Vreau sa multumesc pe aceasta cale celui/celei/celor ‘din’ inspectoratul scolar de bucuresti care a/au avut glorioasa initiativa sa interzica temele pe durata acestei vacante.
Mi-am adus aminte, cand am auzit stirea, de toate sfarsiturile de vacanta de pe vremea mea. Nu mai conteaza acum ca eram nefericita (in adevaratul sens al cuvantului) ca s-a terminat vacanta si ca trebuie sa plec de la tzara (singurul loc in care m-am simtit acasa pana pe la 13-14 ani)… nefericirile astea nu le mai tin minte prea exact. Insa tin foarte bine minte cum ma dureau degetele de atata scris, in weekendul de dinaintea inceperii scolii. Pentru ca niciodata nu mi-am facut tema de vacanta in timpul vacantei.
Scoala este rea. (ok, ‘era’ rea)
Multa vreme am crezut ca nefericirea asociata cu scoala era generata de absenta vacantei. Dar, nu. Pe langa ca lipsea vacanta, mai avea si scoala meritul sau direct. La cativa ani dupa terminarea facultatii am intrat intr-o scoala generala standard. Veneam din partea unei organizatii neguvernamentale sa vorbesc cu nu stiu ce diriginta despre o eventuala colaborare. Si eram incantata de oportunitate, ca sa ma exprim in lemnul limbajului de ‘specialitate’.
Ei, am mers pana acolo incantata; cand am trecut pragul scolii si m-am trezit pe obisnuitul coridor de scoala, mi-a inghetat inima. Atat de clar si de tare incat m-am oprit din gandurile momentului sa ma mir. Si abia atunci mi-am dat seama de senzatiile pe care “scoala” mi le genera la vremea ei.
Eu sunt mioritica de fel. Traiesc ceea ce mi se intampla, oricum ar fi, si nu prea ma gandesc ca as putea face sa fie altfel. Sau ca pentru altii e altfel. La vremea cand imi petreceam macar 5 ore pe zi in scoala am prespus neconstient ca asa se simte ‘omul’. Abia acum, dupa ce karma mi-a permis si altfel de fiintare, imi dau seama ca n-ar fi fost obligatoriu sa fie asa … si mi-e mila de mine de atunci. Pe bune. Si trimit niste ganduri invatatoarelor si profesorilor pe care-i mai tin minte.
Ganduri bune nu am. Poate ganduri indiferente, pentru majoritatea lor… Ba, pardon. Am doi profesori de desen din scoala generala, care merita ganduri bune. Si mai am un profesor de romana, tot de atunci.
Am vazut ca altii au amintiri ceva mai luminoase din acele vremuri. Poate la mine a contat si faptul ca o data la 2 ani am tot schimbat ‘scoala’. Din diverse motive.
Din cauza acestor schimbari dese, in clasa a 8a am hotarat ca singurul lucru care conteaza la scoala e norocul. Si ca eu, personal, n-aveam cum interveni. Pentru ca, la fiecare mutare, eu ajungeam la scoala inaintea foii matricole. Deci invatatoarele sau profesorii n-aveau indicii despre ce fel de eleva eram eu. Si asa s-a nimerit ca 2 ani eram printre premianti, 2 ani printre cei de mijloc (mijloc inseamna ca rar mergeam peste 8). Apoi iar 2 ani premianta, 2 ani de mijloc, 2 ani premianta… intelegeti, nu? :) Impresia mea era ca eram constanta, adica de invatat am invatat la fel tot acest timp. (si anume minimum necesar). Doar ca eu reactionez bine la recompense (bine= in directia in care isi doreau profesorii). Daca eram la o scoala unde ‘ei’ credeau ca-s printre cei mai buni din casa, raspundeam frumos, complet, si aveam grija sa-mi copiez in timp util toate temele pe care nu apucasem sa le fac acasa. Daca eram la scoala unde hotarasera ca sunt mediocra, mediocru raspundeam. Adica, doar strictul necesar ca sa ma lase in pace.
Na, ca-mi vin amintirile una dupa alta :).
Imi aduc aminte de profu de matematica din liceu. Prin clasa a 12a eram in situatie de corijenta (omul punea notele pe baza lucrarilor de control, si puncta doar rezultatele corecte; eu nu stiu sa fac socoteli simple (in sensul ca uneori la mine 2+5=6). Ziceam ca eram intr-o situatie trista; am iesit la tabla (invitata de el). Si am facut exercitii dupa exercitii; greseam calculele cu gratie si proful ma tot corecta pe masura ce scriam. Ma gandeam ca e exasperat de greselile de calcul si imi tot da inca un exercitiu de facut ca sa poata sa-mi dea 6 (ca atat imi trebuia). Dupa multe exercitii scrise de mine pe tabla, omul imi zice perplex, spre perplexitatea mea:
- Nita, dar tu stii matematica!! 9!
Perplexa am fost, v-am zis. Pentru ca stiam tot atata matematica cata am stiut cand imi daduse 3. Ca rationamentele erau mereu corecte (zic eu :D); rezultatele erau gresite. Si eu ramasesem cu impresia ca pentru omul asta conteaza doar rezultatul. Era dreptului lui sa zica asa, drept pe care nu i-l contestasem niciodata. Ca sa descopar in acel moment ca profu nu dadea 2 bani pe ‘socoteli’, ci ca aprecia doar rationamentul. Si inca il aprecia mult, pentru ca 10 era o nota foarte, foarte rara la el. Adica nici chiar colegii foarte bine cotati nu luau usor 9 la el. Sunt convinsa ca perplexitatea mea a fost mai mare decat a lui.
Partea cea mai jalnica (dupa parerea mea) este ca majoritatea profesorilor mei au fost bine intentionati si muncitori. La ce mi-a folosit?
Cu speranta ca acest post va fi citit pana la coada de eventualii profesori (ca doar lor le place sa scrii mult :P), le spun (lor) urmatoarele:
- doresc dascalilor mei sarbatori frumoase, atat de frumoase incat ganduri noi despre rostul profesorului pe lume sa le dea prin cap. La fel doresc si profesorilor care seamana cu profesorii pe care i-am avut eu.
- profesorilor care sunt potriviti sufletului meu le doresc sa li se implineasca tot ce le ureaza elevii care ii iubesc.
Iar inspectoratului de bucuresti ii mai multumesc inca o data . Ca merita :)