat cu mine însumi, cu mătușa la braț, uitându-mă și eu la anunțul de pe perete: “Romania, always surprising!”. Înțelesesem exact mesjul.
